Ce necazuri face pajura lui Iliuţă.
Fiindcă a doua zi şi în cele următoare otomanii au avut de lucru cu orânduirea taberei, cu aducerea altor butoaie cu pulbere de la Giurgiu, cu trimiterea răniţilor spre Dunăre, nu s-au mai gândit să atace. Mihai vodă a chibzuit că-i mai bine să se retragă spre miazănoapte, dincolo de Târgovişte, pe râul Dâmboviţa, pe drumul spre Bran, la Stoieneşti, la poalele munţilor Piatra Craiului, să aştepte ajutorul transilvănenilor, cu Sigismund Bathory craiul.
Dar, în nechibzuinţa lui, acest crai săvârşise două lucruri, cu totul neîngăduite şi vrednice de osândă. Prin oamenii lui îl răpise, cu vicleşug, pe Aron vodă din Suceava şi-l închisese în cetatea Vânt, nu departe de Alba Iulia, cu gând să-l otrăvească. Domn în Moldova l-a pus pe un om de jos: Ştefan Răzvan, cu jurământ să-i fie supus. Aşa, l-a lipsit pe Mihai vodă de un ajutor preţios în războiul cu sultanul. Al doilea: tocmai când Sinan ajunsese la Dunăre, în loc să treacă munţii şi să-şi unească oastea cu a lui Mihai, necugetatul crai hotărî să-şi serbeze nunta cu o arhiducesă austriacă, nuntă regească, întinsă pe săptămâni de zile. Sinan paşa a avut, deci, răgaz să-şi tămăduiască rănile primite la Călugăreni, să repeadă în ţară prădalnicii lui acângii, să jefuiască şi să ardă Bucureştii, Gherghiţa, Târgoviştea. Mii de femei şi copii robiţi. Zeci de sate nimicite. De răul duşmanului, locuitorii se bejeneau peste munţi ori spre Oltenia. Printre aceştia se aflau şi Voichiţa cu Iliuţă. Mergeau desculţi, flămânzi, însetaţi. Doreau să ajungă la Căluiu, limanul suferinţelor.
— Mi-s sângerate tălpile, dar nu mă las, se îndârji Voichiţa. Iliuţă îşi sfâşie cămaşa şi-i înfăşură picioarele.
— Aşa-i mult mai bine. Dacă nu ne luau caii… Roaiba, săraca…
— Bine c-am scăpat noi. Cai mai găsim, la Călui.
Le era foame, dar se temeau să se apropie de sate: unele ardeau, pe altele le înconjurau acângiii şi le prădau. Spre seară, au ajuns la Olt; dar când căutau un podar, să-i treacă pe celălalt mal, se ivi un pâlc de aeân-gii. Alergară la un grup de oameni, adunaţi pe mal, aşteptând să treacă râul. Bărbătoasă, sfătui oamenii să se armeze cu ciomege şi pietre, să dea cu topoarele pe care le aveau la ei.
— Nu sunt mai mult de douăzeci! Îi gonim cu pietre!
Şi, în adevăr, aşa au făcut. Loviţi de ploaia de pietre şi-au luat tălpăşiţa. De după dâmburi au apărut însă alţii, peste treizeci. Au răzbătut prin pânza de ciomege şi bolovani aruncaţi, au despărţit grupul băjeha-rilor şi au început să-i jefuiască. Voiau aur, covoare şi fete frumoase. Pe Voichiţa pusese ochii căpetenia. Iliuţă o întrebă cu lacrimi în glas:
— Cum scăpăm de ei?
— Numai dacă ne aruncăm în Olt.
— Nu!… Aşteaptă: se zăreşte, la deal, o ceată de oşteni. Mă strecor pe după tufe şi-i chem să ne ajute…
Voichiţa îl lăsă: „Să scape măcar el”… Vru să se arunce în apă, dar căpetenia o prinse de mână şi-i făcu semn să urce în şa, lângă dânsul. Se luptă, îl muşcă de mână, îi smulse o scară de la şa. Acângiului parcă îi plăcea această luptă cu o fată în zdrenţe, cu picioarele învelite în cârpe, cu părul despletit, cu ochii învăpăiaţi de spaimă şi mânie şi, totuşi, frumoasă.
