Așa, simpla viețuire

Eu știu să o prețuiesc

Și de acea fericire

Voi bucuros să-ți vorbesc.

Dar florile și verdeața,

Apusul și dimineața,

Și fluierul câmpenesc,

Cu patimi, cu chinuri grele,

Cu starea inimii mele,

Nicicum nu se potrivesc.

Departe de-acele locuri,

Ce poate m-ar fi-nsuflat,

De țărăneștile jocuri

Ce-adesea m-au încântat,

Cuprins de nemulțumire,

De grijă și de mâhnire,

De soarta mea ocolit,

În rele ce mă-mpresoară,

Ce gânduri, idei omoară,

Duhul își pierde puterea:

E greu să descrii plăcerea,

Când sufletul e mâhnit.

Însă a mea mulțumire

Pentru a ta găzduire

Eu tot nu o pot uita,

Și cât va sta prin putință

Voi pune a mea silință

Adevăru-a imita;

Măcar în vorbele mele

Să pot să găsesc vopsele,

Să știu să-ntrebuințez

Culorile osebite,

Tonurile felurite,

Care stilu-nsuflețez;

S-arăt atâta simțire,

Câtă simțeam mulțumire,

Când dulcea serii răcoare

În preajmă-mi se întindea,

Și patimi sfâșietoare,

Ca aburi din lac, din mare

Deșertul mi le-absorbea.

Cuprinsul, unde odată

Împreună-am viețuit,

Și plăcerea-adevărată

Zilele mi-a îndulcit,

Este un câmp lat, ce are

De vechi și firești hotare

Un mal către răsărit,

Iar către apus o apă,

Ce saduri, grădini adapă,

Ce udă țărmul setos,

Și-n ramuri multe-mpărțită

Curge mândră, liniștită,

Pe patu-i cel nisipos.

Casa pe-o muche clădită

Singură câmpul domnind,

De umbră neocolită,

O vezi în aer albind.

Să zic că a ei zidire

E lucru cu osebire,

Că e de-o arhitectură

Cap d-operă în natură,

Deloc nu mi-ar părea greu:

Însă această minciună,

Deși îndestul de bună,

Apasă cugetul meu.

Așadar, iau îndrăzneală

Și spui că adevărat

N-are nimic de mirat.

Dar are, fără-ndoială,

Tot ce e neapărat.

Spre patru părți ale lumii

Patru ferestre privesc,

Și dacă pe tonul glumei

Slobod îmi e să vorbesc,

Al lor număr, micșorime,

Cu a casei înălțime

Atât nu se învoiesc,

Încât ochiul ce le vede

Cu lesnire poate crede

Că se plătea altădată

Vreo dajdie însemnată

Sub nume de ferestrit;

Măcar că nu mi se pare

Nici undeva am citit,

Că la vreo întâmplare

Nobilii să fi plătit.

Astfel de năravuri proaste,

Dacă vreodată-au fost,

N-au putut fi ale noastre,

Ci-ale norodului prost.

Numai el singur plătește,

Fiind mai obișnuit;

Iar de ce, nici se vorbește:

Păcatul ar fi cumplit.

Pricina e delicată,

Și prea puțin câștigăm,

La mulțimea nensemnată,

Adevărul s-aruncăm.

Dar în vorbă neplăcută

Ca să nu ne încurcăm,

Și ca nu, din întâmplare,

S-aduc la mulți supărare,

Descrierea începută,

Mai bine să o urmăm.

Aproape de casă-ndată,

Spre miazănoapte s-arată

O biserică smerită,

Un templu dumnezeiesc,

Unde muncitorul vine

Prinoasele să-și închine;

Unde ruga umilită,

Ca tămâia cea sfințită

Este la cer priimită

De părintele obștesc.

Tot către această parte,

Un sat puțin însemnat

În două rânduri se-mparte,

Pe linie așezat.

Poezii și proză

În vale se văd desișuri,

Saduri, livezi, alunișuri,

Pe urmă ochiul zărește

Un deal ce se prelungește

Verde și împestrițat.

Coastele-i sunt învelite

De vii, de semănături,

De țarine felurite,

De crânguri și de păduri.

Munții mai în depărtare

Se văd ca tulbure nor;

Vara le e la picioare

Și iarna pe fruntea lor.

Iată, după-a mea părere,

Locul atâta dorit,

Unde zile de plăcere,

Zile scumpe am trăit.

Frumoasă singurătate,

Bunurile-adevărate

În sânul tău le-am simțit,

Pace, liniște, viață,

Toate-acolo mă-nsoțea,

Și din orice dimineață

Mulțumirea se năștea.

