În căutarea papucilor lui Sinan Pasa.
Nehotărârea, îngăimarea craiului Sigismund au folosit mult lui Sinan paşa: a aflat cu ce oaste veneau asupra lui cei trei aliaţi şi a plecat din Târgovişte. L-a lăsat pe Aii paşa să se bată în cetate; >dar românii au zdrobit repede rezistenţa duşmanului. A patra zi au pornit grăbiţi, să-l ajungă pe Sinan la Bucureşti. Călăreţii, printre care se aflau şi Român Grue, Calapăr şi Dorondoc, galopând spre miazăzi, păreau o năpustire de furtună după un pârjol de secetă. În preajma Bucureştilor, stolul lui Grue a ajutat ceata lui Toma Neagu să iasă dintr-o împresurare, tocmai când aeângiii, de trei ori mai mulţi, erau gata s-o răpună. I-au îmbărbătat pe oşteni, au lovit din dreapta şi, într-un sfert de ceas, atacatorii au îm-pânzit câmpul, fugind şi părăsind prada în mâinile lui Toma Neagu. Vornicul a lăsat trufia la o parte şi i-a mulţumit lui Român Grue şi alor lui poruncind apoi slujitorilor să ducă, în satul din apropiere, carele cu lucrurile prădate şi să le împartă oamenilor.
— Bine faci, cinstite vornice şi tată socru. Ei, dar eşti rănit la faţă!
— Eh, o zgârietură… S-a închegat sângele în barbă. Dar cine ţi-a spus că mă aflam în primejdie?
— Voichiţa, iar ea a auzit de la Iliuţă.
— Inimoasă logodnică ai, căpitane Român Grue!
— Dacă nu era cum este, n-o îndrăgeam. S-a obişnuit cu tabăra şi cu luptele, parcă ar fi crescut numai între ostaşi. Nu-i aşa, Voichiţa? O întrebă Grue văzând-o că se apropie de părintele său, bucuroasă că a mai dat la spate o primejdie.
— Nevoia îl învaţă pe om, zice o zicală de-a lui Calapăr.
01
— Dacă n-ai fi femeie, Mihai vodă ţi-ar încredinţa un stol, să-l duci la luptă.
— Crezi că nu m-aş prinde? Dacă mă pregătesc… Mai ales că acum Sinan paşa fuge de-şi pierde papucii.
În popasul din preajma Bucureştilor, s-au întâlnit cu un stol de oşteni moldoveni; unul o cunoscu pe Voichiţa:
— Să trăieşti, domniţă! Mata mi-ai oblojit rana ce-o primisem la braţ.
— Te-ai vindecat, oştene?
— Aproape! Dacă vii la Suceavă, te cinstesc cu vin de Cotnar şi mere de Rădăşeni! Petrea lui Pintilie îmi zice.
— Am să vin!… Să mă aştepţi: sunt Voichiţa lui Român Grue Gro-zovanul… Ţii minte?
— Cum să nu! Că trebuie să hie di pi la noi, că l-am pus şi în cântec: „Român Grue Grozovanu, care-a sărăcit pe hanu”…
Ar mai fi vorbit mult, dacă nu venea poruncă să pornească, galop, spre Bucureşti.
— La Târgovişte am prins patru paşale, aici m-aş bucura să-l prindem măcar pe emirul, cel care voia capete de ghiauri înşirate pe treptele fca-sei, vorbi Român Grue, apoi îşi sfătui logodnica să rămână în Bucureşti: Te odihneşti, rânduieşti casa, dacă n-or fi distrus-o acângiii…
— Bine, Grue: doresc să-ţi arăt că ştiu a fi şi gospodină.
L „1 *
Deşi se întărise cu palisadă de pământ şi lemn, Sinan paşa n-a îndrăznit să se prindă în luptă în Bucureşti, ci a gonit, din răsputeri, spre Dunăre, urmărit îndeaproape de oştenii lui Mihai vodă. Pierduse orice nădejde în victorie. Voia doar să-şi adune ienicerii şi spahiii, răspândiţi după pradă şi să reziste la Giurgiu, până trece toată prada peste Dunăre. Prada şi viaţa, atât.
