Scena V

BALAȘA, ADELA (viind din dreapta)

ADELA: Mamă Balașă!…

BALAȘA (cu dragoste): Ce este, Adeluța mamii?

ADELA: Am zărit de la fereastă vro două trăsuri coborînd dealul spre sat.

BALAȘA: Or fi niscaiva musafiri… poate chiar vecinii moșiei matale.

ADELA: Of! de n-ar mai fi iar kir Manole cu fiiul său cel nesuferit!

BALAȘA: Și cu gaița cea de cucoana Caliopi, care m-o asurzit cu miorlăiturile sale nemțăști. Bat-o concina!… mare străchietă-i.

ADELA: Și pretențioasă.

BALAȘA: Așa; are niște apucături de stăpînă, care mă strîng de gît; ea poroncește aici, cînd vine, ca în casa ei. Ba încă în luna trecută nu-i trăsnise prin cap să mă puie să-i gioc parola? Atunci s-agiungă!… Am giucat, cînd am giucat, și parola, și cordeua, și… dar acu am alte de făcut, am de căutat de gospodărie, ca o giupîneasa bătrînă ce sînt.

ADELA: Și de alintat pe mine; nu-i așa, mămucă?

BALAȘA: Și de alintat pe mătăluță, sufletu mamii, că eu te-am înfășat, eu te-am legănat, eu te-am hărăcsit de spasmuri, eu te-am discîntat di diochi, eu te-am crescut la sînu meu de-ai răsărit ca un crinișor… Încît băieții, cînd te văd, rămîn cu ochii holbați ca niște buhai de baltă. (Se pune pe canape și ia pe Adela pe genunchi.) Apoi dă!… Cum nu li s-or aprinde călcăile, bieții flăcăi, că asta-i viorica mă-sii, împărăteasa lumii. Ce face? Nu ești împărăteasă? Ian să-ndrăznească cineva să zică ba, că-l opăresc.

ADELA (rîzînd): Nu mă sui, mămucă, tocmai în naltul cerului, c-or fugi de mine toți tinerii.

BALAȘA: Or fugi?… pentru ce?

ADELA: De frică să nu-și frîngă gîtul, cînd or cerca s-ajungă pănă la mine.

BALAȘA: Și ți-ar părea rău, puișorule?

ADELA (zîmbind): Gîci, mămucă.

BALAȘA: Am gîcit… Ți-o căzut tronc la inimă vrun pușchi din Ieși.

ADELA (coborînd ochii): Ba… nu…

BALAȘA: Ba nu? (O sărută.) Îngerașu mamii! Ian spune drept: tînăr îi? frumos îi? bogat îi? boier mare-i? nalt îi? subțire-i? are musteață răsucită? spune, drăgulică, nu-mi ascunde nimică… De-a fi cum îl chitesc eu și de ți-a fi drag matale, sînt în stare să ți-l aduc din fundul lumii, călare pe prăjină.

ADELA (sărutînd pe Balașa): Scumpă mămucă!

BALAȘA: Ți-i drag, ha?

ADELA (ascunzîndu-și obrazul în sînul Balașei): Nu știu…

BALAȘA: Știu eu… Și cînd, și cum, și unde l-ai cunoscut?

ADELA: Acum două luni, știi, cînd am căzut bolnavă de lungoare la Iași, la mătușa me.

BALAȘA: Îmi aduc aminte, păcatele mele; cît pe ce o fost să nebunesc, cînd am aflat că te-ai găsit în primejdie de moarte. (Înduioșîndu-se.) Să moară turturica mă-sii? Mai bine m-ar fi rîdicat pe mine Dumnezău… tot îs o biată babă… Mi-am trăit traiu, mi-am mîncat mălaiu… Ce-mi rămîne?… De azi pănă mîni… (Își suflă nasul.) Ei, și? nu-ți uita cuvințelu.

ADELA: În timpul periodului celui mai dureros a boalei, pe cînd nu mai aveam conștiință de nimic pe lume, m-a vegheat zi și noapte un tînăr…

BALAȘA: Doftor?

ADELA: Ba nu… un tînăr inginer topograf.

BALAȘA: Potograf!… Cum asta?

ADELA: Ca amic din copilărie a vărului meu, el venea în toate zilele în casa mătușei mele, unde mă aflam.

BALAȘA (în parte): Înțăleg.

ADELA: Și din ora ce m-am îmbolnăvit, el n-a voit să se dezlipească de lîngă patul în care sufeream. Ah! mămucă, cu ce îngrijire m-a căutat! cu cîtă răbdare, cu cîtă iubire frățească a petrecut zile întregi la capul meu, fără a închide ochii! De-aș trăi o sută de ani, nu voi uita că-i sînt datoare cu viața.

BALAȘA: Bun suflet de potograf!

ADELA

BALAȘA: Înțăleg, înțăleg… ți-i drag îngeru; îl vezi prin vis… el îți face iții. Apoi dă!… tinereța… inima…. Așa sîntem noi, partea femeiască… slabe de.oțele… Și cum îl cheamă pe îngeru cel potograf?

ADELA: Radu.

BALAȘA: Radu?… frumușel nume… Și unde-i el acu?

ADELA (tristă): Nu știu, mămucă… De cînd m-am întors aici la moșia tatălui meu, n-am mai avut nici o știre despre dînsul.

BALAȘA: Nu te măhni, puișorule, că-ți spune mă tușa-ndată unde se află Fătu-Frumos. Am să-ți trag în cărți. (Scoate o păreche de cărți din sîn.)

ADELA (veselă): Ian să videm ce-or spune cărțile.

BALAȘA: Ele-s gura adivărului… stăi să le menesc. (Amestecă cărțile, apoi le apropie de gură și zice:) „32 de cărți, bine știți, bine gîciți, bine să ieșiți. Cum o știut cel ce v-o zugrăvit în roș, în negru, în albastru, așa și voi să-mi spuneți cu dreptu ; dac-a fi să fie bucurie și cununie, să cadă drum în drum, dar în dar, inimă-n inimă; iar de nu și nu, să vă sufle vîntu, să vă-nghită pămîntu.” (Pune cărțile pe canape.) Acu taie cărțile, du ducă. (Adela taie cărțile; Balașa așează cărțile.)

BALAȘA

ADELA: Cununie?

BALAȘA: Cununie!… Noroc să deie Dumnezeu.

ADELA: Elei! mamă Balașă, zici c-are să vie?

BALAȘA (arătînd cărțile): Iată-l cole… Iaca, îl văd viind ca vîntu și ca gîndu… Na! ian ascultă.

(Se aud afară pocnete de surugii.)

ADELA: Se aude o poștă.

BALAȘA: El a fi… potografu!

ADELA: Vai de mine! Cum mi se bate inima!

BALAȘA (strîngîndu-și cărțile): Nu fi copilă, Adeluță. Mergi în odaia matale de te mai liniștește, că l-oi primi eu cum se cade. Fugi iute!

ADELA (pe pragul ușii): Mamă Balașă, n-ar fi mai bine să șed cu d-ta?

BALAȘA: Nu, drăguță, să nu-i dăm obraz… Las’ pe mătușa, că știe ea ce face… Mergi.

(Adela iese prin dreapta.)

BALAȘA: Să te văd, Bălașo… acu-i acu… Ian să-mi mai dreg fiongu de la testemel.