Vasile Alecsandri — Vodeviluri

SCENA III

AGACHI, COȘCODAN

AGACHI: Sîntem singuri?

COȘCODAN: Singuri.

AGACHI: Vreau să-ți dau o rețetă ca să economisești și mănușile ale purtate.

COȘCODAN (cu bucurie): Care rețetă, moșule? Spune!

AGACHI (în taină): Nu ne-aude nimeni?

COȘCODAN: Nimeni.

AGACHI: Cumpără o bucată de cridă de 5 parale și-ți freacă mînile cu dînsa, de cîte ori ești poftit undeva.

COȘCODAN (supărat): Tronc!… eu crezusem că vorbești serios.

AGACHI: Bre! ai întrecut și pe vărul meu Antohi zgîrcea.

COȘCODAN: Ia lasă glumele deoparte, moșule, că nu-i aci locul de spus cabazlîcuri… Să vorbim de motivul pentru care te-am rugat să vii cu mine.

AGACHI: Care motiv?… A fi iar vro speculație cu folos sigur.

COȘCODAN: Ba nici gîndesc la speculație în bal… Te-am adus aci ca să punem la cale o cununie.

AGACHI: Aș! a cui?

COȘCODAN: A mea.

AGACHI: A ta? Nu mă nebuni… Tu, te-ai hotărît a întra în cheltuiala unei nunți?

COȘCODAN: Eu… m-am hotărît, precum zici, a întra în cheltuiala unei nunți.

AGACHI: Ai avea tu curajul să scoți bani din pungă ca să hrănești și să îmbraci mai multe suflete? Pun rămășag zece galbini.

COȘCODAN: Zece galbini? Țin rămășagul.

AGACHI (în parte): Ai! m-a prins hoțul.

COȘCODAN: Mai întîi că nevasta mea am s-o deprind cu gusturi simple, n-are să facă cheltuieli cu mătăsării, cu fleacuri de modă care ruinează familiile; cît pentru copii, cred că m-a feri Dumnezeu să am mai mult decît unul… Ș-apoi, în sfîrșit, fie ce-a fi, cînd inima iubește… cînd inima dorește…

AGACHI: Se vede că e bogată?

COȘCODAN: 10 000 de galbini zestre.

AGACHI: Numai?

COȘCODAN: Și are un tată…

AGACHI: Ofticos?

COȘCODAN: Ba nu tocmai ofticos, dar cam slab. Șatrarul Nărilă, trebuie să-l cunoști.

AGACHI: Eu?… să-l îngrop dacă-l știu cine-i.

COȘCODAN: Șatrarul Nărilă e proprietar de moșie și mai are în București un loc întins, care în curînd are să aibă o valoare foarte mare.

AGACHI: Cum asta?

COȘCODAN: Am aflat din izvor sigur că stăpînirea are nevoie de el ca să zidească un spital pentru nebuni… Șatrarul încă n-o știe; prin urmare, am de gînd să-l cumpăr eu, îndată după cununie, cu preț de nimic, ș-apoi să-l vînd stăpînirei cu folos de sută la sută.

AGACHI: Ce-aud? Nerușinatule, vrei să înșeli guvernul? și inima ta de cetățean te lasă să comiți o asemenea scamatorie în banii statului?… Glasul conștiinții nu te înspăimîntă? Vocea Patriei române nu te oprește pe malul abisului?…

COȘCODAN: Ha, ha, ha; vorbești chiar ca un redaptore… Însă n-am vreme să-ți răspund, că treaba-i grabnică.

AGACHI: Cu atît mai bine, că și eu am o treabă importantă pe la mezul nopții.

COȘCODAN: Vrei să te culci, să te odihnești?

AGACHI: Ferească Dumnezeu!… Am un soupe cu cîțiva prieteni și prietene.

COȘCODAN: Iar soupe. Mă mir, zău, ce mulțămire poți găsi cheltuind starea cu străinii?

AGACHI: Mulțămirea de a n-o lăsa clironomie la nepoți ca tine.

COȘCODAN: A!… fie!… Însă ai putea-o întrebuința mai bine decît cu mesele.

AGACHI: Tu nu știi, nu-ți poți închipui plăcerea unui soupe cu persoane vesele care glumesc și rîd la lumina policandrelor și în sunetul paharelor de șampanie… Pentru tine-i halima.

Cînd vinul curge în pahare,

Cînd ochii vesel strălucesc,

Inima-mi saltă și tresare

De un fior dumnzeiesc.

Ridic un pahar

Plin, plin

De vin de Cotnar

Plin, plin,

Și cînt voios și mi-l închin.

Ah! ah! ah!

Glu, glu, glu, sufletul meu rîde,

Glu, glu, glu, raiul se deschide,

Glu, glu, glu, glu, glu, glu.

Și oricare chin

Eu mi-l botez cu vin

Pluf!

Viața se stinge cu grăbire,

Anii cei tineri se strecor;

Dar eu nu simt nici o măhnire,

Căci mă țin tot de urma lor.

Purtînd un pahar