Dar Mihai vodă nu i-a dat răgaz. Sosind în iureş, l-a împresurat, tă-indu-i orice legătură cu ţara. Şi numai încetineala lui Sigismund l-a împiedicat de a-l prinde pe malul românesc, aşa cum s-ar fi cuvenit şi ar fi meritat. '
Spre uimirea Voichiţei, în a treia zi de muncă pentru orânduirea casei, Iliuţă o vesti că o doamnă, pe care a mai văzut-o la Căluiu, a întrebat, la Curtea domnească, dacă ştie cineva unde stă boierul Toma Neagu*
— Pe domnia ta te caută, jupâniţă: de aceea am adus-o aici. Văzând-o, uimirea fetei se preschimbă în mare bucurie:
— Doamnă Velica!
— Voichiţa, am fugit din Alba Iulia, ca să scap de stăruinţele a trei nemeşi din neamul Czaki, care mă cer soţie. Şi te-am căutat cu rugămintea să mă însoţeşti cât mai aproape de locul unde se dă bătălia.
— Foarte bucuroasă, doamnă, cu toate că logodnicul meu mi-a dat povaţă să stau în Bucureşti şi să fac rânduiala în gospodărie.
— Am să-l rog să te ierte că nu-i respecţi, întrutotul, dorinţa. Însoţite de Iliuţă, au pornit, călări, spre Giurgiu. Pe drum, Voichiţa şi-a alcătuit o strajă din cinci oşteni care, răniţi la mâini ori la picioare, rămăseseră în urmă, să se bandajeze şi acum grăbeau spre grosul oastei. Au dormit, adică au moţăit pe câte un braţ de fân cărat de Iliuţă, într-un han pustiu din Călugăreni. La ziuă, au privit locul bătăliei, mlaştina în care mai pluteau încă scuturi şi suliţe rupte, podul de pe care s-a prăbuşit Sinan, dar dres acum de oastea lui Mihai, dealul de pe care Calapăr şi Iliuţă au slobozit roata spre tabăra duşmană, apoi au grăbit spre miazăzi, printre căruţe, olăcari, turme smulse de la prădători, cai şchiopi, părăsiţi, harabale otomane răsturnate în şanţuri, dovadă a răvăşirii ţării pricinuită de război.
S-au oprit pe un deal, de unde străjerii însoţitori au socotit că se poate urmări bătălia, gata a fi dezlănţuită. Au descălecat. Erau atât de aproape, încât puteau cunoaşte cetele, stolurile şi comandanţii lor: colo-i Stroe Buzescu, în dreapta banul Udrea, în stânga banul Manta şi Preda Buzescu.
— Uite-l şi pe boier Neagu!
— Da, da, tata!… Lângă Udrea Băleanu.
— Măria sa, cu straja, urcă pe dâmbul cela!… Arătă Iliuţă.
Auziră şi f rânturi din vorbirea lui, aduse de vântul «e adia dinspre Dunăre:
— Duduie pământul sub copitele cailor! Fulgere paloşele! Trăsnească tunurile! Împroaşte săgeţile… Ismailitenii cunoască tăria loviturii de pe urmă! Lovitura cea mai necruţătoare din furtuna cea mare! Şi să nu mai îndrăznească a ne călca ţara!
Uralele înfiorară văzduhul şi lunca Dunării, până departe. Răsunară buciume, trompete, bubuiră tunuri, tropotiră caii, parcă tot vaerul lumii s-ar fi vărsat aici sub bolta limpede de toamnă.
— Nemaivăzut! Se minună Iliuţă. La Târgovişte a fost o jucărie; aici e grozav. Mai grozav ca la Călugăreni…
— Îmi bate inima să se rupă!… Grăi Voichiţa. Iată, voievodul intră în luptă… Grue-i lângă măria sa.
— Şi Calapăr şi Dorondoc! Cunoscu Iliuţă. Stroe Buzescu, cum mai loveşte, doamne!
Urmăreau tunurile care trăgeau, cu bombe mari de fier, în grămada năpustită pe pod.
— Se rupe podul!… Cad buluc în Dunăre, parc-ar răsturna racii din-tr-o covată.
— Şi-i duc valurile la vale! Adăugă Voichiţa.
