Întâlnire cu o veche coadă de topor.

După furtunosul an 1595, a urmat o vreme ceva mai liniştită. Încetul cu încetul, ţara şi-a tămăduit rănile; oamenii s-au întors în satele lor. Au arat, semănat şi cules holdele, au ridicat case noi. Dar Român Grue şi prietenii lui n-au prea avut parte de linişte. Ori lupte peste Dunăre, ori slujbe de taină la curţi străine, ca însoţitori ai lui Stroe Buzescu, ori ai banului Mihalcea, ai altor dregători trimişi în solii lungi şi adesea pline de primejdie: la Suceava, la Cracovia, la Praga. Au umblat chiar cu unele treburi de îndemn la luptă; pe la greci, bulgari, sârbi, albanezi, popoare dornice, ca şi românii, a se ridica împotriva stăpânirii otomane. În acei ani, Ţara Românească era independentă, iar independenţa faţă de sultan nu se putea menţine decât cu sabia. De aceea Mihai vodă căuta, cu orice preţ, să ţină prietenia, alianţa cu celelalte ţări creştine, începând cu ţările române surori, Transilvania şi Moldova. Aşa au trecut vreo patru ani.

Dar iată că nestatornicul Sigismund Bathory, craiul de la Alba Iulia, a părăsit tronul pe seama vărului său cardinalul Andrei Bathory, prieten al otomanilor şi deci duşman al românilor şi al noroadelor dornice de libertate. Văzându-se ameninţat dinspre miazăzi şi dinspre miazănoapte, Mihai vodă a hotărât să-l alunge pe Andrei Bathory… Şi să unească Transilvania cu Ţara Românească. Printre cei trimişi ca nişte înainte-mergători se aflau şi Român Grue, Calapăr şi Moţoc Dorondoc, care drumeţeau acum pe malul Mureşului, ascultând murmurul apei şi cântarea păsărilor, dar dorind să întâlnească localnici, cu care să stea de vorbă. Îmbrăcaseră rantii călugăreşti şi Grue devenise Ghenadie, Calapăr, Tarasie, iar Dorondoc, Calinic. Calapăr-Tarasie suspina:

— Ei, dac-am fi călărit pe caii noştri şi nu pe mârţoagele astea urecheate, ne-am simţi în apele vitejilor care avem dreptul a fi.

— Mereu uiţi, îl mustră Grue-Ghenadie, că suntem călugări şi că prea-cuvioşi ca noi nu pot călători decât pe măgari.

— Aşa-i! Iar cine încalecă măgarul trebuie să-i rabde năravul: încetineala şi încăpăţânarea, veni cu zicala… Tarasie.

— În şapte sate, prin câte am trecut până acum, socoti Calapăr, am avut bună dobândă. Ne putem mândri.

— Ai dreptate; dar să fim cu grijă mare. Ştiţi vorba: cine se face oaie il mănâncă lupii.

— Oamenii sunt bucuroşi de domn român şi îl aşteaptă pe Mihai vodă cu braţele deschise, adaugă Ghenadie. Ia să ne dăm în vorbă şi cu drumeţii ăştia… Domnul cu voi, oameni buni!

— Buna ziua, călugărilor. Încotro?

— Umblăm după pomană, danii pentru nevoiaşi, răspunse Calinic.

— Vorba ceea: dă şi tu ceva, cât te lasă inima.

— Păi, pe-aici oamenii n-au bani. Sunt săraci. Ne jupoaie groful; părinţeilor!

— E greu, ştiu… Încuviinţă Ghenadie şi, în şoaptă: Dar de Mihai vodă ai auzit?

— Voievodul ăl dă pastă munţi? Cum nu?! Ii bate straşnic pă osmanlâi.

— Noi cântăm: Auzit-aţi de-un Mihai, ce sare pe şapte cai, de strigă Stambulul vai?

— Şi astă cântare, tot am fo'auzât-o…

— Şi ce-ai face, dacă ar veni şi aici, în Transilvania?

— No, cum să zâc c-aş face ceva, dacă mă tem?

— De cine te temi?

