„Acolo-i de noi”
Scăpaţi din primejdie. Român Grue şi-ai lui s-au îmbrăcat neguţători, au vizitat-o pe Velica doamna să-i mulţumească şi să primească sfat.
— Mă simţeam vinovată de nenorocirea voastră. Mi s-a făcut milă de acel Radu Cujbă şi l-am crezut, ca o lesne crezătoare.
— Şi pe noi ne-a păcălit vulpoiul pocăit, recunoscu Calapăr.
— Un mişel! Îl ocărî Român Grue. Il socot o piază rea pentru ţară.
— Da, se numără de neam mare, dar cinste de catâr are… Dar l-om i prinde noi la strimtul lui şi la largul nostru!
— Acum vă duceţi la Mihai vodă, nu?
— Slăvită doamnă, cred că mai curând vine măria sa aici. Zic să-l trimit pe prietenul Tudor Moţoc cu ştiri de la noi, iar eu cu Calapăr să mai învârtim, pe-aici, neguţătoria de oi, vreo săptămână, să mai netezim calea măriei sale, de cei bolovani şi mărăcini. Mai ales că Radu Cujbă va căta să se răzbune împotriva măriei tale.
— Ştie ceva despre ajutorul ce v-am dat?
— Nu; dar ştie că te numeri printre deschizătorii drumului măriei sale spre Transilvania. Şi, în lanţuri fiind noi, am judecat că de fapt, el împotriva măriei tale lucrează, ca unealtă a bathoreştilor.
— Atunci, prieteni, însoţiţi-mă până la Cetea; acolo ţăranii mei, români, mă apără de primejdie.
— Să spun măriei sale voievodului că viaţa măriei tale e-n primejdie? Întrebă Dorondoc.
— Dacă te-ai gândit la asta, prietene, însamnă că ai înţeles nu numai primejdia în care, mă aflu, ci şi inima mea. Inima care-l vrea domn la Târgovişte de unde-s băştinaşă, la Alba Iulia unde mă aflu şi la Suceava unde a domnit soţul meu.
— Ne plecăm în genunchi şi-ţi mulţumim, măria ta, că ne-ai socotit vrednici de asemenea măreaţă, dar şi gingaşă taină.
Au ajuns cu bine la Cetea, la castelul Velicăi doamna, şi-au rânduit, în grabă, apărarea. Apoi Dorondoc s-a îmbrăcat cioban şi-a trecut munţii, la Târgovişte. Român Grue şi Calapăr, ca neguţători, s-au îndreptat spre Sibiu, urmând să-şi împlinească, mai departe, misiunea de înainte mergători ai oştirii lui Mihai vodă. Adăpost au găsit la „Butoiul de Aur”, la un popă şi la câţiva ţărani. La hanul Frau Elsei şi-au găsit şi caii. Lui Român Grue-i era dor de Lăstun al lui, dar şi armăsarului de stăpânul său: să-l ţesale, să-l mângâie, să-i sărute ochii şi să-i vorbească.
În spătăria Curţii domneşti din Târgovişte, Mihai vodă ţinea sfat mare cu toţi dregătorii şi căpitanii:
— Deci, cinstiţi boieri, v-aţi încredinţat că Andrei Bathory, craiul s-a dat cu turcii şi-n înţelegere cu ăşti neprieteni va să ne lovească ţara şi să mă scoată din scaun. El din spate, de peste munţi, sultanul de peste Dunăre.
— Încredinţat, măria ta! Rostiră mai multe glasuri.
— Atunci am dreptate să-l împiedic a săvârşi nelegiuirea?
— Ai, măria ta!… Ai toată dreptatea!
— Lupta f i-vă grea!
— Ştim, doamne! Grăi Stroe. Dar dacă întârziem, se-ngreună şi mai mult.
— Adevărat! Dacă nu zorim să zdrobim repede trufia bathoreştilor, dacă nu ne întărim cu oastea Transilvaniei, ne lovesc hoardele otomane, la Dunăre şi cele tătare dinspre răsărit.
