Miezul nopții

Aici pe-aste ruine cu mândre suvenire

Privesc cum orizontul se umple de făclii,

Cum luna în tăcere s-arată să inspire

Gândiri religioase l-ai lui Apolon fii.

Când tot doarme-n natură, când tot e liniștire,

Când nu mai e mișcare în lumea celor vii,

Deșteaptă priveghează a mea tristă gândire,

Precum o piramidă se-nalță în pustii.

Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe câmpie,

Al meu suflet se-nalță pe aripi de-un foc sfânt,

În zboru-i se ridică la poarta de vecie,

Căci nici o legătură nu are pe pământ.

Nădejdea mea din lume de moarte se precurmă;

Trecu ea precum trece un fulger printre nor;

S-a șters precum se șterge a vulturului urmă

Când spintecă văzduhul în falnicul său zbor.

De când pierdui părinții-mi trei ierni întregi trecură,

Trei ierni, căci după ierne viața-mi socotesc,

Căci zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură,

Copaci din miezul iernii ce vânturi îi clătesc.

Frumoasa primăvară acuma se grăbește

La caru-i să înhame pe zefirii ușori;

Pășește, și pe urmă-i verdeața se ivește

Și cerul se dezbracă de fioroșii nori.

Zefirul printre frunze misterios suspină,

E limpede-orizontul și cerul luminos;

A râurilor șoaptă... Dar unda lor e lină,

Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.

Căci închinat durerii, amara mea viață

De-atunci e pentru mine nisip neroditor,

Ce vara îl usucă, ce iarna îl îngheață,

Pe care flori nu află sărmanul călător.

Lăsat străin în lume, lipsit de orice bine,

Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,

Văzând zilele mele de suferințe pline,

Pui mâna pe-a mea frunte și caut un mormânt.

Puțină vreme încă și glasu-mi se va stinge,

Și inima de-a bate în pieptu-mi va-nceta!

Atunci fără-ndoială eu soarta voi învinge,

Și a vieții taină în moarte voi afla.

Share on Twitter Share on Facebook