— Păi d'asinul cuvioşiei tale, de-o pildă.

— Şi dacă nu te-ai teme de niciun. Asin?

— Ei, atunci ştiu eu ce-aş face… Numai să vină el, Mihai voievodul. Că noi nu mai răbdăm nici pă grofi, nici pă osmanlâi.

— Atunci să ştii că vine! Îl încredinţa Ghenadie.

— Mulţam dă nădejdea ce-mi dai. Da' eu zâc să vă feriţi şi 'neavoastră, călugăraşilor, dă iscoadele grofilor, că-s tirani foarte şi nu cruţă. Defel nu cruţă! *

— Şi noi mulţămim pentru povaţă.

— Dacă inima ţi-i cu Mihai, atunci te rugăm ca, în satul dumitale, să vorbeşti oamenilor despre ce ţi-am spus noi: că vine! Da?

— Dă bună samă!… Dară cu taină mare. Îşi spuseră „drum bun” şi-şi văzură de cale.

În a cincea zi, pe la amiază, cei trei călugări poposiră la un izvor.

— Calinic, tu ţii răbojul: al câtelea sat e ăsta?

— Al optsprezecelea. Între Mureş şi Olt, toate satele de iobagi sunt cu măria sa. Bathoreştii le-au răpit toate drepturile. Ca să le recâştige, aşteaptă ajutorul nostru.

Se întinseră pe iarbă să-şi mai îndrepte ciolanele zdruncinate de hopu-rile pasului de măgar. Şi iar îşi amintiră de caii lor.

— Câţi ani are Lăstun al tău, Gru… Ghenadie?

— Când m-a scos din robia tătară, aveam douăzeci de ani, iar el patru. Ce tineri şi nebuni eram! Acum eu douăzeci şi opt, el doisprezece, îmbătrânim… Tarasie, frate.

— Ei, după cum arată, te mai poartă măcar cinci ani.

— Când l-oi pierde am să plâng ca după un frate bun.

Înduioşaţi, tăcură o vreme. Măgăruşii păşteau în preajmă; apa izvorului şuroia molcom pe jghiabul din coajă de brad tânăr. Opriră doi drumeţi la şipot, unul mai vârstnic şi altul mai tânăr, ziseră bună ziua, îşi clătiră mâinile şi gurile, se aşezară, mai încolo, pe iarbă, scoaseră din trăişti, fără grabă, merindea, o întinseră pe un şervet din tort de cânepă, apoi cel mai în vârstă trase brişcă din brâu şi tăie patru felii dintr-o pâine mare rotundă, crestă bucăţi mărunte dintr-o şurincă de slănină, în timp ce tânărul curăţa, cu migală, căţei de usturoi; apoi dezlegă colţul şervetului unde înnodase un pumn de sare. Cei trei călugări simţeau că li s-a umplut gura de apă şi nu-şi puteau lua ochii de la merindea celor doi. Văzându-i că încep a dumica, în tăcere, Tarasie întrebă, după ce înghiţi în sec:

— Oameni buni, departe-i satul Cetea?

— După deal, răspunse cel mai în vârstă. Noi dân Cetea suntem… Da' nevoastră, părinţeilor, nu., prânziţi?

— Ei, am prinzi de nu ni s-ar hi golit desagii. Vorba ceea de-am avea brânză, după cum n-avem pâine, bună apă de papară., ici la izvoară.

— Noi vă poftim la o ţâr' dă pită cu slană, dacă nu postiţi şi nu-i cu bănat… 1

Cei trei nu aşteptară a doua poftire. Lăudară pita, slana şi usturoiul. Mestecând, de zor, Tarasie întrebă:

— Cum o duceţi cu stăpânul moşiei?

— Bine. Că amu nu mai suntem ai grofului, ci ai boierului Ioan Norocea, logofătu, român de-ai noştri, mai omenos.

— Tatăl Velicăj doamna?

— Tocma'…! Ia, ia mai ia o ţâr' de slană, pân' s-o găta…

— Cei din Oltenia au o vorbă: rău mâncai, bine mă saturai; nici nu fuse, nici n-ajunse; dacă mai era, tot nu strica.