Dar, când era gata s-o doboare, pe muchia malului «apărură oştenii aduşi de Iliuţă. Spre norocul lor s-a nimerit ca, în frunte, să fie tocmai Calapăr, trimis, cu încă alte zece cete, să apere băjenarii de răul acân-giilor şi să-i treacă Oltul, podărind. Gonind prădătorii, prietenul lui Grue o trecu pe Voichiţa şi pe Iliuţă dincolo de râu, le făcu rost de cai şi-i călăuzi până la Craiova.
În cele două zile cât a durat drumul, Calapăr s-a încredinţat că logodnica lui Grue e o fiinţă deosebită. Ceru iertare, că până acum a sdco-tit-o drept o boieroaică trufaşă, o piază rea pentru Român Grue.
Ion Calapăr, poznaşule, când am auzit că tu l-ai uns pe tata cu miere, voiam să te sfâşii, să-ţi scot ochii. Dar cât am fost captivă la Gâzi Ghirai, mi-am dat seama ce om, ce prieten nepreţuit eşti şi, de-atunci^ te simt în inima mea ca pe un frate.
Singur, gonind pe valea Oltului, Român Grue vorbea cu armăsarul, despre cele aflate la Alba Iulia: „Aron vodă închis la Vânt. În Alba Iulia nuntă mare, cu mii de musafiri, cu belşug de mâncare şi băutură, cu lăutari italieni, cu dănţuitoare spaniole şi măscărici de la riga Franţei. De asta întârzie. Noi ne batem, iar el petrece… Dreptate-i asta? Şi doamna Velica, nicăieri: acul în carul cu fân… Nici la Cetea n-am găsit-o”…
Dar, spre marea-i bucurie, mai jos de Râmnicul Vâlcea se întâlni cu Calapăr şi Dorondoc, parcă i-ar fi ieşit anume înainte:
— Căpitane Român Grue, noi n-avem nici un spor şi nici un rost despărţiţi. Am isprăvit cu podăritul pe Olt, dar cu isprăvile neobişnuite, nu. Hai la tabără!
Aşa vorbea Dorondoc, iar Calapăr trase de frâu calul:
— Uite-o caravană cu pradă!… E străjuită de şase spahii.
— Atacăm? Întrebă Dorondoc.
— Galop, după pilcul de copaci de colo! Porunci Grue. Descălecară, aşteptând să se apropie. Numărară: douăsprezece harabale încărcate, vârf, cu saci, putini, legături, baloturi, bine aşezate, strâns legate, să ţină până la Dunăre. Grue hotărî:
— Eu mă reped la cei din frunte; Calapăr la cei din mijloc; Dorondoc la cei din urmă. Strigăm, ca să părem mai mulţi… Gata! Păzea, ticăloşilor!… Hainilor!… Hapsânilor!… Căpcăunilor…!
Urlau şi roteau săbiile în şuer. Şi caii îi ajutau cu nechez de spaimă.
— Fugiţi!… Fugiţi, nelegiuiţilor!… Paginilor!… Tâlharilor!…
În adevăr, paznicii caravanei s-au speriat, chiar mai repede decât şi-au închipuit Grue şi prietenii lui. Dar cum drumurile pe^câmpie erau pline de cete de acângii, hotărâră să urce harabalele la Cozia, să le dea în seama călugărilor, să le înapoieze celor păgubiţi, iar ei să intre în Transilvania, să ajungă la Alba Iulia, s-o mai caute, toţi trei, pe Velica doamna şi să mai afle câte ceva despre gândurile craiului; apoi să treacă munţii pe la Bran şi să coboare în tabăra de la Stoieneşti.
— Nu mă pot întoarce înainte de a înmâna doamnei Velica scrisoarea măriei sale. Aş fi cel mai nevrednic olăcar.
Pe drum, de la Craiova la Căluiu, Iliuţă privea nu atât la locurile prin care treceau, cât admira calul Voichiţei, rochia, ilicul, bluza, cuş-muliţa, cizmele şi mănuşile pe care fata le purta acum, după ce atâtea zile mersese în zdrenţe, desculţă, cu picioarele însângerate. Las' că şi el era îmbrăcat ca un boier. S-a scăldat în Jiu, a aruncat zdrenţele de pe el – cămaşă nu mai avea: o făcuse obiele şi-i înfăşurase cu ele tălpile Voichiţei – şi a îmbrăcat straie noi, pe măsură, aşa cum numai când a pornit cu Român Grue spre Sibiu mai purtase. Calul, bun, frumos, ager, deşi cam înalt pentru el. „Calul nu mai creşte, a zis jupâniţa, dar tu n-ai să rămâi un năpârstoc.” Şi l-a plătit cât a cerut neguţătorul. Îl rodea însă un gând şi nu se putu stăpâni de a întreba:
— Jupâniţa, de unde are bădiţa Calapăr atâţia bani? Am văzut că ţi-a dat şi domniei tale o pungă plină.
