Pășește lin, o barcă, pe unda adormită!

Respectă al naturii repaos trecător;

Inima mea de zgomot cu totul obosită

Ca la un scump tovarăș se-ncrede l-al tău zbor.

Poartă-mă-n sus, în lături, oriunde vrei și-ți place,

Unde te-mpinge vântul, sau unde tu dorești;

Toate-mi sunt deopotrivă, dacă mă duci în pace,

Dacă cu mulțumire vederea-mi rătăcești.

Voi cunoașteți, o unde, cu câtă bucurie,

De ce sfârșit pornită, cu ce cuget curat,

Barca mea totdeauna pe-a voastră-mpărăție

Ca-ntre-ale ei cuprinsuri jucând s-a preumblat.

Înghițiți pe tâlharii a căror îndrăzneală,

Cu trupuri sângerate, cu morți vă otrăvesc,

Ce întocmesc comploturi, și fără de sfială,

Aproape de pierzare, ucideri chibzuiesc.

Însă melancolia, amorul și plăcerea,

Priimiți-le vesel ca pe ai voștri fii;

Eu vă cunosc mărirea, eu vă slăvesc puterea,

Când alerg pe-ale voastre mult umede câmpii.

Din rătăcita-mi barcă, ce-o las la întâmplare,

Ochii mei către ceruri uimit îi ațintez;

Seninul lor însuflă sfială și mirare;

Eu mă rog în tăcere, vărs lacrimi și mă-ncrez.

"Cerul o să ne-ajute", zicea a mea iubită.

El până acum tace! Să n-o fi ascultat?

Și poate frumusețea a o vedea mâhnită,

Aducându-i drept jertfă suspin neîncetat?

Dacă într-aste ceasuri de vie desfătare

S-ar afla lângă mine... minut dumnezeit!

Viața nu stă-n zile, și eu cu-ncredințare

Câtă-mi rămâne-aș da-o ș-aș zice: am trăit.

Mergi, mergi, ușoară barcă, în dreptu-acelei stele,

Căreia i-am dat nume... un nume ce slăvesc,

Nume ce-n înfocarea închipuirii mele

Pe strălucita-i frunte îl văz și îl citesc.

Acolo te oprește, acolo priveghează,

Cât raza ei asupră-ți ș-asupră-mi va zâmbi;

Când va pieri cu noaptea, atunci te depărtează,

Și iar cu noaptea vino la dânsa a privi.

Până când fericirea, atâta așteptată,

Îmi va răsplăti veacuri trecute cu amar;

Dacă ș-astă nădejde, ca altele-nșelată,

N-o trece ca nădejdea și n-o fi în zadar!