SCENA IV

ARVINTE și PEPELEA

PEPELEA: Bună dimineața, giupâne Arvinte!

ARVINTE: Ha! ha!... ai vinit, berbantule, ca să sfârșim tocmala pentru casă?

PEPELEA: Așa, giupâne!

ARVINTE: Fie!... cu toate că n-am nevoie mare de bordeiu tău... însă fiindc-am fost bun prietin cu tată-tău...

PEPELEA: De-aceea ai vre să-mi iei casa pe nimic?...

ARVINTE: Las' nu mai lehăi, după cum ți-i obiceiu!... Cât cei pe hardughia asta?

PEPELEA: Cât dai d-ta?

ARVINTE: Cât să-ți dau? Casa-i dărăpănată... are trebuință de meremet... streșina-i putredă...

PEPELEA: Vra să zică, nu-ți place?

ARVINTE: Să ne-nțălegem, fătul meu... Eu primesc să fac o jertfă, cheltuind cu meremetu; însă banii ce-oi cheltui să fie socotiți drept prețu casei... Te primești așa?

PEPELEA: Bună tocmală!... Dar ceva adalmaș?

ARVINTE: O baniță de nuci uscate... hai, treacă de la mine; unde-o mers mia, meargă și suta...

PEPELEA: Bunătatea d-tale!... însă un lucru strică...

ARVINTE: Care?

PEPELEA: Nu-mi plac nucile !...

ARVINTE: Nu fi prost, măi!... O baniță de nuci vechi, de șase ani... Nu scăpa chilipiriu din mână.

PEPELEA: Ba nu așa, giupâne!... Almintire... Dă-mi pe Măndica adalmaș!... Vrei?

ARVINTE (în parte): Auzi hâtru!... Să-i dau bunătate de fată, nouă-nouță, pe-o hardughie veche...

PEPELEA: Ce zici, giupâne? Ne lovim cu târgu?

ARVINTE: Ți-i dragă fata, hain?

PEPELEA: Dragă, de mor... Mi-o dai de nevastă?

ARVINTE: Om vide... om vide... Hai să facem zdelca mai întâi.

(Scoate hârtie și călămări din saltarul mesei.)

PEPELEA (în parte): Umblă cu mâța-n sac, ghiujul... Aține-te, Pepeleo!...

ARVINTE: Iaca tot ce trebuie pentru scris!... Unde mi-am pus ochelarii ?... (Îi caută peste tot locul.) Unde mi-am pus ochelarii?

PEPELEA (râzând): Nu-i mai căta degeaba, giupâne!

ARVINTE: I-ai găsit?

PEPELEA: Ce să-i găsesc, că-i ai pe nas.

ARVINTE : Oare?... Se vede că de mult ce-am strănutat...

PEPELEA: Ai prins orbu găinilor...

ARVINTE: Cine? eu?

PEPELEA : Ba! ochelarii!

ARVINTE (în parte): Ghidi, obraznic !... (Tare.) Pepelaș dragă, știi carte?

PEPELEA: Știu.

ARVINTE (în parte): Păcat!... (Tare.) Facem zdelca?

PEPELEA: Facem!

ARVINTE: Prea frumos! Iaca scriu. (Scrie.) „Să fie știut, prin acest zapis de vecinică vânzare, că eu, Pepelea, am vândut d-sale, giupânului Arvinte, casa mea ce-o am de la părinți și că am priimit toți banii...”

PEPELEA: Ce bani? N-am luat nici o para...

ARVINTE : Așa-i forma, fătu meu! (scrie) „și că am priimit toți banii, în galbini împărătești, cu zimți, fără ca să-mi mai rămâie cuvânt de-a întoarce vrodată tocmala făcută”. (Vorbind.) Bun e așa?

PEPELEA: Bun!

ARVINTE: Vin' dar de iscălește!

PEPEPLEA: Bucuros! însă...

ARVINTE: Ce?