— De la turci, Iliuţă.
Şi povesti cum au îngropat banii găsiţi la spahiul venit să-l cumpere pe Dan vistierul. Când au plecat din Călugăreni, i-au dezgropat şi i-au dus măriei sale. Dar măria sa a râs: „Nu-mi pătez cugetul cu argintii Iudei; pe voi însă vă dezleg de păcat. Şi ca iertarea să fie deplină, dăruiţi un sfert mânăstirii Căluiu, unde-am găzduit în vremuri grele”. Acea pătrime se află la mine: m-a rugat Calapăr s-o duc stareţului.
S-au odihnit la Căluiu cinci zile. Iliuţă s-a jucat cu pajura Mocă-neata: începuse să zboare; dar, îmblânzită, venea şi-şi lua porţia de carne de pe treptele chiliei călugărului vraci. Noaptea dormea în cerdacul arhondaricului, cuminte ca un gânsac.
Se simţeau cât se poate de bine în liniştea şi pacea de la Căluiu; totuşi pe Iliuţă îl rodea neastâmpărul.
— Jupâniţă, cât o să stăm aici, de pomană, printre moşnegi şi călugări trândavi?
— Şi ce-ai vrea să faci, pui de lele?
— Păi… M-aş duce la tabără. Acolo-i altă viaţă!
— Şi pe mine cui mă laşi, pajule?
— Ei, parcă nu văd eu că şi domniei tale tot la tabără ţi-i gândul?!
— Merg cu tine până la Râmnicul Vâlcea.
— Ştii ce? Iau şi pajura cu mine. >
— Ce-ţi trebuie? Doar aşa, ca s-o duci în munte, unde i-i locul.
— Mi-i dragă… S-a vindecat, s-a deprins cu mine, dar cred că ai dreptate, că tot pe stânci i-ar plăcea mai mult. Şi, slăbită cum e, nu poate zbura de-aici, până la munţi. Hai, Mocăneaţă, cu noi!
— Dacă aşa ţi-i placul, ia-o. Nu eşti tu… Isteţul cu pajura?
— E un rang nou? Pui de lele, pui de voinic, paj, isteţul cu pajura… Bogat mai sunt!
— De la Râmnic, prin Loviştea ieşim pe sub munte, ţa tabără.
— De unde eşti, moşule? Întrebă Român Grue pe bătrânul cu cojoc întors, oprit să privească zidul cetăţii şi lumea care se perinda prin preajmă.
— Mi-s dân Abrud. Dară 'netale?
— De peste munţi, de la Bucureşti.
— E! Păi, nu-i rezbel pe-acolo?
— Război de cel mare, moşule!
— Bătutu-l-aţi pă turc, nu-i aşe?
— L-am bătut şi-l mai batem, până-l alungăm din ţară.
— No! Dară nu ştii când vine acel Mihai vodă şi la noi? Că şi aice sunt felurite feluri de… Osmanlâi asupritori păntru români.
— Ce ziceţi, fraţilor, de gândurile moşului din Abrud?
— Faima zboară repede. Iar oamenii totdeauna au visat un călăuz, un om mare care să-i ajute a se despovăra de năcazuri şi asuprire, răspunse Dorondoc.
— Io zâc, de-l vedeţi pe-acel viteaz Mihai vodă, să-l rugaţi a veni şi pă la noi, cum am zâs. Ce-i a trece munţii?! Noi de-atâtea ori trecu-tu-i-am cu oile ori cu ciubărele. Şi i-am trece şi cu arma, dac-am avea cârmaci.
— Te încredinţăm, moşule, c-o să-i spunem.
Vorba cu bătrânul din Abrud se întrerupse brusc: într-o trăsură cu doi cai roibi, Calapăr o zări pe Velica doamna. Grue sări în şa, o ajunse, prinse calul din stânga de zăbală şi opri trăsura. Doamna se sperie, ca de-un lotru.
— Doamna Velica… Te caut de-o săptămână. Iertare că te-am speriat, dar… Sunt căpitanul Român Grue şi aduc scrisoare de la măria sa.
— A, te cunosc… se linişti doamna. Dă-mi-o, repede, să nu mă vadă oamenii craiului! Mă păzesc ca pe-o tâlhăriţă. N-am voie să ies din cetate decât până la biserică.