— No, păi faină vorbă! Şi lovită la astă împrejurare cu bucate sărace. Da… N-aţi bănui!

— Mai şuguim şi noi, ca fraţii.

— Drept ca fraţii!… Dară, ştiţi numa că amu şi dumneaei Velica doamna se nimeri de se află aici, la castel.

— Da? E aici? Ce ziceţi, fraţi părinţi? Mergem s-o vedem?

— Merem, părinte Ghenadie.

— De aceeaşi părere sunt şi eu, păcătosul Tarasie.

— Dacă mereţi, io vi-s călăuz. Îmi zâce Galda, iară aista-i Mitru… Dară întâi să mai stăm o ţâră, întru hodină. Că dacă prânzu-o fo micuţ, să hie barem hodina mai mărişoara.

— Să hodinim şi să înfiripăm oleacă de voroavă, spuse Calinic. Nu?

— Io n-am poftă a vorbire.

Mitru se răsuci cu spatele, mormăind:

— Nici noi nu batem unde nu ni se deschide.

— Aşa-i Mitru nost': urâcios cu oamenii străini de sat. Da' nu-i rău.

— Ştie că vorba-i de argint şi tăcerea de aur.

— Păi, dă când tace, ar trebui să şază pe-un munte dă aur, dară…

— Mitrule, ai cal? Întrebă Ghenadie.

— Mţ!

— Vacă?

— Mţ!

— Porc? Oi? Găini? Alte orătănii?

— Mţ… Mţ… Mţ…

— Dar ce ai tu în gospodărie? Stărui Calinic.

— Nic'. Făr' de-o muiere şi patru pruncuţi.

— Ei, să-ţi trăiască, Mitrule! Îl firitisi Ghenadie.

— Mulţam! Că nu ştiţi ce dragi mi-s. Taţi! Ca puişorii cu colum-biţa lor…

— Dar oştean ai vrea să fii? Te văd voinic şi…

— Mţ…

I- De ce nu?

— Păntru că p-oşteni îi strâng căpitanii cu arcanu, nu călugării cu mătania.

— Asta aşa-i… Dar ai auzit de Mihai vodă?

— Păi, numa ăl dă-i nărod ori bolind n-aude şi nu-nţălege ce şi cum.

— N-ai vrea să intri în oastea lui? Stărui Ghenadie.

— Nu.

— De ce?

— Pân' că nu mă cheamă.

— Şi dacă te-ar chema, ai intra?

— Aş! %

— Nu prea ai tu darul vorbirii, Mitrule, dar, în schimb, eşti iscusit! Surise Ghenadie.

— Câtu-i dă mutălău… Dară cu 'mneavoastră văz că voroveşte, se miră cel mai în vârstă.

— Orovesc, pân' că nu mă tem. Dă aia!

— Atunci hai cu noi, la Mihai vodă! Aruncă o vorbă Tarasie.

— Ba!

— De ce nu mergi?

— Păn'că vine el aici.

— De unde ştii?

— Dă la 'netale… Da' să ştiţi numai că de-amu vă cată grofii să vă spânzure.

— Ce-am făcut noi, nişte bieţi călugări?

— D-astea dă voroviţi cu oamenii.

— Atunci să tăcem?

— Ba voroviţi, dară cu pază mare. Că groâimea are multe urechi şi iscoade şi călăi dăstui. Şi să gată dă război. Face tabără lângă Sibii.

— De unde ştii, Mitrule?

— Am dus acolo saci dă făină păntru oştime şi-am prins ceva ştire: cică craiul ista care-i popă gândeşte să treacă în Ţara Românească pă Olt la vale, să-l alunge p-ăl dă voroviţi 'neavoastră.

— Preţioasă ştire! Chibzui Ghenadie.

— Şi-adevărată, întări Galda.

— Ne-am înţeles… Şi-amu să merem la castel.

Întâi, dând cu ochii de ei, Velica doamna s-a speriat. Nu-i venea a crede că aceşti ^călugări. În anterie vechi şi ponosite pot fi Calapăr, Moţoc şi finul ei, căpitanul Român Grue Grozovanul.