— Într-un gând cu măria ta! Se ridicară toate glasurile sfatului.
— Vă mulţumesc, cinstiţi dregători şi căpitani!
Porunci să se strângă oastea: o parte la Ploieşti, alta la Târgu Jiu. Cea din Ploieşti sub porunca voievodului, avându-i alături pe Baba Novac şi Stroe Buzescu, trebuia să coboare prin pasul Buzău la Braşov. Cealaltă, sub ascultarea lui Radu Buzescu şi Udrea banul Băleanu, pornea de la Râmnicul Vâlcea, pe Olt în sus.
— La 15 octombrie ne întâlnim în preajma Sibiului, la Tălmaci. Cerc să-l încurc pe cardinal: să nu ştie încotro să-şi îndrepte oastea. Apoi, trecând prin Ţara Bârsei şi prin Ţara Făgăraşului, mi se alătură prietenii secui şi ţăranii români.
Straja anunţă că un cioban cere a grăi, numaidecât, cu măria sa.
— Singur? Se miră vodă, recunoscându-l pe Moţoc. Unde-i Român Grue?
— E… e bine; a mai rămas întru netezirea căilor, măria ta.
— Ce zic românii?
— Te-aşteaptă, măria ta! Când va străluci paloşul măriei tale pe Carpaţi, se ridică şi ei, mii şi mii, să-ţi vină în ajutor! Dar trebuie să mai spun măriei tale că viaţa Velicăi doamna se află în mare primejdie
— Unde-i Velica acum?
— S-a închis în castelul de la Cetea, dar castelul e micuţ şi…
— Stroe Buzescu, să zorim plecarea!:
Şi au pornit ostile române, ca vântul şi ca gândul. În două săptămâni, au străbătut drum lung, greu şi primejdios, prin munţi, dealuri şi câmpii. Ţăranii români din Transilvania le-au ajutat cu hrană pentru oameni şi nutreţ pentru cai. Mulţi s-au adăugat oştirii voievodului, sporindu-i puterea.
În acele zile, Român Grue şi Calapăr hoinăreau prin Sibiu şi prin satele din jur. Vedeau că în cetate domnea mare fierbere: îmbulzeală de lume: nobilime, negustori şi mai cu seamă ostăşime, de tot felul. Călăreţi pe cai mândri. Bogat înşeuaţi, cu zale şi chivăre strălucitoare, umpleau uliţele, într-un du-te vino ameţitor. La miazăzi de cetate se aduna mare câtime de arme, tunuri şi mai ales cai şi cârduri de vite, păzite de o droaie de argaţi. Înfăţişarea oraşului se schimbase cu totul. Din liniştit şi blând, devenise zgomotos şi duşmănos. Din vesel şi muncitor devenise îngrijorat şi zurbagiu. Nu numai culoarea, ci şi mirosul de pe uliţele cetăţii se schimbase. Grue şi Calapăr se învârteau pe lângă tabără, în-trebând dacă se pot angaja ca lefegii. Au aflat că, fiind cardinal, adică om al bisericii, Andrei Bathory încredinţase comanda armatei generalului Gaspar Komis. Au tras tot la „Butoiul de Aur”, unde au auzit ştiri oi despre războiul ce se ivea în zare. Că, de când s-au pomenit, hanurile sunt. Într-un feL ochii şi urechile lumii.
Român Grue voia să ştie dacă mai trece pe aici Reiterul Micloş.
— Trebuie să vină, îi asigură Frau Else. Nu poate fără vinul de la Butoiul de aur”. Dar unde-i Herr Motzoku zis Dorondoc?
— Dacă te-ai îndrăgostit de el, Frau Else, nu te teme: soiul rău nu piere.
— Şi când vine?
— Când s-or auzi buciume în preajma cetăţii.
— Poate… S-a făcut cioban, surise, cu subînţeles, hangiţa.
