SCENA XI.

Leonil (în dulap), Marghiolița, Nicu.

Marghiolița. — (după o mică tăcere) Monsiu Nicu...

Nicu. — (cu jumătate de glas) Cheschevu madmuasel?

Marghiolița. — Je vu pri... reste pe canape.

Nicu. — (se pune pe un jilț) Pardon.

Marghiolița — (în parte, șezând pe canapea) Parcă nu prea știe franțuzește. (mică tăcere).

Leonil. — (în parte) Ce pardon i-aș trage la ceafă.

Marghiolița. — Monsiu Nicu, îți aduci aminte de notr anfans?

Nicu. — Cheschevu?

Marghiolița. — De notr anfans.

Nicu. — Pardon.

Marghiolița — (în parte) Se vede că alte vorbe nu mai rupe. (tare) Vu parle franse, monsiu Nico?

Nicu. — Parle, madmuasel.

Marghiolița. — E bien... parlon înpreună.

Nicu. — Parlon.

(Mică tăcere. Marghiolița se uită cu dragoste la Nicu, care coboară ochii, se sucește pe scaun și-și suflă nasul tare).

Marghiolița. — N-ai fost la Paris, monsiu Nicu?

Nicu. — Nu dar cât pe ce era să mă trimeată babacă.

Marghiolița. — Și de ce nu te-o trimis?

Nicu. — S-o temut să nu-mi perd legea și să mă-ntorc înapoi păgân.

Marghiolița. — Numai pentru atâta?..

Nicu. — I-o mai fost frică că m-oi face și eu ca Iorgu de la Sadagura.

Marghiolița. — Păcat că te o giudecat așa de rău!.. Dacă mergeai la Paris, videai teatruri... învățai să gioci polca; auziai opere frumoase... marșul lui Napoleon... Cunoști marșul lui Napoleon, monsiu Nicu?

Nicu. — L-am auzit odată din cobza lui Barbu.

Marghiolița. — Îi tare frumoși Eu îl știu.

Nicu. — Din cobză?

Marghiolița. — Ba din ghitara... Ha, ha, ha!.. auzi?.. din cobză?

Nicu. — Barbu te-o învățat?

Marghiolița — Cine?.. Barbu?.. Ha, ha, ha!..

Nicu. — (în parte) Am scăpat vr’o gogomănie... Ia s-o dreg. (tare) Mata, duducă, trebue să-l cânți negreșit mai bine decât Barbu, și dacă ai vrea...

Marghiolița. — Vrei să-l auzi? (se scoală și merge să iee ghitara).

Nicu. — Ce se potrivește!.. pardon madmuazel. (se răpede s-aducă ghitara, o ie în mână și o cearcă) Da... bună ghitară! (rupe o strună) Tronc! (rămâne înpetrit).

Marghiolița. — (supărată) Na!.. Pas acum de-i mai cântă marșul lui Napoleon.

Nicu. — (după o mică tăcere) Să-mi plesnească ochii, dacă am vrut s-o rup... Pardon de iertăciune, duducă.

Marghiolița. — Ba nu; nu vreu să te iert, pană nu-i face ce ți-oi zice eu.

Nicu. — Ce poroncești?

Marghiolița. — Poroncesc să-mi cânți o romanță.

Nicu. — (rușinându-se) Da... zău! nu știu să cânt.

Marghiolița. — Nu te cred.

Nicu. — Doar să-ți cânt de dragoste.

Leonil. — (în parte) Auzit-ai Pâlciu cum se obrăznicește!

Nicu. — Să-ți cânt de dragoste, duducă?

Marghiolița — (coborând ochii) Cântă.

(Nicu își drege glasul; începe dar nu nimerește tonul. După câteva încercări el cântă pe aria: Cumetriță dragă, ș.c.l.)

Ori cine trăește
Pe Amor slăvește;
Ori care jivină
De amor suspină!
Gâscășoara gâgâește,
Rățișoara hăcăește,
Stăncușoara cârâește,
Harmasarul nechezește
Motănașul miorlăește,
Cucoșul codcodăcește...
Și eu, plin de jale, iți rostesc matale:
Duducuță dragă,
S-a trecut de șagă!

Marghiolița. — Ha, ha, ha.

Leonil. — Ha, ha, ha.

Nicu. — Dec!.. (se uită cu mirare la Marghiolița ș-apoi începe și el a rîde tare).