— Ce face Voichiţa? N-am văzut-o de la botezul lui Mihăiţă. Ce-mi face finul cel mic? Creşte voinic? Se năpusti cu întrebările la Grue.

— Voinic, slăvită doamnă şi naşă, iar Voichiţa suspină de dorul măriei tale.

— Nu de dorul tău?

— De-al meu pllnge, că-s tot pe drumuri.

— Ştiu… Călugăre Ghenadie. Şi zic să grăbiţi cu împlinirea datoriei voastre, să vă îndreptaţi spre Făgăraş, apoi spre Sibiu. Cardinalul Andrei Bathory adună oastea la acea cetate. L-am vestit pe măria sa, că urmăreşte să treacă munţii, odată cu paşalele de la Rusciuc, Nicopol şi Vidin, care se pregătesc să treacă Dunărea.

— Uf! Doamnă Velica, greu mai e!

— Grue, umblă pe-aici acel boier pribeag, Radu Cujbă.

— Netrebnicul! Credeam că n-o să-i mai aud de nume.

— Se tot roagă să-l împac cu măria sa Mihai vodă.

— Iuda! S-a săturat de uneltit?

— Zice că s-a încredinţat de dreptatea cauzei pentru care luptă Mihai şi vrea cu credinţă să-l slujească de aici încolo. Se milogeşte, se jură, se tânguie c-a sărăcit în pribegie.

— Grue, zise Moţoc, dacă l-ai adus pe Toma Neagu la măria sa, de ce nu l-am aduce şi pe Radu Cujbă? Oricând este nevoie de un om de omenie în vreme de pace şi de-o sabie în luptă cu duşmanul.

— Buni la inimă cum suntem, putem să-l mai iertăm o dată şi să încercăm îndreptarea păcătosului. Dar eu ştiu un lucru: calul bun trage şi la deal; nărăvaşul o ia tot hăis, dă peste oişte şi-o ţine din pocinog în pocinog.

— Să-l punem la încercare, dragii mei, surise doamna, cu blândeţe. S-ar putea să se căiască sincer. Şi aşa poate-l scoatem de sub înrâurirea grofilor, care-l împing numai la rele.

Grue se gândi câteva clipe: mi jur zic să-l îmbrăcăm călugăr şi să-l luăm cu noi prin sate. Să agrăiască oamenilor români despre venirea măriei sale Mihai Vodă, dacă-i dă mâna.

— Da; să îndure ce îndurăm noi, să-şi primejduiască zilele cum ni le primejduim noi.

— Fraţilor, ăştia-i din cei care la joc-foc şi la lucru-ioc, dar niciodată nu se ştie ce-i sub pălărie.

Spre uimirea celor trei, Velica întrebă:

— Să-l chem să staţi de vorbă cu el? A sosit la castel acum un ceas, mi-a căzut în genunchi şi mi-a jurat credinţă, a treia oară.

— Cheamă-l, mărită doamnă, că de când mi-a răpit mireasa au trecut aproape patru ani. Şi vremea şterge multe din cele urâte în lume.

Fata de casă trimisă să-l aducă, îl găsi în paraclis: se ruga cu multă evlavie.

— Cei mai cucernici sunt fariseii cârti Calapăr, văzându-l pe Radu Cujbă cum intră şi se trânteşte în genunchi, lipind fruntea de podea:

— Sluga măriei tale, slăvită şi prea bună doamnă!

— Radu Cujbă, aş putea să te sprijin în faţa lui Mihai vodă, dacă mergi, cu aceşti călugări, să vesteşti, între ţăranii români venirea măriei sale în Transilvania.

— Vine în… Tran?… Se bâlbâi speriat şi încremeni.»

— Cu ajutorul poporului şi întru împlinirea gândului său cel mai înalt: unirea românilor şi apărarea ţării de cotropitori.

Grue îi vorbi boierului cu asprime:

— Ai să mergi cu mine, Radu Cujbă!

— Aaa! Nu eşti călugăr?… Eşti Român Grue… Nu mă…

— Nu-ţi mai convine? Întrebă Velica.