Dacă vreo cugetare

C-o umbră de întristare

Fruntea mea acoperea,

Ușoara-i întipărire,

Ca cercul acel subțire,

Ce-ațâță din întâmplare

Pe-o undă nemișcătoare

Un vânt cu lină suflare,

Trecea, se pierdea de sine,

Ș-al firii glas simțitor,

Și ideile senine

Luau iarăși cursul lor.

Adeseori pe câmpie

Departe mă rătăceam,

Adesea cu bucurie

În dulci gânduri mă pierdeam.

Simboluri de tinerețe,

Fluturi cu vesele fețe

Privirea mea o trăgea:

Pe iarbă în depărtare

Fluturele părea floare;

Dar când umbletu-mi simțea,

Insectele-amăgitoare

Se-nălțau, găseau scăpare

Aripile-și scuturând;

Și eu c-o dulce mirare

Vedeam florile zburând.

Nori deși, negri, câteodată

Cerul îl întuneca,

Și ploaia-n ei adunată

Pe câmpia-nsetoșată

În torente se vărsa;

Apoi razele-i robite

Soarele-ncet desfăcând,

Și-n munți, valuri aurite

Norii umezi prefăcând,

C-o privire-nflăcărată

Lumea el o cuprindea,

Și o mreajă purpurată

Peste dealuri întindea.

Când acea stea arzătoare,

Aproape de-al ei sfințit,

Părea a da sărutare

Pământului ce-a-ncălzit,

Și, mai întorcând o rază

Ca zâmbet prietenesc,

Sta un minut să o vază

Ochii care o doresc;

Ochii acei pentru care

Este cel din urmă soare

Ce ei poate mai privesc;

Supus la acea uimire,

L-acea adâncă simțire,

Care sub ceruri senine

Seara aduce cu sine,

Slobod de griji, de dorințe,

În cugetu-mi mulțumit,

Slăvind o-naltă putere,

Eu ascultam în tăcere

Al multor mii de ființe

Concertul nemărginit.

Și când luna-argintuită,

Albind iarba de pe vale,

Ieșea plină, ocolită

De stelele curții sale,

Pe dealurile râpoase,

Stam, mă opream să privesc

Cerurile semănate

De globuri nenumărate,

Care, făclii luminoase,

În umbra nopții lucesc.

Prin aluniș sufla vântul,

Frunza ușor clătina,

Nucii bătrâni ca pământul

De-a lungul se desina;

Unda cea armonioasă

A unui ascuns izvor,

Ca o șoaptă amoroasă

S-auzea în preajma lor.

Curmând adânca tăcere

A câmpului liniștit,

Un glas cânta cu plăcere

Un cântec obișnuit.

Ăst glas, această câmpie,

Noaptea care mă-nvelea

Gândiri de melancolie

În inimă-mi învia,

Și florile tinereții,

Visuri, nădejdi, amăgiri,

Acea ghirlandă-a vieții

Țesută de năluciri,

Care, câte una-una,

Treptat s-au desființat,

Ca frunzele ce furtuna

De verzi le-a smuls, le-a uscat,

Mi s-arăta înainte;

Cu gândul mă întorceam

La locurile dorite,

În valea ce-atât iubeam.

Vedeam livada, grădina,

Poteca ce des călcam,

Părul înalt și tulpina

Unde copil mă jucam.

Astfel în țări depărtate,

Unde străin te numești,

De-auzi pe neașteptate

Limba care o dorești,

Limba acea părintească,

În care tu te gândeai,

Ce-n vârsta copilărească

Cu maică-ta o vorbeai,

Oricât de urâtă fie,

Aspră, grea la auzit,

Se naște o bucurie

Un ce neobișnuit,

O simțire vie-adâncă

În sufletu-ți rătăcit,

Și crezi că te afli încă

În țara ce-ai părăsit.

A! dacă o provedință

Asupra mea ar privi,

Dacă smerita-mi dorință

Soarta o ar împlini,

Departe de-ai tiraniei

Tovarăși nelegiuiți,

De cursele vicleniei

De oameni neomeniți,

De tot ce se crede mare

În fapte ce necinstesc,

De zâmbete protectoare,

Care le nesocotesc,

Uitând acea zeitate

Care-n zgomotosu-i zbor

Staturilor înălțate

Le suflă căderea lor,

La câmp, locaș de plăcere,

Eu mulțumit aș trăi,

Liniștit și în tăcere,

Ziua mea aș împlini.

La binele ce îmi place,

Și neamului meu doresc,

Pe voi câți puteți a-l face

Aș cerca să vă pornesc:

Aș pune mica mea parte,

Silința-vă lăudând,

Isprava nu prea departe,

Bună, dreaptă arătând,

V-aș arăta răsplătirea.

Ș-un înger ajutător,

Și cinstea, și mulțumirea

Ce inimile aprinde;

Iar celuia ce se vinde,

Un trăsnet răzbunător.