SCENA VII

COȘCODAN, FRIȚ, mai pe urmă AGACHI

FRIȚ (viind prin fund): Iar un ravaș pentru d-nu Agachi… Îmi vine a crede că-i Postmeister. (Intră în dreapta.)

COȘCODAN (cătră public): Oare n-aș face bine să-i dau pașport de drum jupînesei Matilda?… Cum mă sfătuiți?… Decît m-oi ruina, dîndu-i diamante și hrănind-o cu papagali fripți, mai bine… plecăciune… Nu-i așa?

AGACHI (afară): Tronc!… altă belea acu…

COȘCODAN: Aud? vine cineva… Să nu mă cunoască.

(Își pune nasul.)

AGACHI (Întrînd cu răvașul în mînă): Mînca-l-ar moliile să-l mănînce! Năucul cel de Pipirig îmi scrie din nou că nu poate veni la masă… și din pricina lui ne găsim iar 13… Bată-l pîrdalnicul!… cum să fac?… Am apucat de-am poftit pe Bombeanu ș-acum nu pot să-l dau afară, pentru ca să rămînem numai 12… Bombeanu mi-i drag; el mănîncă și bea ca un voinic, e vesel, mi-a istorisit amorurile lui c-o demoazelă Tinca, fata cucoanei Luxița Fespezanca, care-a fi aceea… nu pot să-i zic: prin urmare, domnule, fă-mi plăcerea dea-țicăuta de drum… Cum dracu să scap de numărul 13? (Se primblă tulburat prin scenă.)

COȘCODAN (șezînd la o masă și oftînd): Păcat că nu mai sînt ouă!…

AGACHI: Ce văd? Un nas minciunos! (Se apropie de Coșcodan și-l bate pe umere.) Domnule Nasoian.

COȘCODAN (răsărind): Ha! (Îi cade nasul.)

AGACHI: Nepotul meu!

COȘCODAN (cu mirare): Moșul meu! Moșul meu în șalvari de pașă!

AGACHI: Precum vezi, Ghiță dragă… Fiind în carnaval…

COȘCODAN: La vîrsta d-tale!… un om aproape de 60 de ani!… Ce rușine! Ar trebui să-nțelegi că ți-ai trăit traiul și ți-ai mîncat malaiul de mult… Eu sînt tînăr, și nu fac nebunii ca d-ta.

AGACHI: Așa este; tu ai tinereță, dar fiindcă nu știi să profiți de dînsa, ți-am luat-o împrumut pentru ca să nu mucezească.

COȘCODAN: Frumos!

AGACHI: Ce-ți folosește că ai numai 25 de ani ș-o inimă zbîrcită ca o ciupercă degerată; eu sînt cu părul sur, nu zic ba, dar încai inima mea e de 25 de ani. Ea zburdă și bate ca un clopot…

COȘCODAN: Ca un clopot dogit.

AGACHI: Mai bine așa decît să sune a gologan, ca inima ta.

COȘCODAN: Nu te-nțeleg; dar oricum să fie, eu știu unde merg și unde-oi s-ajung…

AGACHI: Tu, să-ți spun eu ce-ai s-ajungi. Toată viața ta ai să strîngi para cîte para ș-ai să trăiești sărac, ca să mori bogat. Hainele tale ai să le porți cîte zece ani, ș-o păreche de mănuși cîte șese luni. Caii tăi or să șeadă cu dinții la stele; slugile tale or să postească 365 de zile pe an, luînd pildă de la stăpînul lor, și, cînd îi închide ochii, lumea are să zică c-ai murit pentru ca să economisești cheltuielile vieții.

COȘCODAN: Prea bine; și d-ta ai s-ajungi în curînd cu cîrjă, cu trupul gîrbovit și cu tufă-n buzunar.

AGACHI: Fie, însă păn-atunci, fiindcă am nevoie de un al 14-lea musafir, vin de mănîncă cu noi.

COȘCODAN: Ba, foarte mulțămesc… Căci în astănoapte sînt hotărît să cheltuiesc o parte din averea cea care-o adun para cîte para…

AGACHI: Taci, nu spune una ca asta, că se cutremură pămîntul.