— De ce?
— Trufie şi micime sufletească. L-au ucis pe Aron vodă!
— Doamnă, măria sa Mihai vodă mi-a poruncit să-ţi povestesc cum a fost bătălia de la Călugăreni.
— Vino, te rog, la biserica noastră. Intri la cinci minute după mine.
Peste minutele hotărâte, aşezat în strana de lângă strana Velicăi, Român Grue povestea, în şoaptă. Doamna asculta cu tâmpla lipită de spetează, zâmbind bucuroasă ori lăcrămând de durere.
— Dacă măria sa mai avea zece mii de oşteni, sărbătoream Suntămăria la Giurgiu, aruncându-l pe Sinan paşa, cu toţi ai lui, în Dunăre. Mărită doamnă, se ştie când va porni craiul cu oastea peste munţi?
Doamna ceru preotului o bucată de hârtie şi scrise câteva rânduri, * grăbite.
— Împătureşte tu răvaşul şi-l dai măriei sale, în taină. Ii spui aşa: Fabio Genga, secretarul, ştie că Sigismund craiul pleacă peste cinci zile la tabără. Ai înţeles? *
I- Sărut dreapta, mărită doamnă! Se înclină Grue şi ieşi din bisericuţa nu prea luminoasă, dar primitoare ca o casă de român gospodar. Alergă la prieteni, încalecă şi grăi:
— Plecăm chiar acum! Porunca a fost împlinită.
— Trecem pe la Sibiu, pe la „Butoiul de Aur”, Român Grue?
— S-o vedem pe Else, Calapăr…
— Păi, de asta-mi eşti tu drag, măi Grue, viteazul vitejilor! La Călugăreni nu te-a atins nici o suliţă, nici un iatagan, nici o săgeată, parcă erai vrăjit. Dar şi Lăstun: te-a purtat ca un zmeu.
— Tu, Calapăr, ai spus odată: voinicul fără cal e ca peştele pe mal. Şi numai la război se cunosc vitejii.
După ce, cu mare bucurie, o văd pe Frau Else şi beau un ulcior cu vin, împreună cu Micloş, gonesc pe Olt în sus şi, trecând pe la Bran, seara, ajung în tabără la Stoieneşti.
L-au găsit pe măria sa stând pe gânduri, singur, pe un butuc gros, în faţa cortului. Zâmbi, când Român Grue îi întinse răvaşul scris pe o jumătate de pagină albă dintr-o carte de rugăciuni. Citi: „Mihai, craiul vine, în sfârşit, cu 15 000 şi 800 călăreţi din Toscana, sub porunca lui Silvio Piccolomini, cu patru tunuri de cele mari”. Apoi oftă cu uşurare:
— În sfârşit! R-
— Iertare, măria ta: la Sibiu, un prieten mai vechi, Reiterul Micloş, ştia că vine şi Ştefan vodă Răzvan de la Moldova cu trei mii.
— Da, au ajuns la Braşov. N-a venit pe la Focşani de teama acângi-ilor, care pradă din Olt în Şiret.
Aşa cum îl vestise Velica, peste şapte zile, oastea craiului a trecut pe la Bran şi s-a întâlnit cu oastea lui Mihai vodă la Rucăr. A doua zi, au sosit şi moldovenii. Voievodul cerea să grăbească marşul spre Târgovişte şi Bucureşti, dar Sigismund tărăgăna: ba că nu i-au sosit toate armele, ba că se împlineau nu ştiu câte zile de la nuntă şi voia să le sărbătorească în tihnă; ba că steaua îi era în atingere cu o planetă neprielnică; ba că – şi asta a fost cea mai grozavă – pe cortul voievodului român şi nu pe al lui, se aşeza o pajură mare. Mihai vodă nu dăduse nici o însemnătate acestui fapt întâmplător, dar auzind că pajura a ajuns pricină de supărare, a întrebat-o pe Voichiţa. Fata i-a dat răspunsul, cu multă mirare şi surprindere:
— Nu-i nici semn, nici ciudăţenie, nici vrajă. E pajura lui Iliuţă, măria ta. E aproape îmblânzită.
— Cea de la Căluiu?… A îmblânzit-o puiul de lele! Râse vodă.
I- Înălţat la rangul de… Puiul de voinic, măria ta, glumi Voichiţa.
— Cheamă-l aici!
Strigat, Iliuţă, se înfăţişă în grabă.
