Al totului părinte, tu, a cărui voință

La lumi nenființate ai dăruit ființă,

Stăpâne creator!

Putere fără margini, izvor de veșnicie,

Al căruia sfânt nume pământul nu îl știe,

Nici omul muritor!

Dacă la cer s-aude glasul făpturii tale,

Fă ca întotdeauna pe a virtuții cale

Să merg nestrămutat.

Când soarta mă apasă, cum și când îmi zâmbește,

Când veselă m-ajută, când aspră mă gonește,

Sa pot fi neschimbat.

Mândria-n fericire să nu mă stăpânească,

Mâhnirea în restriște să nu mă umilească,

Dreptatea să o știu.

Conștiința să-mi fie cereasca ta povață,

Prin ea tu mă-ndreptează, și când greșesc mă-nvață

Cum trebuie să fiu.

Fă să doresc de obște al omenirii bine,

Să mă cunosc pe însumi, și altul decât tine

Sa nu am Dumnezeu.

La oameni adevărul să-l spui fără sfială,

De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nșeală

Să nu îmi răzbun eu.

Și fă ca totdeauna al meu suflet să vază

Lumina așteptată, a nemuririi rază,

Dincolo de mormânt,

Acolo unde viața cea veșnică zâmbește

Sărmanului acela ce-n viață pătimește,

Gonit pe-acest pământ.

Știu cum că lumea noastră între globurile multe,

Ce sunt pentru mărirea-ți cu un cuvânt făcute

După un veșnic plan,

Nimica înainte-ți nu poate să se crează,

C-așa de puțin este ș-atâta însemnează

Un val în ocean.

Cunosc cu toate-acestea și văz cu-ncredințare

Că-n fapta cea mai mică și-n lucrul cel mai mare

Deopotrivă ești,

Că la a ta dreptate nu este părtinire,

Că îngrijești de toate, că fără osebire

Și-asupra mea privești.

Cu tunetul din ceruri tu ocolești pământul,

Înflorești cu natura și răcorești cu vântul,

Ești viața ce ne-ai dat.

Ascultă dar, Stăpâne, supusa rugăciune

Ce sufletul o-nalță, ce inima depune

La tronu-ți ne-ncetat.

Până-n ceasul din urmă amorul tău să-mi fie

Comoară de nădejde, de dulce bucurie,

Izvor de fericiri;

El singur să-mi stea față în acele minute,

Când planuri viitoare și amăgiri trecute

Se șterg ca năluciri.