Peșteră-ntunecată, azil al pocăinței,

Unde omenești fumuri ca fumurile pier,

Unde eroii credinței

Au murit pentru lume ca să trăiască-n cer!

Tu care ai fost martor l-atâtea rugăminte

Ce se șopteau în umbra și în răcoarea ta,

Când inima fierbinte

Viața de vecie în lacrimi o căta,

Dacă bolțile tale, ce nu pot fi pătrunse

De omenești suspinuri, de-al patimilor vânt,

Duc sufletul prin locuri și prin cărări ascunse,

Departe de pământ,

Iată cumplita spaimă, ce în sânu-mi aprinse

Urâcioasa privire a foștilor părinți

Și altarul de piatră, pe care stau întinse

Mădulare de sfinți.

Fioroasa răceală ce-nsuflă-a ta vedere,

Veșnicului întuneric aicea domnitor,

Și grozava tăcere

Arăt umbrele morții ce printre oase zbor!

Îmi pare că mă aflu în locuinț-adâncă

A unei groaznici iesme, ce sângiuri o hrănesc;

Și care de o stâncă,

Pe călător sfărâmă c-un zâmbet sătănesc,

Călugărilor morți.

Sau în pădurea-aceea, în care mai-nainte,

Druizii cei sălbatici jertfeau pe osândiți,

Când, setoși de omoruri, treceau de puteri sfinte

Stejarii-mbătrâniți!

Aici cu toate-acestea religia vorbește

Celor ce vor s-asculte cuvântul lui Hristos
Groaza cu-ncetul piere, și omul întâlnește

Povețe de folos.

Vicleanul își dezbracă aici ipocrisia;

Acel căit se-mpacă cu ceru-ntărâtat;

Aici fapta cea bună visează veșnicia

Ș-așteaptă nencetat.

Și omul care crede, și omul ce așteaptă

De-o sfântă mângâiere în veci e însoțit;

Pacea va fi cu dânsul; el va lua răsplată,

Căci a nădăjduit.