— Ba da! Se linguşi el, revenindu-şi şi ridieându-se în picioare: Trebuie să-ţi cer iertare că te-am… Şi ţi-am… Ai fost mai*tare decât mine, aşa că… Iertare!

— Nu ştiu dacă am fost mai tare; ştiu că dreptatea era de partea mea: scrisoarea a ajuns unde trebuia, mireasa mi-a scos-o maica Teo-fana din ghearele tale.

— Cu toate că ne-ai fost un fel de piază rea, grăi Dorondoc, totuşi, dacă juri că nu te mai haineşti şi pe măria sa cu credinţă îl slujeşti…

— Uite, a doua oară cer iertare şi mă jur, să mă ucideţi, dacă…

— Ştii cum zice o vorbă de duh? Mai bine de două ori să te-nsori, decât o dată să mori. Il luăm cu noi, Grue? Să uităm că a călcat jură-mintul de la Cozia?

— Cu o condiţie: să se supună întru totul poruncilor noastre.

— Te supui? Întrebă Velica, simţind că şovăie.

— Mă supun!… Mă supun!… Jurământul de la Cozia a fost de silă.

— De nu ţii jurământul de acum care-i de bună voie, îţi tai nasul cu junghierul ăsta!

— Să mi-l tai! Scânci, milog. Să mi-l tai…

— Rnm'ân rzr-n r^/Av-amii

— Totuşi, vă rog, fiţi cu ochii în patru! Povăţui doamna.

— Tatăl meu a fost om de credinţă lui Pătraşcu cel Bun, tatăl măriei sale, se lăudă Radu Cujbă.

— Lasă părinţii! Că geaba tata-i crai, dacă de mine-i vai!

Se odihniră trei zile în castelul din Cetea; la plecare, Velica doamna le ură drum bun, să umble sănătoşi şi cu luare-aminte.

Ţinându-l din scurt pe… Fratele Rafael, cum îi dăduseră nume lui Cujbă, Ghenadie îl punea la încercare. Se încredinţau că se purta bine; ştia cum să vorbească oamenilor, ca să fie crezut.

Aşa, vrând-nevrând, a răspândit, printre românii transilvăneni, vestea venirii lui Mihai vodă şi îndemnul de a sări în ajutor.

De pildă, în satul Drăguş, fratele… Rafael cuvânta, în şoaptă, unor gospodari care adunau brazde de fân:

— Deci ştiţi ce-aveţi de făcut, oameni buni: când s-aprind focuri pe dealuri, vă armaţi, care cu ce puteţi şi vă năpustiţi asupra castelului grofului. Cei tineri vă alăturaţi oştirii măriei sale. Aţi înţeles?

Pornind mai departe, îl întrebă pe Grue dacă a vorbit bine.

— Bine, părinte Rafael, dar parcă ţi se cam împiedică limba, de frică.

— Ei, credeţi-mă şi voi,: ne-am vârât într-o treabă foarte primejdioasă. Dacă ne prind nemeşii, ne trag pe roată.

Însera şi până în sat era mult. Grue a hotărât să înnopteze lângă o claie de fân. De altfel, ţăranii i-au înştiinţat că nemeşii au cam simţit ce rosturi ţes cei patru călugări pe aici şi le poartă sâmbetele. Se gândeau ca, a doua zi, să încheie aceste peregrinări şi, prin Sibiu, să intre în Oltenia. După ce ospătară, rânduiră străjile şi se amistuiră în fân. Straja întâi, Grue; a doua Radu Cujbă-Rafael.

— Bine, dar asta-i cea din urmă poruncă pe care…

— Să stai în picioare, ca mine, ai Înţeles? Astă-noapte ai cam tras la aghioase în strajă. Ai înţeles?

— De ce strigi aşa la mine? Eu sunt boier!

— Părinte… Ghenadie, scoate mata cel junghier să-l scurtăm de nas pe ăst boier ţâf nos.

