Scena XI
NALBĂ, MANOLE, CALIOPI (tn costum de voiagiu, întră prin fund)
CALIOPI (se închină, fredonînd după aria: „Bona sera” din „Bărbierul de Seviglia”):
Bună ziua dumnitale,
Buna ziua îți doresc.
Iată după lungă cale
Cu plăcere-aici sosesc…
NALBĂ: Sărut mîna matale, cucoană Caliopi; dar ce vînt fericit te-o adus.pe la noi… De unde?
CALIOPI: De unde? tocmai de la București.
NALBĂ: Tocmai de-acolo?
CALIOPI: Am avut un proces cu posesorul la Casație, ș-acum, întorcîndu-mă acasă, m-am abătut pe la moșia d-tale. Zi că nu-s gentilă!
NALBĂ (sărutîndu-i mîna): Ești o zînă… Îmi spunea inima c-ai să vii. Te-am visat.
CALIOPI: Dovadă că ai o inimă care nu minte, cucoane Matachi; de-aceea am și primit fără sfială curtea d-tale.
NALBĂ (sărutindu-i amîndouă mînile): Afrodito!
CALIOPI: Afrodită… dar!… Însă cît pe ce era să nu-ți mai vezi Afrodită.
NALBĂ: Vai de mine! Cum?
CALIOPI: Închipuiți-vă că, de la București și păn-aici, am pus șăse zile, m-am prăvălit de șăse ori, ș-am agiuns cu giumătate de suflet. Cît n-om avea drumuri de fer, tot de-aceste o să pățim.
NALBĂ: Da ce-ai pățit, îngerașule, spune.
CALIOPI: Ce-am pățit? Ascultați:
(Arie din „Domino noir”: „Ah! quelle nuit!”)
Ah! ce-am pățit
Ce-am pătimit
Aici păn-am sosiți
Oh! cîte supărări
Și zdruncinări!
Drumu-i stricat,
Caii-s căzuți și surugiul bat;
Ei plec de pe loc
Într-un noroc.
Iată c-ajungem la un deal;
Cînd să-l suim, cade un cal,
Ceilalți dau înapoi, trăsura dă de mal,
O roată iese din butuc,
Și surugiul stă năuc;
Caii se duc,
Iar eu rămîn și de cap m-apuc,
Răcnesc, oftez mereu
Ca vai de cu!
Și zic în gîndul meu ;
Ah! te rog, sfinte Dumnezeu,
Scapă-mă din acest greu!
NALBĂ ȘI MANOLE: Cum se poate!
CALIOPI
Dar în sfirșit
La sat trimit
Poștașul buimăcit;
Vro patru boi sosesc
Și iar pornesc.
„Ța, măi, Prian,
Hăis, Tălășman!” striga bietul țăran;
Dar boii, nenvățați,
Stau înjugați.
Românul bate-n boii săi;
Eu strig la el, mai țip la ei,
Și boii spărieți pornesc ca niște zmei;
Însă deodată, hodoronc,
Dăm într-un șanț cu toții, tronc!
Eu cad în fund
De-a rostogolul ca un pachet rotund,
Ș-acolo, vai de eu!
Gemînd mereu,
Ziceam în gîndul meu:
Ah! te rog, sfinte Dumnezeu,
Scapă-mă din acest greu!
NALBĂ ȘI MANOLE: Kirie ton dinameon!
CALIOPI
Ce-o să mă fac?
Cu al meu sac,
Ca un biet neamț sarac;
Pe cîmpul cel glodos
Plec, vai! pe jos!
La orice pas
Alunec, cad, răcnesc în mare glas,
Și chiar papucii-mi las
La orice pas!
Cînd ajung scara lîngă sat,
Cînii s-apuc de latrat,
Și ca pe-un șoldănaș mă iau la alungat,
Iar eu cu spaimă crudă-n sîn
Sar iute pe-o claie de fîn
Și pănă-n zori,
Plîngînd, gemînd, cuprinsă de fiori,
Am stat acolo, zău,
Ca vai de eu!
Ș-am zis în gîndul meu:
Ah! te rog, sfinte Dumnezeu,
Scapă-mă din acest greu!
NALBĂ: Vai de mine! era să-mi mănînce cînii odorul, și eu să rămîn văduoi păn-a nu mă-nsura… cucoană
CALIOPI… În privirea stării drumurilor, te rog să nu mai amîni ziua cununiei noastre… Eu, mă știi, sînt iute din fire și-mi place lucrul grabnic… Spune, vrei să facem nunta peste cinci zile?