— Noi l-am trimes… Cioban, dar s-ar putea să se întoarcă mare han. Dar ce nedreaptă eşti, Frau Else: eu îţi spun că te iubesc şi dumneata mă-ntrebi de… Dorondoc.
— Eu sunt căsătorită cu hanul, Herr Calapăr.
— Atunci, pentru dumneata am să mă fac hangiu.
— Uite-l pe căpitanul Micloş!… Bine-ai venit, cavaler rătăcitori! Îl întâmpină hangiţa.
— O oală cu vin, că mi-s grăbit!
— Şi furios?
— Da!… Dar dacă ai să cinsteşti cu mine, Artemida mea, mă îmblânzesc.
— Bea cu oala, să fugă boala, căpitane Micloş şi domnia ta cu plos-cuţa, să-ţi dregi guriţa, frau Else. „
— Mă, tu eşti? Cala…
— Ssst! Eu sunt, dar mai încet, că s-aude.
— Nu mă tem de nime!
— Atunci de ce clocoteşti de mânie?
Ah, nu mă zgândări, că muşc din masa asta, pân-o farm!
— Bea cu paharul, ca să uiţi amarul… Când porniţi războiul?
— Asta-i că nu mai pornim!
— De ce?
— Pentru că valahul a şi trecut, cu peste treizeci de mii, în Transilvania. E la Făgăraş. Parcă are aripi!… Aista-i comandant de oţti, nu Ąaga ori momâie. Pe noi ne ocârmuieţte un popă! Gaspar Komis, căpitanul cel mare, şi-a pierdut capul. Zice să-i batem întâi pe românii care vin pe Olt în sus. S-ar îndrepta împotriva lui Mihai vodă, dar se teme să nu-i cadă oastea oltenilor în spate.
— De ce se teme n-o să scape, surise Calapăr.
— Măi, măi!… Se miră Grue. Şi ce-o să iasă de-aici?
Cavalerul Micloş goli oala până-n fund şi vorbi îndurerat:
— Naiba ştie! M-am sfădit cu toţi.
— Căpitane Micloş, la Giurgiu te-ai purtat ca un viteaz.
— Şi-acum eşti supărat pentru că lupţi sub un steag care nu-ţi prieşte! Continuă Grue voroa începută de Calapăr.
— Cum adică?
— Adică acuma, luptând sub steagul Bathoreştilor, de fapt lupţi sub steagul turcilor.
— Ce vorbiţi? V-aţi îmbătat, valahilor?
— S-a îmbătat căciula mea şi capul de-abia, de-abia… Descântă Calapăr.
Român Grue o luă mai cu de-amănuntul:
— Cardinalul Bathory este omul sultanului?
— Este!
— Deci tu lupţi alături de sultan, împotriva creştinilor!
— Păi, de asta clocotesc de furie… Else, Artemido! Încă o oală! Ştiţi ce? Se întoarse el spre cei doi prieteni, trec de partea lui Mihai vodă!
— Treci! Sfătui Grue. Un cavaler adevărat luptă numai pentru dreptate şi libertate, aşa cum ai luptat la Târgovişte şi la Giurgiu.
— Stai-stai! Îl domoli Calapăr. Să ne mai gândim, bând frăţeşte oala asta de vin. Şi să cântăm. Grue, începe!
— Încep eu, Micloş, cavaler rătăcitor…: Dacă vinul este bun, eu vinului mă supun. Mândra de-i şi ea frumoasă, cum să te mai duci acasă…?
Cântară încet, numai pentru dânşii şi pentru Frau Else. Apoi îşi apro-piară şi mai tare frunţile şi o jumătate de or4 sfătuiră în taină; sub ocrotirea Frau Elsei, care înţelegea cam ce cuprinde sfatul lor, dar, ca o hangiţă deşteaptă, se făcea „n-aude n-a vede”, cum zicea Calapăr.