— Nu mă supăr, doamne fereşte, dar spuneam şi eu, aşa…

Noaptea s-a lăsat liniştită, caldă. Pe cer treceau, spre miazăzi, şiruri de cocoare. Dinspre o livadă din apropiere venea mireasmă de mere coapte. Radu Cujbă se mişca încet să nu cadă de somn. Gândea ciudos: „Dorm ca bivolii în fân, ţărănoii… De-aţi şti voi, ah, de-aţi şti ce vă aşteaptă… Auzi! Paşi? Ia!… Vin dinspre pădurice… Să le ies în cale”… După câţiva paşi tiptili, şopti: „Servus!”

— Servus! Răspunse şoptit un glas răguşit. Un' e-s?

— Dorm în claia de fân. Înconjuraţi-o şi înhăţaţi-i!

Zece bărbaţi înarmaţi ocoliră, repede, stogul şi, câte trei pe unul, îi prinseră pe cei care dormeau. Totul se petrecu fulgerător. Niciunul n-a avut când se desmetici şi apăra.

Asa! Strigă Radu Cujbă. V-am venit de hac!

Am sfeclit-o!… Sudui Calapăr. Am pus în plug cu nebunul şi-acum ne omoară boii.

Gemu Grue… Că nu ţi-am tăiat nasul, la vreme!

— Eu o să ţi-l tai cu cap cu tot! Se lăudă Cujbă, dar numai după ce scot de la tine tot ce ştii despre Mihai vodă.

În ziua următoare, Român Grue şi prietenii lui se aflau la Alba, în închisoare, cercetaţi de un căpitan de oaste, Horvath.

— Şi nu vreţi să mărturisiţi nimic?

— N-avem ce mărturisi! Răspunse Grue.

— Călugării se mărturisesc numai maimarilor bisericii.

— Mi se pare că-şi bat joc de noi, segnor Cujbă.

— Eu adeveresc că îndemnau ţăranii la răscoală împotriva nobililor, Îndată ce se va vesti că Mihai vodă a trecut munţii.

— Câtă oaste are valahul? Întrebă căpitanul.

— Noi n-avem de unde şti; dar în poveste se spune „câtă frunză şi iarbă”, vorbi Român Grue.

— Şi pe unde va trece munţii?

— Nu ştim. Dar cred că pe oriunde, cum trec jderii, vulturii şi ciobanii.

— Dar nici nu-i nevoie să treacă: se află în inima fiecărui român.

— Căpitane Horvath, îi laşi să… Vorbească-ntr-aiuri? Întrebă Cujbă, cu dojana.

— Ne trebuie doi-trei martori, să le facem aşa, un fel de judecată şi îi strivim cu roata. Strajă, adă câţiva ţărani români iobagi din piaţă, să adeverească aici că ăştia i-au îndemnat la răscoală.

Peste un ceas au aşteptat să fie aduşi „martorii”. Stând în faţa celor trei, legaţi în funii, Radu Cujbă se tot lăuda: ba că se va căsători cu Voichiţa, ba că o va închide într-o mânăstrie, ca să se răzbune, ba că-i va lua toată averea.

— Vine domn Mihnea vodă cu ajutorul principelui cardinal Andrei Bathory şi din porunca sultanului… Şi pe fii-tu îl voi da paşei din Silistra, să-l facă ienicer!

— Vai de biata ţară! Oftă Grue, iar Radu Cujbă scrâşni:

— Ah, cât aştept clipa când veţi fi sfârtecaţi pe roată!… Dar, iată că au şi venit martorii!

Cei trei se îngroziră. Când martorii s-au înfăţişat, doi cunoscuţi: Galda şi Mitru. Nu înţelegeau cum s-a întâmplat: nu cumva şi Velica doamna… Ea l-a conăcit pe Cujbă.

Căpitanul anchetator Horvath, mânios că alţii n-au vrut să vină, se încruntă la cei doi ţărani, întrebând:

— Nu-i aşa că-i cunoaşteţi pe aceşti călugări? Uitaţi-vă bine la ei!

Cei doi îşi schimbară greutatea trupului de pe un picior pe altul, se uitară unul la celălalt şi strânseră din umeri. Glăsui cel pe care Grue şi ai lui ştiau că se numea Galda:

— No, nu i-am văzut nicicând.

