De ce urăști viața, tu, fiica Armoniei?

De ce dintr-al tău suflet nădejdea ai gonit?

Care dureri ascunse, vrăjmașe bucuriei,

A vârstei nălucire și visuri ți-au răpit?

Tu n-ai deșertat cupa ce încă este plină;

Tu nu știi de-ți păstrează otravă sau nectar;

Dar plângi! Zefirul astfel fără cuvânt suspină;

Toată lacrima-n ochi-ți e un mărgăritar.

Eu nu voi să adaug a ta melancolie,

Să-ți zugrăvesc icoana durerii omenești,

Să desfășor în ochii-ți a mea copilărie,

Ca osândă de moarte în care să citești;

Să-ți arăt împrejuru-mi un larg cerc de morminte

În care dorm frați, rude, părinți ce m-au iubit;

Să vezi ce e durerea, să vezi de-aveam cuvinte,

Când chiar de provedință nevrând m-am îndoit.

Să vezi apoi în lume cumplita răutate

Otrăvindu-mi ani, zile, chiar umbre de plăceri;

Să vezi... Ah! atunci numai, atunci ai vedea poate

Câte un singur suflet cuprinde-n el dureri!

Lumea mă crede vesel, dar astă veselie

Nu spune-a mea gândire, nu m-arată cum sânt!

E haină de podoabă, mască de bucurie,

Și mâhnirea mi-e numai al inimii veșmânt.

Dacă nu după zile, ci după suferințe

Ni s-ar socoti vârsta, știi, mare Dumnezeu,

Pentru care ani, veacuri, și lume, și ființe

Nu sunt nimic —știi singur câți ani aș avea eu!

A mea credință însă nu este încă moartă;

Mângâietor tovarăș ea nu m-a părăsit:

În umbră îmi deschide a veșniciei poartă,

Și negura mâhnirii ades mi-a risipit.

Dar tu, cărei nădejde s-arată aurită,

Tu, cărei viitorul păstrează năluciri,

Când nu ai nici o coardă a inimii izbită

De viscolele lumii și de nenorociri,

Mângâie-te, copilă, și simte mulțumirea

Care o-nsuflă daruri ce firea ți le-a dat.

Eu când te-ascult, uit toate, uit chiar nenorocirea,

Mă aflu-n altă lume uimit și încântat.

Sub degetele tale, în sunete-argintose

Clavirul când răsună, când dulce preludezi,

Deștepți în al meu suflet acorduri fioroase,

A patimilor stinse cenușă înviezi.

Talentul, frumusețea adesea pătimește;

De soarta cea obștească și tu poate să ții;

Dar vezi dreapta natură cum te despăgubește:

Glasu-ți este esența cereștii melodii.

Desăvârșitul bine nu-l poate-avea pământul:

Ce mări fără talazuri, ce inimi fără chin?

Omul este o taină care-o știe mormântul,

Femeia e un înger, viața-i un suspin.