— A ta-i jivina cocoţată pe boldul cortului meu?
— Da, măria ta!
— Hm!… Cu roata, la Călugăreni, ai nâmerit-o, dar aici, cu jivina asta, ai smintit-o.
— De ce, măria ta? Că-i cuminte: nu murdăreşte, nu strică nimic.
— Ba strică, Iliuţă, pui de voinic; strică ţării întregi! Înţelegi?
— Atunci… Atunci, c-o săgeată… Gata! Dacă strică…
— Nu, n-o omorî; înduplec-o doar să se aşeze pe cortul craiului Sigismund. Dar nu oricum, ci aşa, ca de la sine şi ca un semn al vitejiei celui care… Doarme în acel cort de mătasă.
— Cum porunceşti, măria ta… Însă orătania s-a învăţat pe cortul măriei tale şi pân'o dezvăţ…
— O pajură, măria ta, devine simbolul vitejiei numai când stă pe cortul unui viteaz, surise Voichiţa.
— Unii se cred viteji numai pentru că din întâmplare se aşează un vultur pe boldul cortului lor.
Intre atâtea multe şi mari griji ale războiului, povestea cu pajura lui Iliuţă părea multora, pe drept cuvânt, o îndeletnicire fără noimă, caraghioasă, neroadă…
— Măria sa să poruncească asemenea şotie? Se mira Calapăr, oarecum ciudos că nu i-a trecut lui prin cap şi pozna asta.
De şapte ori, din şapte locuri a aruncat Iliuţă pajura în sus şi. După ce s-a rotit deasupra celor două tabere vecine, a venit şi s-a aşezat tot pe cortul măriei sale. A opta oară s-a înălţat sus, sus şi părea că se va pierde în munţii Piatra Craiului, dar s-a întors şi s-a rotit, o vreme, pe deasupra taberei craiului Sigismund. Mulţi nobili şi căpitani de cei mari o urmăreau, cu emoţie, ca pe-o minune. Dar îi înecă lehametea şi ciuda când o văzură aşezându-se tot pe cortul lui Mihai vodă.
Ce era de făcut? Craiul se bosumflase, umbla năuc şi nici nu voia să mai intre în cort. Slujitorii îl mutară în trei locuri. Trei preoţi îl sfinţiră cu rugăciuni. Astrologul Dumitru îl orientase după cele mai norocoase stele şi planete. Degeaba: pajura trăgea tot la cortul românului.
A treia zi, când şi lighioana asta se săturase de atâta zbor cu de-a sila şi dădea să-l ciupească pe Iliuţă de obraz, Dorondoc se întâlni cu Reite-rul Micloş. Schimbară câte o vorbă şi se arătară bucuroşi că vor lupta împreună. În vorbire românul o făcu pe nepriceputul:
— Prietene Micloş, nu ştii de ce mai marii voştri urmăresc, cu atâta sârg, pajura care…
— Chiar nu ştii? Craiul nostru, tinerelul ăsta pe care-l vezi aşa de bogat înveşmântat, care poartă platoşă de argint şi coif de aur este un închipuit: se crede mare cruciat, căpetenia întregii oştiri care luptă împotriva lui Sinan paşa. Iar dacă un vultur se aşează pe cortul lui înseamnă că victoria va fi a lui. Şi nu urneşte tabăra de aici, până când pajura nu-şi schimbă locul. Înţelegi?
— Ce prostie! Parcă-i înţeles cu Sinan să-l lase-n pace până cară toată avuţia ţării. Că afurisita zburătoare s-ar patea să nu se aşeze nici-când pe cortul unui…
— Ce să-i faci? Nimeni nu-i în stare a-i scoate prostia din cap.
— Cu alte cuvinte, totul atârnă de pajura lui Iliuţă, zâmbi amar Mo-ţoc Dorondoc.
— Cum adică? Nu înţelegea Micloş. Ce-i cu Iliuţă?
— Pajura e a băieţaşului. Şi dacă jivina binevoieşte a se aşeza pe cortul princiar, măritul ocârmuitor intră în luptă, altminteri, halal de capul nostru şi-l bate fericea pe Sinan paşa.
— Hm… Aş lua eu pasărea s-o aşez, la noapte, pe cortul craiului, dar nu omul ci… O poruncă de sus trebuie s-o înduplece, să-i poruncească a se aşeza, ca… Proorocirea să fie semn ceresc.
