Scena IV
BALAȘA: Un păcat cu niște țigani! de nu s-ar teme de sfîntu Neculai cel din cui, ar da foc casii. Noroc că-s eu pe-aici, căci bietu cuconu Matachi, deși se crede iute ca muștariu, bine l-o poreclit cine i-o zis Nalbă… Îi bun de fert în oală și de făcut oblojele cu dînsu; n-are vlagă-n el nici de-o lițcaie… De-aceea l-o scos din minte gaița cea de cucoana Caliopi cu ohtoicurile sale de la fteatru. Auzi ghiuju! În loc să-și bată capu ca să mărite pe duduca, el umblă să se-nsoare. Să se-nsoare, cînd îi bătut de brumă ca un zbîrciog. Poftim! ca și cînd eu, Bălașa, la vrîsta me, aș face cu ochiu logofeților… s-ar prinde ca nuca-n părete și m-ar rîde și cioarăle de pe gard… Nu zic… am fost și eu cînd am fost; dar acum, privește, parcă-s un testemel vechi și clătit în leșie clocotită.
Pe cînd rușii cei cu coadă,
Pentru inimi aveam nadă,
Nuri, taclituri, fesfesele;
Ș-acum am numai zbîrcele.
Eram floare trandafir
Și-am ajuns frunză de știr;
Eram dragă la oricine,
Iar acum fug toți de mine.
Înainte m-alintam
Și pe tineri încîntam;
Iar acum nu-i mai încînt,
Ci de friguri îi descînt.
Ah! amar, amar de viață!
Fost-am foc ș-acum sînt gheață,
Fost-am mîndră, cînd am fost;
Ș-am ajuns un lucru prost!
Apoi dă! ce să faci? Vremea vremuiește, floarea se pîrlește. Așa-i lumea, bat-o s-o bată!… (Își șterge ochii și-și suflă nasul tare.)