— Ce-are a face că nu i-ai văzut?! Ştii de la mine că aceşti blăstămaţi umblă prin Transilvania şi vă-ndeamnă la…

— Nu ştiu nimica!

— Aşa? Dacă nu mărturisiţi o să fiţi traşi pe roată odată cu tâlharii ăştia! Aţi înţeles?

— Io ştiu! Ridică fruntea, celălalt care era Mitru, mutălăul. Işti trii călugăraşi or vorovit multe. Tare multe!

— Uite-l pe Mitru, mutălăul, ce vorbăreţ a devenit! Suspină Calapăr, în timp ce ţăranul continua să-i denunţe:

— Da! Or spus că trebă să ne… Dară ce n-or spus!… O ţâr' dac-aştep-taţi până-ndesară, v-aduc triizăci dă oameni, români şi unguri, care să vă vorovească, tat, ce şi cum au glăsuit işti călugăraşi pă împotriva grofilor de le-or zâs tirani şi câni şi lupi hrăpitori care sfâşie pă iobagi, ales pă români. Aşa le-or zâs!

— Da? Se arătă căpitanul foarte încântat.

— Da! Aşa le-or zâs precum sunt, adică precum spun: tirani şi…

— Omule, omule, rău faci! Suspină Grue. Foarte rău, mutălăule!

— Nu mă căina tu! I.as' că dă-s mutălău, prost nu-s. Or vrut, cinstite căpitane întrebător la judecată, să mă ia oştean la acel Mihai vodă, c-o să am mult bine dă la el. Şi cu alte ispite-or venit. Multe!

— Mitrule, noi am ajuns de râs şi tu de ocară! Îl dojeni Calapăr.

— Lasă c-o să vedeţi voi ocara, când or veni ăi dă-i aduc io s-adeve-rcască tot. Tot, că mai sunt şi altele.

— Mutălăule, ai bolunzit ori te-ai bolnăvit de limbariţă? Îl mustră Galda, speriat.

— Da' amu-s mai înţelepţit ca oricând! S-aduc martorii, căpitane?

— Adă-i! Porunci bucuros. Şi către Radu Cujbă: amânăm judecata până mâine. Aflăm lucruri noi. Dobândim răsplată bună dacă…

— Să aşteptăm, încuviinţă Cujbă. Du-te, ţărane şi vină fără zăbavă. Dacă ne… Amăgeşti, te tragem pe roată!

— Io? S-amăgesc? O să vedeţi ce treabă bună vă fac. Mâne până-n amiez s't aici, cu triizăci! Toţi martori d-ăi buni şi vârtoşi.

Şi pe când Mitru ieşea, ştergându-şi faţa asudată cu căciula, Dorondoc şopti către ai lui:

— Ei, din cele şapte-opt sute de oameni cu care am stat de vorbă, nu se putea să nu se găsească şi un trădător smintit ca ăsta…

— Eu zic, şopti Calapăr, să spargem capetele căpitanului şi lui Cujbă cu lanţurile de la mâini. Că dacă e să ne frigem, încaltea să ne frigem cu o ciorbă mai acătării…

— Să mai avem răbdare… Îl potoli Dorondoc cu sfatul.

— Ce şoşotiţi acolo? Se răsti Radu Cujbă.

Ne-am adus aminte de-o zicală despre făţărnicie: scorpia cu limbă dulce te linge şi cu coada-i veninoasă te-mpunge.

— Las' că peste câteva ceasuri o s-amuţiţi, cu zicale cu tot!

Afară, Galda îl ghionti pe Mitru, cu mânie şi spaimă:

— Ce-ai făcut, năroade?

— Ce mi-o poroncit cujetul… Hai la Velica doamna!

— Tiii!… Tulai, doamne… Dăştept mutălău!

S-au prefăcut că merg în Arpaş, dar au cotit-o spre Cetea. Au aflat-o pe Velica şi-au înştiinţat-o de soarta celor trei „călugări”.

— Ii judecă boierul ce se târa şi se milogea în prejama castelului.