Îndată se stârni o mişcare ciudată: murmure, mirări, strigăte îndepărtate, paşi repezi pe uliţi, tropote de cai, surle şi tobe. Micloş ieşi să vadă ce-i. Se întoarse repede, tropăind şi gâfâind:
— Oastea lui Mihai vodă a ajuns la Tălmaci şi s-a întâlnit cu oastea care vine pe Olt în sus!… Mâine începe lupta…
— Aşa! Şopti Grue. Căpitane Micloş ne vedem pe câmpul de luptă!
— Jur! Frau Else, Artemida mea, ajută-mă să-mbrac armura! Lumea din han îl privea şi zâmbea; dar între atâţia cavaleri porniţi la luptă, cavalerul rătăcitor Micloş, cu panaşele, cu platoşa, cu suliţa im lungă, urcând pe cal cu ajutorul celor doi români… Ciobani, nu mai părea nici fanfaron, nici caraghios: era unul din zece mii.
— Plecaţi şi voi? Întrebă Frau Else.
— Acolo-i de noi!
— Caii vă aşteaptă! Şopti, iar Calapăr o sărută, făcând-o să suspine şi să lăcrămeze.
Porniră prin lumea neliniştită, îngrijorată, speriată; ocoliră cetatea pe la apus, în galopul cel mare şi intrară în oastea Buzeştilor. Preda Buzescu îi primi cu bucurie:
— În toiul luptei vă apropiaţi de straja măriei sale. Să vă vadă.
Îşi lăsase copilul în seama mamei Ruxandra şi venise pe la Bran, călărind lângă trăsura doamnei Stanca, iar acum se afla în spatele taberei lui Mihai vodă, călare, cu Iliuţă alături. Priveau lupta cum priviseră şi la Călugăreni, Târgovişte ori Giurgiu. Inima îi bătea precum ciocanele de toacă, în noaptea învierii, în aşteptarea luminii.
— Atacă Baba Novac, cu haiducii lui.
— Merg bine, stăpână! Îşi dădu cu părerea pajul, ca un strateg iscusit.
— Vai, ce bătălie încrâncenată, furioasă, nimicitoare.
— Ce de steaguri! Ce armuri!… Şi suliţele, ca ţepii ariciului…
— Şi câţi cad! N-o să ne-ajungă fesele şi scama… Uite, mai ies din cetate.
Cu ochii măriţi şi cu teamă în oase priveau cetele călări în zale orbitor de strălucitoare. Urmăreau izbirea nebună, doborâtoare, cumplită. Pilcurile românilor se clatină, iar tunarii nu nimeresc ţinta. Trag aiurea:
— Uite-l, colo, pe bădiţa Grue! Izbucni bucuros Iliuţă.
— Unde-i?… Unde-i? Se emoţiona Voichiţa.
— Cu bădiţa Calapăr! În cămaşă albă şi ilic roşu. Ca fulgerul intră în rândurile din preajma măriei sale. Lăstun, sireacul!… S-au întâlnit şi cu bădiţa Dorondoc… Iar sunt tustrei, lângă măria sa!
De pe dâmbul unde se aflau, îl văzură pe Mihai vodă*ridicând securea spre cer, măreţ şi înfricoşător ca la Călugăreni. Şi în clipa care urmă, oştirea română parcă se prăvăli peste cetele leite în zale ale nemeşimii.
Erau atât de atenţi la desfăşurarea luptei, încât nu auziră că, din spate, călare, urca doamna Velica:
— Asta-i clipa celei mai grele încercări! Grăi de-a dreptul, iar Voichiţa avu impresia că se afla nu la Şelimbăr, lângă Sibiu, ci la Dunăre lângă Giurgiu. Parcă nu trecuseră cinci ani de-atunci sau parcă bătălia dura de-atunci, neîntreruptă.
— Bine-ai venit, doamnă, cu norocul nostru cel bun! Te aşteptam!
— Cutremurătoare bătălie!… Cum mi-au despresurat românii casa Ma şi alergat după oştea măriei sale… Se întâmplă ceva, ceva ciudat, suspină Velica. Vălmăşag ucigaş!
