SCENA XIV.

(întuneric).

Leonil. — (ieșind din dulap) Uf!.. Slavă Domnului, c-am scăpat din temniță!.. Bre, bre, bre! Multe pozne am mai văzut de când locuesc în dulapul ista!.. Dragoste șvăbească, cochetărie băbească, gogomănie pâlciască, târguire căsătorească, și... fudulie țigănească! Dar din toate aceste n-am înțeles alta, decât ca baba a căpchiet, pentru că nu-și poate mărita fata, și că vrea s-o trimeată la monăstire pentru ca să scape de dînsa. (cu mânie) Verișoara la călugărie! Nu voi suferi nici odată o asemene nelegiuire... Dar cum să fac ca s-o scap de comănac? (găndește) S-o fur în astă noapte și s-o trec peste Dunăre?.. Dar; planu-i minunat, numai de aș putea întra în odaea Marghioliței ca să-i dau de știre să fugă. Însă cum dracu să trec prin iatacul cloanței, fără ca să mă bage de seamă?.. O! îmi vine o ideie năstrușnică. (ie rochia adusă de cucoana Zamfira la scena VIII și o arată publicului, zicând): Oi să mă schimb în fată mare! (întră în dulap).