PEPELEA: Să vezi d-ta, giupâne! Bietu răposatu tată-meu mi-a lăsat cu limbă de moarte că, de-a fi să-mi vând casa vrodată, să-mi păstrez în stăpânire cuiu ist mare din părete. (Arată cuiul de lângă ușă.)

ARVINTE : Ce vorbă-i asta!...

PEPELEA: Poronca tatii... n-am ce face!

ARVINTE : Ei! ș-apoi ?

PEPELEA: Apoi mai adauge d-ta în zdelcă ce ți-oi zice eu... scrie...

ARVINTE: Da bine, măi, la ce-a să-ți folosască ție un cui în părete?

PEPELEA: La nimic... doar numai să am unde să-mi anin căciula când oi vini la d-ta.

ARVINTE (în parte): Prostu-i, sărmanu! (Râde încet.) PEPELEA: Ei! scrii?

ARVINTE: Scriu, scriu... spune. (Pufnește de râs.)

PEPELEA (dictând): „D-lui, giupânu Arvinte, se leagă cu giurământ de afurisenie...”

ARVINTE (în parte): Giurământ!!... de afurisenie!!...

PEPELEA (dictează): „să lase în stăpânirea me cuiu cel mare din păretele din dreapta, fără ca d-lui să se poată atinge de el și fără ca să se împotrivească vrodată la orice aș vra eu să fac cu pomenitul cui”. Ai scris?

ARVINTE: Am... Na! iscălește!

PEPELEA: Bucuros!... (Ia condeiul.) Dar îmi dai pe Măndica?

ARVINTE: Ți-o dau!... Pune-ți talpa gâștei pe zdelcă.

PEPELEA: Ba nu! Cheam-o aici pe Măndica...

ARVINTE: N-ai încredere în mine?... Eu, om bătrân, cu frica lui Dumnezău... și care am fost prietin cu răposatul?...

PEPELEA: Ei, fie! dacă-i așa... Iaca iscălesc.

ARVINTE (examinând hârtia): Minunat!... Ai o slovă mai citeață chiar decât a dascălului Pricochi din Podu-Iloae. (Strânge hârtia în sân.)

PEPELEA: Acum, zi Măndicăi să vie!

ARVINTE: Vrei numaidecât s-o iei?

PEPELEA: Vreu!

ARVINTE: Și ți-i dragă de tot?

PEPELEA: De tot!

ARVINTE: Fără șagă?

PEPELEA: Fără!

ARVINTE: Dacă-i așa, adă mâna-ncoaci, să te duc la Măndica... (Ia pe Pepelea de mână și-l duce spre ușa din fund.) Da făgăduiești că-i ține-o bine!

PEPELEA: Ca pe-o floare!

ARVINTE : Ei, aferim, fătu meu!... Primește blagoslovenia me! (Ajungând la ușa din fund.) Și să ieși afară, hoțule! că-ți rup ciolanele!...

PEPELEA: Ce-ai pățit, giupâne?

ARVINTE: A! pușchiule!... ai chitit că ți-oi da bunătate de fată, nouă-nouță, în schimb pe-o hardughie veche ca bordeiu tău!... Ai chitit să întri în neamuri, mojâcule ?... Afară!...

PEPELEA: Așa ți-i povestea, gârbovitule?... Ei! lasă, că eu ți-s popa tău de-acu-nainte... M-ai înșălat cu minciuni, păn' ce m-ai pus la mână, șafer bătrân ce ești...

ARVINTE: Afară!

PEPELEA: Am să-ți fac zile fripte, ca să pomenești de Pepelea cât îi mai trăi!...

ARVINTE: Afară!

PEPELEA: Oi ieși dacă mi-a place... Am drept să viu aici oricând... să-mi pun căciula-n cui, ș-am să viu zi și noapte... auzi tu, oftigosule? Ține-te bine de-acu... atâta-ți zic. (Iese.)