Inimile nu mai băteau. Li se părea că şi o ceată de nemeşi luptă împotriva lui Gaspar Komis. Şi chiar aşa era, deşi de necrezut:
— Cum? Cum? Se frământa Voichiţa.
: Da, da, acum îl împresoară pe Komis!…
Il recunoşteau şi pe Dorondoc, dar nu-şi dădeau seama cine să fie cavalerul cu penaj bogat la chivără şi cu spadă lungă care, cu o izbire i-a smuls-o din mână, pe a generalului Komis, iar cu a doua lovitură i-a doborât şi flamura roşie, cu gheara de leu aurită.
Tăcură o vreme, ca să răsufle şi să-şi vină în fire; caii tropăiau şi se roteau, neliniştiţi şi ei. Cea dintâi grăi Velica doamna:
— Trufaşul Gaspar Komis, comandantul armatei nemeşilor, se pleacă în faţa măriei sale. De-acum, a noastră-i biruinţa!
Lupta mai dură o vreme, dar cetele lui Andrei Bathory, tot mai şovăitoare, cădeau răpuse ori o luau la goană spre miazănoapte, ocolind cetatea Sibiului. Însuşi craiul-cardinal a părăsit câmpul de luptă, lăsând gol tronul pe care stătuse, semeţ, îmbrăcat în armură strălucitoare, aş-teptând în abur de trufie să vadă o mare izbândă.
Bucuria românilor, începând cu voievodul şi sfârşind cu cel mai tânăr oştean – Iliuţă, nu putea fi măsurată: o singură mare bătălie îl făcea pe Mihai vodă stăpân în Transilvania pe care el o unea cu Ţara Românească, sub coroana lui…
Doamna Velica o rugă pe Voichiţa să spună măriei sale că a văzut lupta şi biruinţa:
— Mă duc la Alba Iulia, să-i pregătesc intrarea sărbătorească.
— Vezi cum te strecori printre fugari, doamnă şi naşă!
— Am în Sibiu trei slujitori de credinţă, care mă vor însoţi pe drum. După ce se îmbrăţişară, Voichiţa porni spre locul unde începeau să se adune răniţii. Dar de după un crâng de carpen şi aluni, asupra ei se repeziră şi-o înconjurară trei necunoscuţi; îi cerură, cu ameninţări să coboare din şa. Fata se apără cu sabia; dar răpitorii o prinseră între suliţi, îi luară calul de frâu, apoi o înfăşurară într-o funie şi legându-i mâinile o împinseră, cu cal cu tot, la vale, spre răsărit, unde se aflau alţi slujitori. Iliuţă o urmărea, strigând ajutor. Auzi glasul şi sudălmile celui care conducea această răpire:
— V-am spus să mi le-aduceţi pe-amândouă! Ticăloşilor!
— Ailaltă a fugit… Are cal bun… Şi-am înţeles că pre asta o vrei…
— Şi pe asta!… Dar cealaltă-i mai de preţ. Acum, galop spre Sighişoara!
Iliuţă privi zăpăcit câteva minute, doar când i se mai limpezi mintea cunoscu că răpitorul era Radu Cujbă. Porni în galop deznădăjduit spre oastea română, să-l afle pe Român Grue.
A treia zi, Mihai vodă, în fruntea oştirii, a intrat în Cetatea Alba Iulia. Mitru şi Galda, coborâţi din munte cu ostile din Oltenia, îl admirau:
— Măreţ şi frumos bărbat Mihai vodă al nost'!
— I-o pusu-i-o jos pă nemeşi, pă toţi!
23G
— A, uite-l şi pe Român Grue. Velica doamna mi-a spus că acel Radu Cujbă i-a furat soţia dă pă câmpul de luptă, aşa, ca să se răzbune păntru că l-am legat în lanţ, în locu-i. Ei, dacă-l beleam de piele… Că nu m-ai lăsat, căpitane Român Grue…
