SCENA IX.

Cei dinainte, Căminarul Grigori. Pâlciu, Nicu.

Pâlciu. — Cu plecăciune.

Zamfira. — Sluga d-tale, cucoane Grigori... Da de unde și pănă unde pe la noi?.. De atâta vreme de când nu ne-ai mai dat obraz...

Pâlciu. — Mă iartă, cucoană dragă, c-am fost tot cam bolnav.

Zamfira. — (arătând pe Nicu) D-lui îi cuconașul d-tale?.. Nicușoru?

Pâlciu. — Dar... nu-l cunoști? (lui Nicu) Sărută mâna cucoanei.

Nicu. — (Sărută mâna cucoanei Zamfirei, care îl sărută pe frunte).

Zamfira. — Ba că bine zici, cucoane Grigori... Ia privește-l cum o crescut de mare! S-o făcut holtei.

Pâlciu. — Hei!.. așa crescu bobocii.

Leonil. — (în parte cu gura plină) Bobocii!

Zamfira. — Da... ia poftim de șezi, cucoane Grigori, să mai vorbim de vremile noastre.

Pâlciu. — (șezănd pe canape lângă Zamfira) Sărut mâna... Iată și domnul Franț, prietinul nostru. Unde nu gândești, acolo-l găsești.

Franț. — (șezănd pe un jilț) Eu sînt ca buruiana cea rea.

Pâlciu. — Ba nu, Birmănașule dragă, ești ca burueana cea de leac.

Zamfira. — Pentru că-i doftor? Ha, ha, ha... Tot vesel ești, Cucoane Grigori! (ride tușind și căutând spre odaia din stânga).

Pâlciu. — Hei!.. cum dă Dumnezeu și cel codru verde, cucoană Zamfiră. Noi, bătrânii căutăm să veselim ceasurile câte ne mai rămân de trăit, pentru ca să ne mângâiem de cele care au trecut.

Zamfira. — Și bine faceți, bine faceți.

Pâlciu. — (luând pe Zamfira de mână) Bine facem cu adevărat, cucoană dragă, pentru că cine știe?.. mâni, poimâni poate... alivanta-n groapă.

Franț. — Fără voia doftorilor?

Pâlciu. — (rîzănd) Ba cu toată împuternicirea lor.

Zamfira. — Ha, ha, ha. (tușește) Da ce nu șezi, cucoane Nicule?

Nicu. — (se pune pe un scaun).

Pâlciu. — Mări, nu-l mai tot cuconi, că s-a diochia. 

Zamfira. — (rîzând și tușind mai tare) Bate-te norocu că poznaș mai ești. (în parte) Nici c-a veni drăcoaica.