Văzduhul tremura, clocotea, se zguduia tot mai tare, mai năucitor de mulţimea uralelor, vaietelor, zăngăniturilor, bubuiturilor.
Doamna Velica, palidă, cu fălcile încleştate, cu pumnii strânşi, urmărea bezmetica vânzoleală şi încleştare între oameni preschimbaţi în fiare. Şopti:
— Doamne, de nu l-ar lovi vreo săgeată. De spadă şi suliţă se apără el dar de săgeată… Voichiţa, dacă nu-l pot vedea pe măria sa după luptă…
— De ce? Se îndurera fata.
— Mă urmăresc oamenii craiului. De aceea te rog să-i spui aşa: să se ferească de sabia unui nemeş cu barba roşie şi privire încrucişată. E tocmit ucigaş.
— Ce au cu măria sa? Întrebă Voichiţa, înţelegând că prevenirea era ţelul venirii şi primejduirii vieţii în preajma câmpului de luptă.
— Ei îl urăsc pentru că măria sa a câştigat bătălia de la Călugăreni şi pe cea de la Târgovişte, iar acum, la Giurgiu…
— Ar trebui să sară-n sus de bucurie că…
— Tu, Voichiţa, eşti un suflet curat şi cinstit: nu cunoşti mişelia şi nevolnicia unor capete încoronate. Pe Aron vodă l-au ucis pentru că voia să aibă ţara slobodă.
— Podul se tot rupe, vorbi Iliuţă ca pentru sine, iar otomanii se prăvălesc în apă ca boabele în coşul morii. Nici n-au de ales: ori în valuri, ori în sabia românilor. Unde-o fi Sinan paşa? Dacă se prăbuşeşte de pe pod nu-şi mai poate pierde decât viaţa; dinţii i-a lăsat la Călugăreni.
— Uite-l pe nobilul cu barba roşie!… Arătă Velica. Intră în luptă. Herbul, un pardos… Îşi face loc spre voievod… Vai! Nu mai pot privi…
— Alerg, doamnă să-l…
— Zadarnic… Se năpusteşte… A aruncat suliţa… A abătut-o cineva din zbor… %
— Grue!… Grue al meu! El a…
— Spada i-a frânt-o bădiţa Calapăr! Strigă Iliuţă, prins şi el de vâr-tejul acestei fapte mişelnice. Dar nu-i turc!… Are cruce pe scut…
Din apropiere s-auzi vorbă italiană. Velica tresări, ca muşcată de şarpe:
— E Fabio Genga… M-a ajuns din urmă. Craiul m-a dat în seama lui: mă păzeşte să nu mă întâlnesc cu Mihai… Fug! Rămâi sănătoasă, Voichiţa! Şi tu, voinicule!
— Plecăciune, doamnă Velica!
Iliuţă o urmări cu admiraţie cum sare în şa, sprintenă şi uşoară:
— Nu-i doamnă, e împărăteasă prin frumuseţe, şopti băiatul.
— Şi prin nefericire, Iliuţă… A, s-a aprins şi cetatea din Ostrov!… Hm… Abia acum, la spartul târgului intră şi ai lui Sigismund în luptă… Să coborâm şi să ajutăm răniţii.
Bătălia a durat până la chindie. S-a întâmplat ca stolul lui Român Grue să se tragă la un pic de odihnă, tocmai pe dealul de unde Voichiţa şi Velica priviseră desfăşurarea luptei. Micloş era cu dânşii. Se fălea că nici în Spania, nici în Italia, nici în Ţările de Jos n-a văzut asemenea bătălie. Ceru plosca lui Calapăr, să-şi clătească gura de pulbere şi de fumul tunurilor.
— E goală, cavalere!
— Am eu o ploscă de vin, strigă Voichiţa dintre răniţi. Iliuţă!
În galop, băieţaşul luă plosca de la oblâncul şeii şi i-o întinse cavalerului, care trase o duşcă bună, apoi grăi:
— Faină ţuică!
— Ce mi-ai făcut, voinicule? Îl dojeni Voichiţa. Ţuica era pentru răni.
