SCENA IV

COLIVESCU, FLORICA (viind pe portiță) FLORICA: Doamne! Mare mîndri-s la privit soldații noștri!… Știi? ți se duc ochii cînd îi vezi trecînd cu muzica și cu steagu întins… D-apoi vivandiera! … mi-o rămas inima la uniforma ei… I! cînd aș fi de capu meu, pre legea me, m-aș face vivandieră. COLIVESCU: Florico! FLORICA: A! tot aici ești? COLIVESCU (oftînd): Tot, tot, păcatele mele, că nu mă lasă inima să mă depărtez de căsuța ta. FLORICA: Iar ai început ohtoicul cel de dragoste? Nu ți-i greu să-ți perzi vremea de flori de cuc!… mai bine te-ai duce să căști gura pe uliță, privind la soldați; și dacă ai fi om în toată mintea, în loc să umbli după cai verzi, te-ai face oștean de-a țării, ca să tragi cu pușca, iar nu să tragi clopote. COLIVESCU: Eu? FLORICA: D-apoi cum? eu? Ești coșcoge român, cît un butoi… ți-ar șidea de-o mie de ori mai bine cu mindir în spinare, decît cu antereu ist’ de lăutar. COLIVESCU: Oare?… dar… ian spune-mi, Florico, dacă ți-aș urma sfatu, mi-ai îndeplini și tu dom? FLORICA: Om videa atunci ce-a mai fi. (Zărind furca jos.) Iaca! ce furcă-i asta? Cine-o împrăștiet fuioru pin ogradă? COLIVESCU: Florin. FLORICA: El? și de ce? COLIVESCU: S-o schimbat flăcău! Nu mai e cum îl știi. FLORICA: Ce vrei să zici? COLIVESCU: Las’ că-i videa acuș. FLORICA: Ce-oi videa?… COLIVESCU: Îi videa, atîta-ți spun, îi videa. (Iese prin fund.)