Spune-mi, scumpă Elizo, ce este fericirea?

Pe ce țărmuri răsare, ce loc îi e plăcut?

E veche ca pământul, împodobește firea,

De mult, sau deodată cu tine s-a născut?

Am cătat-o-n pustiuri, am cătat-o în lume,

Am cătat-o pe dealuri, pe munți și pe câmpii;

Am cătat-o-n deșertul eho al unui nume,

Pe valurile mării, în titluri, bogății.

Zadarnică silință! Fericirea s-ascunde;

Fără folos pe urmă-i vedeam că ostenesc;

O chemam cu-nfocare, dar nu vrea a-mi răspunde:

Te întâlnii, iubită, și-n ochii-ți o găsesc!

Vedeți aceste locuri, aceste stânci râpoase?

Vedeți pământu-acesta detot nelocuit?

Ei bine, aici toate mie îmi par frumoase!

Mai mult decât oriunde aici sunt fericit.

Eliza e viața ce toate-nsuflețește;

Zâmbirea-i e cerească, privirea ei Amor;

A ei dulce suflare ăst aer bălsămește,

Și grațiile-ntr-însa văd o tânără sor.

Dacă ar fi pământul în vechea simplitate,

Când cea dintâi femeie în rai s-a pomenit,

Frumoasă,-mpodobită cu darurile toate,

Și nobila-i icoană în unde și-a privit:

Negreșit că Eliza de sine încântată,

Văzându-și în fântână atâtea frumuseți,

Tovarășelor sale: „Veniți, le-ar zice-ndată,

În crěstalul acesta minune să vedeți.

Voi sunteți prea plăcute, și dulcea-vă privire

Inima mea o trage, mi-e drag să vă ascult;

Dar vaz colo în apă un lucru peste fire,

Un chip care vă-ntrece, și-mi place și mai mult!"

Până nu o văzusem, pân-a nu o cunoaște,

Eram de nopți, de zile, de toate dezgustat.

Vremea ce-acuma zboară părea că se târaște,

Anii, ca o povară grozavă de purtat!

Vântu-mi părea suflare zadarnică și rece,

Cerul ca o câmpie de care sunt sătul,

Eho numai un sunet ce fără folos trece,

Aurora o rază privită îndestul.

Ziceam: O zi ca alta, și tot același soare!

În lume vedeam chinuri, pe ceruri vedeam nori.

Le privesc cu Luiza; totul schimbat îmi pare,

Cerul este cu stele, câmpiile cu flori.

Aurora, o nimfă de soare prea iubită,

Se deșteaptă și-n aer alunecă zâmbind,

De cele dintâi ceasuri, de-ai săi fii ocolită,

La soare, ce-o urmează, cu dragoste privind.

Zefirul, o ființă de bine făcătoare,

Care către cer duce suspinuri omenești;

Eho, o zeitate la chinuri simțitoare,

Ce repetează glasul acelei ce slăvești.

Când tăcerea Elizei îmi spune-a ei iubire,

Când mâna ei mă strânge, când ochii-i îmi vorbesc;

Când lângă ea uit lumea și nu mai am simțire,

Decât pentru minutul în care o privesc,

Zic: „Viața este scurtă și fericirea trece:

Spun că plăcerea stinge făclia lui Amor:

Dacă iubirea noastră e s-aibă sfârșit rece,

De ce-n minutu-acesta, de ce acum nu mor?"