Pe-o pajiște întinsă, cu flori îmbelșugată,

Păștea Zimbrul voios,

Când pe furiș, prin iarbă, o vulpe tupilată

I s-arată și-i zise cu glas foarte duios:

„O! Zimbrule puternic! o mult slăvite Doamne!

Se poate-a ta mărire să pască pe câmpii,

Supusă, ca noi proștii, la ploile de toamne,

La vânt, la ger, la muște, l-a iernii vijelii?

Au nu gândește oare că-n vremile trecute

S-au prefăcut în Zimbru un falnic Dumnezeu ²⁴²

Că soarele s-ar perde pe căi necunoscute

De n-ar domni un Zimbru în zodiacul său?

Ah! scumpul meu prietin! dă-mi voie a te duce

Într-un palat de cinste în care nencetat

Chiar eu cu-a mele labe de hrană-ți voi aduce,

Și te-oi feri de dușmani cu-al meu protectorat.“

„Ei! te cunosc, șirată!

Răspunse Zimbrul meu.

Ai râs și tu o în viață o cioară îngâmfată ²⁴³

Și de atunci, sărmano, tot caș visezi mereu!“