CALIOPI (cu sentiment): Ah! tiranule… fie.
NALBĂ (transportat): Ești un serafim!
MANOLE: Noroc să deie Dumnezeu!… parcă sînteți doi hulubași.
CALIOPI: Efectul amoriului, kir Manoli.
MANOLE: A fi… prin urmare, știți una?… haideți să facem amîndouă nunțile-ntr-o zi.
CALIOPI: Care amîndouă? Și d-ta vrei să te-nsori?
MANOLE: Ba, ferească Dumnezău!… doar n-am căpchiet la vrîsta mea.
NALBĂ (atins): Aud?
MANOLE: Vorbesc de căsătoria fiiului meu, Manolachi, cu duduca Adela.
CALIOPI: Bună păreche… Să trăiască!
MANOLE: Amin!… Nu l-ai întîlnit pe Manolachi cînd ai sosit, cucoană Caliopi?
CALIOPI: El mi-a deschis oblonul trăsurii, și chiar mi-a luat din mînă sacul meu de drum, ca să-l aducă aici.
MANOLE: Trebuie să vie acuș, păunașul tatii.
CALIOPI (cam îngrijită): Bine-ar face, fiindcă am niște bani în sac (în parte) și o corespondență de amor, foarte…
MANOLE: Să n-ai nici o grijă, cucoană; sacul d-tale se află în mîni sigure. Manolachi îi un mieluț nevinovat, un păunaș… Pune-ți în gînd, că la vrîsta lui… (Voiește să vorbească la urechea Caliopii.)
CALIOPI (fără a-l asculta): Apropo, cucoane Matachi, am întîlnit, pe la capătul livezii, un păunaș străin care se furișa pe sub gard și părea că studia locurile… Cine-i?
NALBĂ: Nu știu.
MANOLE: A fi poate obraznicul cela care i-o zis lui Manolachi păstîrnac?
CALIOPI: Aducea de departe cu un amic a maiorului…
NALBĂ: Care maior?
CALIOPI (îngăimată): Maiorul… Velinescu… din București… un văr a răposatului…
NALBĂ (cam cu îndoială): Așa?
MANOLE (căutînd pe fereastă): Iată-l!
CALIOPI: Maiorul? Unde?
NALBĂ (observînd pe Caliopi, în parte): Iaca… iaca…
MANOLE: Colo, pe movilă, în față cu casa.
CALIOPI (alergînd la fereastă): Maiorul?
MANOLE: Ba nu, păunașu cel străin care ziceai că l-ai întîlnit pe sub gard.
CALIOPI: Bine zici… Ce face oare-acolo?
MANOLE: Parca scrie.
CALIOPI: Ba, parcă face sămne cuiva din casă.. Privește, cucoane Matachi, el pune acu mîna la ochi ca să vadă mai bine.
NALBĂ: Să nu fie Radu Anghel?
CALIOPI: Nu cred, că-i prea elegant îmbrăcat.
MANOLE: Asta. nu-i o dovadă.
NALBĂ: Apoi dar cine dracu să fie?
CALIOPI: Ha! am gîcit. manole și
NALBĂ: Ce?
CALIOPI: A fi vrun tînăr înamorat de Adela. manole și
NALBĂ (împreună): Oare?
CALIOPI: Și după pantomina ce-l văd făcînd, aș giura că-i în corespondență cu dînsa.
NALBĂ: Cum? Adela?…
MANOLE: Noră-mea…
NALBĂ: Să facă năzbutii?
MANOLE: Păn-a nu să mărita. nalbă și
MANOLE: Nu se poate!
CALIOPI: Ba se prea poate. Cine-o știe mai bine decît mine?
NALBĂ: Aud? (În parte, nemulțămit.) Hmm!
CALIOPI: Ssst!… tăceți… hoțul s-apropie de gardul grădinii.
NALBĂ ȘI MANOLE: Ce scop are?
CALIOPI
(Arie din „Dame blanche”: „D’ici voyez ce beau domaine”)
Priviți, priviți cum naintează
Acel străin înamorat
Și pe sub gard se furișează,
Chiar ca un lup după vînat.
De aveți voi amîndoi
Miros bun, nas de copoi,
Luați seama, pîndiți bine ;
Iată lupul, lupul vine!
Iată lupul încruntat!
Iată lupul, lupul vine
Și-n grădină a intrat!
TOȚI
Iată lupul, pîndiți bine;
Iată lupul încruntat!
Luați seama, lupul vine
Și-n grădină a intrat!