— Iartă, jupâniţa! Că şi eu sunt rănit, pe dinăuntru… Hohati Micloş. Te-am ales Artemida mea şi te-ai logodit cu căpitanul Român Grue.
Plosca trecu din mână în mână. Nicicând ţuica românească nu li se păruse mai grozavă. Pentru că-i durea în suflet amintirea celor săvârşite în bătălie, schimbară vorbe despre uriaşa cantitate de lucruri prădate şi înghesuite în harabale, gata să le treacă prădătorii la Rusciuc.
— Ca să adunăm şi să cărăm îndărăt toate bogăţiile risipite de acân-gii aici, trebuie o jumătate de an, chibzui Dorondoc.
— Să ne bucurăm că nu le-au trecut dincolo de fluviu, îl mângâie Micloş. Că am luat zeci de mii de prizonieri.
— Da, încă o dată am dârlobârlobrezit-o bine, îşi aminti Calapăr vorba lui. Iliuţă, adă şi plosca de vin. A, uite-l şi pe căpitan, salvatorul vieţii lui vodă! Sări flăcăul în picioare şi-l îmbrăţişa pe Român Grue, apoi îi întinse plosca: Trage un gât şi priveşte colo, între răniţi, s-o vezi pe cea despre care spuneai c-ai lăsat-o să-şi rânduiască gospodăria la Bucureşti. O vezi? Ea-i mitâteaua care umple argeaua, Voichiţa slaba care nu cunoaşte zăbava şi vine, cu graba, să ne cânte slava!
— Voichiţa! Se repezi Grue şi-o prinse în^ braţe: Ai spus că rămâi în Bucureşti…
— Am vrut să găsesc papucii lui Sinan, dar mi se pare că i-a pierdut şi s-au dus pe apa sâmbetei…
— Priviţi alaiul craiului Sigismund! Strigă Micloş. Străluceşte de mătase, aur şi pietre scumpe!
— Şi Mihai vodă! Arată drept ca noi: prăfuit şi stropit de tină…
— Doamne, mult aş vrea să am curaj să-i întind o ploscă de vin… De aici de sus am văzut bătălia, ca-n palmă, povesti Voichiţa. Sigismund craiul şi alaiul lui abia acum ies din adăpost: l-a apărat păduricea de colo…
— Dacă nu era pajura lui Iliuţă, râse cavalerul Micloş şi azi ar fi stat tot în tabără, la Rucăr, chitind care stea-i mai prielnică gloriei.
— Tiii! Exclamă Calapăr, cum am uitat că am fost astrolog?! Ii ghiceam în stele, de turba căţeaua trufiei măritului crai. Poporul zice că un fălos betegos e plin de ponos, e-un caraghios fără nici un folos. Pe scurt: fală mare traistă goală şi cap sec.
După ce râse, cu poftă, Român Grue întoarse vorba:
— Vă rog, nu fiţi cusurgii: un aliat trebuie vorbit şi de… Bine. Dar nu înţeleg de ce acel nemeş saşiu, cu barba roşie s-a răpezit cu arma asupra măriei sale, voievodul nostru? Il presupunea turc?
— Se vede că acei c-un ochi la slănină şi altul la făină ochesc în duşman şi nimeresc într-ai lor, făcu haz Calapăr.
— Nu râdeţi! Îi opri Voichiţa. E un ucigaş.!
— Ucigaş? De unde ştii?
— De la cineva de mare încredere, Grue. Vesteşte-l pe măria sa. Şi în şoaptă: Spune-i că doamna Velica a fost aici şi am privit, amândouă, desfăşurarea luptei. Craiul o ţine sub priveghere şi pază.
— Da?… Alerg la măria sa!… Dă-mi şi plosca: e însetat, de bună samă!
Două săptămâni după bătălia de la Giurgiu, oştenii români au mai avut de urmărit cetele de acângii răspândite prin ţară după pradă. La tocmirea socotelilor s-a ştiut c-au doborât peste 40 00Q de duşmani. Oricum, războiul din 1595 a însemnat sfârşitul jalnic al faimei marelui vizir şi seraskier Sinan paşa, care s-a mai bătut la Târgovişte şi la Giurgiu, dar care, de fapt, era înfrânt de la Călugăreni.