Tot bătându-se cu gândurile, au ajuns la tabăra română, unde s-au întâlnit cu Grue, Calapăr, Voichiţa şi Iliuţă; ţinură sfat, în regulă, cu toţii. Băieţaşul se simţi vinovat:
OAO
— O prind şi-i sucesc gâtul! Pacoste, nu pajură…
— Nu, Iliuţă! Se împotrivi Micloş. Să ne mai gândim.
— Reiter Micloş, mi se pare că Sigismund craiul e numai bun să încâlcească fuioare, îl categorisi Calapăr. Hurdu-burdu prin cămară, ia-l de păr şi dă-l afară, înainte de Crăciun, că de alta nu-i bun.
— Ai dreptate, dar de, e… crai.
— Fraţilor, vulturului îi plac stârvurile; deci să punem o bucată de carne în boldul cortului crăiesc! Îşi dete cu părerea Grue.
— Asta-i, Grue! Se bucură Micloş. Idee mântuitoare!…
— Atunci, cavalere, râse Calapăr, de la Iliuţă taina semnelor cereşti a trecut în seama domniei tale.
Craiul era la vânătoare în ziua aceea. Micloş şi Calapăr jertfiră un berbec, puseră într-o legătură de pânză toate măruntaiele şi, cu voia căpitanului de strajă, le aşezară pe cort lângă flamura bathorească. Iar când craiul, cu tot alaiul, se întorcea de la vânătoare, Iliuţă, urcat într-un fag bătrân, dădu drumul păjurei, poruncindu-i mânios:
— Dacă nu te-aşezi pe cort crăiesc, Mocăneaţo, îţi sucesc gâtul! Acolo ţi-am pus burdihan de berbec, ce n-ai mâncat tu niciodată. Auzi? La cort crăiesc!
Soarele se apropia de asfinţit. Alaiul craiului intra falnic în tabără: slujitorii purtau pe prăjini trei cerbi, două căprioare şi mult vânat mărunt, în doi cerbi se aflau înfipte câte o săgeată… Crăiască, după spusa celor care le-au ochit şi slobozit, de alături şi aproape în aceeaşi clipă cu craiul, care se credea cel mai meşter ochitor şi cel mai mare vânător. Când văzură pajura rotindu-se pe cer, toţi, în cap cu Sigismund însuşi se opriră, urmărind-o cu încordare: „Ce va face?… Unde va poposi?… E o pajura a semnului ori stârpitură neroadă…?” %
În tabăra română, prietenii lui Român Grue urmăreau rotirea păsării… Cea mai emoţionată era Voichiţa:
— Zboară spre Piatra Craiului!… Se duce!… Nu… se întoarce, rotit. Iliuţă, ai descântat-o bine?
Craiul şi nemeşimea din jur umblau cu ochii pe cer, răsucindu-şi gâtu-rile după hachiţele răpitoarei, când la dreapta, când la stânga, când jos, când sus. De cinci ori urmăritorii din cele două tabere au avut impresia ca pasărea pleacă definitiv şi se întristau, pentru ca să li se aşeze inima la loc, când pajura se întorcea, răsucindu-şi capul, parc-ar fi ochit cortul craiului. Iar când se răzgândi, apropiindu-se de cortul voievodului Mihai, Calapăr sări în sus:
— Ne-ai ameţit!… Ticăloaso! Slobod o săgeată în tine, dacă… Pe cortul craiului! Că are boldul aurit şi flamură brodată tot cu aur!… Chioaro, nu vezi? Nu-ţi miroase a borhăie de berbec? Neroadă ce eşti f Am tăiat degeaba ditamai berbecul… A… L-ai văzut!… Te repezi!… Te aŞezi, fâlfâind cu aripile-ţi mari… Uite cum flutură flamură-n vântul aripilor tale…
Din tabăra craiului, răzbătură urale puternice. Din fagul unde urcase cu pajura, Iliuţă îl vedea pe Sigismund cum îşi trage sabia din teacă şi o salută solemn, ca pe un semn binecuvântat, ca pe o minune cerească. Uralele cuprind toată tabăra crăiască, făcând să tremure văzduhul.
Peste un sfert de ceas, cavalerul Micloş îl vesti pe Român Grue:
— Mâine, pornim la luptă! Craiul şi toţi cei din jur s-au încredinţat că pajura le-a arătat semnul biruinţei.
— Vai, surise Grue, filosofic: câte lucruri mari şi înţelepte atârnă de o mică şi neroadă minciună…
