Scena X

NALBĂ, MANOLE, MANOLACHI

MANOLE: Așa, cucoane Matachi; dacă vrei să-mi dai grîul cu 50 de lei chila și popușoiul cu 16 lei merța, îți cumpăr toată pînea de pe moșie.

NALBĂ: Elei! kir Manoli, cum se poate să-mi dai niște prețuri atît de proaste? D-ta știi că-s iute, și vii nitam, nisam să mă iei în trii parale.

MANOLE: Nu se-ncape mînie la negoț, cucoane Matachi. Îți dau prețul obicinuit.

NALBĂ: Ce feli? îmi dai 50 de lei pe chila de grîu, cînd chila se vinde 120 de lei în Galați?

MANOLE: Așa este, însă unde pui chiria de-aici păn’ la Dunăre? Cărăușia-i scumpă, șosele mai n-avem, și păn-agiung productele la malul Dunării, cîte care se sfarmă, cîți boi se dezghină și mor, cîtă pîne se perde! Nu zic, dac-am avea un drum de fer, cică ne-ar căra roada pămîntului în străinătate, cît ai bate-n palme, și noi proprietarii am cîștiga cîte 50 la sută, numai din cărătură… Însă fiindcă n-avem drumuri de fer…

NALBĂ: Drumuri de fer?… iar mă iei în trii parale, kir Manoli?…

MANOLE: Ba nici gîndesc.

NALBĂ: D-ta crezi în povești de-acele?

MANOLE: Cred, nu cred, așa aud vorbind lumea, așa zic și eu; ți-o vînd în cît am cumpărat-o.

NALBĂ: Palavre Franțuzești, kir Manoli, palavre franțuzești. Las’ pe alții să plece urechea la ele; dar nu noi, oameni cu toată giudecata.

MANOLE: Fie! Noi să ne căutăm de treabă, mai bine, ca niște părinți buni. Cucoane Matachi, una și bună: Vrei să ne-ncuscrim împreună?

NALBĂ: Cum asta?

MANOLE: Cununînd pe Manolachi al meu cu Adela d-tale? De primești, îți dau doi galbini pe chila de grîu pe loc.

NALBĂ (atins): Kir Manoli… mă superi! Copila mea nu-i de dat adalmaș.

MANOLE: Breee! că iute-ai mai fost! Cine-ți pomenește de adalmaș? Iaca băietul, vezi-l, îi frumos, țapăn, cu duh, ș-apoi încă una, care n-ai crede-o… Pune-ți în gînd… că la vrîsta lui… (Voiește să vorbească la urechea lui Nalbă.)

NALBĂ (neascultînd): De cîți ani îi?

MANOLE: De 21… asta… de 22… ba de 21.

NALBĂ: Nu-i prea tînăr de-nsurat?

MANOLE: Ei, dragă cucoane Matachi, nu știi, mîncarea de dimineață și-nsuratul devreme… Ș-apoi noi eram mai în vrîstă cînd ne-am căsătorit? Eu am giucat Isaia la 1821, cînd cu răzmirița.

NALBĂ: Și eu la 1825.

MANOLE: La 21 o fost răzmirița?… ba la 1820.

NALBĂ (urmîndu-și gîndul): Ba nu la ‚25, ci la ‚24.

MANOLE: Ce feli la ‚24? La 1821 sau ‚20, pe cît îmi aduc aminte, întrase Ipsilant în țară.

NALBĂ: Ia lasă, frate, c-am însămnat în ceaslov; m-am cununat spre sfinții Aftanase și Chirilă. (Stau amîndoi afundați în gînduri.)

MANOLACHI (în parte): Îs afundați în calendar. Acu-i vreme de fugit. Pe-aici mi-i drumul la București. (Iese pe furiș prin fund.)

NALBĂ (trezindu-se): Bine ziceam eu, kir Manoli, la 1825.

MANOLE (vorbind odată cu Nalbă): Bine ziceam eu, cucoane Matachi, la 1821.

(Se aude afară o trăsură de poștă.)

NALBĂ: Ce s-aude?

MANOLE: o poștă.

NALBĂ: Cine să fie?

(Se aud rulade italiene afară.)

NALBĂ: Aud glasul cucoanei Caliopi.

MANOLE: Cu adevărat.

NALBĂ (cu bucurie, în parte): Ea-i! privighitoarea mea.

MANOLE: Iat-o!… Dar unde-i Manolachi?