— Ce-am făcut?! Din pricina mea… Galda, trebuie să-i salvăm!

— Cum?

— Uite cum: Eu mă duc la comandantul cetăţii să-l fac să slăbească straja. Voi…

— Io strâng triizăci dă oameni. Zâc că-s martori, cum am şi făgăduit, îiitrăm în casa judecăţii şi…

— Bravo! S-aveţi arme la voi!

— Apăi, om ave', încuviinţă Galda. Şi nu ne mai întoarcem în Cetea.

— Nu. Intraţi în munţii Făgăraş. Mihai vodă vine în cel mult o lună. Şi-alunci…

— Aiasta-i bine, că se nimeri…

— Spuneţi lui Român Grue să mă caute, fără zăbavă! De muierile voastre am eu grijă.

A doua zi în Curtea de judecată din Cetatea Alba Iulia intrară treizeci şi cinci de ţărani, dându-se drept martori „patru neşte lotri dă călugări care îmbla cu 'orbe”. %

— Ei, dar mulţi aţi mai venit! S-a bucurat Cujbă.

— Toţi cunoaşteţi pe tâlharii puşi în lanţuri? A întrebat căpitanul.

— Toţi! A strigat Mitru. Io i-am adus.

— Şi ce ştiţi? Întrebă Radu Cujbă, radios, în vreme ce pe Român Grue îl treceau fiorii morţii.

— Multe! Seinei Mitru, făcându-l pe Calapăr să strige:

— Afurisită coadă de topor, cum nu pot să te omor!

— De pildă, ce ştiţi? Se arăta nerăbdător şi Radu Cujbă.

— Păi, de-o pildă, vorbi Galda, că trebă să-i sloboziţi.

— Să-i slobozim? Se cruci căpitanul judecător, neînţelegând. Pe cine?

— Pă'mnealor, trai! Ceru Mitru, arătându-i cu dreapta. Musai!

— Ce? Cum?… Sunteţi nebuni? Se bâlbâi Radu Cujbă.

— Ba! S'tem înţălepţii Transilvaniei. Sloboziţi-i! Porunci Galda. În tăcerea izită din ziduri s-auzi şoapta lui Calapăr:

— S-o-ntors dârlobârlobrezitura!… Mi se pare că s-ar cuveni a cere rtare mutălăului…

— Asta nu-i musai, călugăraşilor…

Cel mai înspăimântat, Cujbă, se trezi poruncind:

— Străjeri, daţi afară pe-aceşti…

— Fără voroavă poruncitoare, jupâne coadă dă topor; îl înfruntă Mitru.

— Prindeţi-l pe căpitan şi legaţi-l! Ceru Galda.

— Străjeri! Unde sunteţi, ticăloşilor! Urlă, în timp ce ţăranii îl dezarmau.

— Nu-i mai striga, că-s departe, căpitane! Ai vreme să dezlegi pe prietenii noştri.

— Aaah… O să vă spânzur pe toţi!

— Bine-bine, dară io poruncesc amu, sloboade-i!… Aşa… Bine…

Cel dintâi, Grue se văzu slobod; îşi făcu vânt la Radu Cujbă, îl înhaţă de gât şi-l aduse la lanţuri:

— Intră tu în locul meu! Să vezi ce grele-s!

— Măi, ce faină horă! Se bucură Calapăr. Cine râde la urmă… Galda şopti la urechea lui Grue:

— Doamna Velica o zâs să mereţi pă la măria sa. Noi ne-ascundem în munte, până vine mântuirea.

În vremea asta, căpitanul şi Cujbă, legaţi în lanţuri, cu cârpe în gură, gemeau, furioşi, iar Calapăr le făcu urare:

— Temniţă uşoară, jupânilor! Bineînţeles pân-o veni Mihai vodă. Atunci, dumitale jupân Cujbă o să-ţi tăiem nasul, că te văd cam mânios… Şi iartă că n-avem vreme să împlinim legământul chiar acum.

— Ba io tat i-aş beli dă piele; măcar o ţâră.

— Lasă-l, Mitrule, pe altădată.