O zi şi-o noapte.

Pornită asupra iernii, „furtuna cea mare” a durat un an. Adică toată iarna şi primăvara anului 1595, iar în vară, năvala lui Sinan paşa a preschimbat-o în vijelie potopitoare. _

Aşezaţi în tabăra de la Copăceni, în preajma Bucureştiului, Român Grue şi ai lui îşi curăţau straiele, cuseau nasturii, îşi lustruiau armele, mai ascuţeau săgeţi, mai ungeau scuturile cu oloi, să nu ruginească, îşi pregăteau zalele, frecându-le petele de noroi ori sânge. Deşi avea rang de căpitan şi era acum oştean vestit în oştirea ţării, Român Grue îşi curăţa singur armele, îşi ţesăla calul, la rând cu toţi ostaşii. De altfel, Lăstun nici nu se lăsa îngrijit de mână străină; doar pe Iliuţă şi Dorondoc îi îngăduia, atunci când stăpânul nu era de faţă.

Soarele de august usca repede roua, iscând abur străveziu, jucăuş deasupra ierburilor şi a semănăturilor. Corturile, rânduite la umbră. Caii păşteau pe marginea pădurii scuturând din căpestre şi plescăind din cozi, să alunge roiul muştelor. Dorondoc aşeza săgeţile în tolbă, şi, împreună cu Iliuţă, depăna amintiri: la 15 noiembrie anul trecut, măria sa a lovit Giur-giul, iar oştenii au trecut prin sabie toţi vrăjmaşii care s-au înstăpânit aici. În decembrie, au bătut cetatea Hârşovei. Grue a ajuns, cu Lăstun al lui, până la Macin, unde l-a văzut pe Aron vodă al Moldovei şi i-a dat carte de la măria sa Mihai vodă. De asta n-a fost faţă la bătălia de la cetatea Silistrei. Apoi, în ianuarie, Mihai vodă i-a strivit pe tătari la Hulubeşti, la Putinei, la Şerpăteşti, împrăştiindu-i „cât ai fierbe un ou”. Cum Dunărea a îngheţat atunci, românii au putut trece şi aprinde toate cetăţile otomane de pe malul drept. Chiar măria sa a trecut la Rusciuc şi l-a urmărit pe Mustafa paşa până în munţii Balcani.

Desmeticiţi de loviturile primite, prin surprindere, sultanul şi marele vizir Sinan paşa au strâns mare mulţime de oşti şi au hotărât grabnica răpunere a „răzvrătitului”, care a speriat Ţarigradul cu îndrăzneala lui.

În tot acest timp, Voichiţa a stat în Bucureşti ori la Novăceşti, iar Iliuţă i-a slujit ca un fel de paj. A lipsit băiatul doar o săptămână, în primăvară, când a dus la Călui pajura, pe care Voichiţa a poreclit-o Mocăneaţă, în seama unui călugăr meşter în tămăduirea rănilor cu alifii şi zemuri de felurite' buruieni.

Dar acum se ştia că marele vizir Sinan paşa venea asupra Ţării Româneşti cu o armie de zece ori mai numeroasă decât oastea română, strânsă în tabăra de la Copăceni. Primejdia era cum nu se putea mai mare. Măria sa Mihai vodă şi căpitanii lui pregătiseră tot ce omeneşte era cu putinţă, ca românii să nu fie înfrânţi. Poate din vremea lui Mircea Bătrânul, a lui Vlad Ţepeş, a lui Ştefan cel Mare, ori Radu de la Afumaţi, ţara n-a mai avut o oştire atât de bine pregătită şi de hotărâtă a se bate şi a birui. Numai seara, în tabără, oştenii mai aveau ceva răgaz a se gândi şi la necazurile şi bucuriile din inima lor.

Trecând pe lângă cortul lui Român Grue, Mihai vodă cercetă armele, caii şi chipul cum ştiau lupta; apoi întrebă, zâmbind:

— Ei, căpitane Român Grue, ce mai face Voichiţa?

— Nu mai ştiu nimic din luna aprilie, când luptam sub zidurile Brăilei, măria ta. Atunci i-am scris doar câteva cuvinte: „Primeşte acest ineL Voichiţa, dăruit de Velica doamna, care vrea să ne fie naşă”… A răspuns printr-un încă mai scurt pitac: „Să trăieşti Român Grue şi să fii neclintit slujitor al lui Mihai vodă”. Atât. Ce să înţeleg eu din asta, măria ta?

— Eşti căpitanul Român Grue; eşti umbra mea; deci fata n-are, nu mai poate avea nici o pricină de şovăială în vrerea ta de a-i fi bărbat.

— Mă închin cu mare mulţumire înaintea măriei tale; m-ai ridicat din pulberea pământului.

— Te-ai ridicat singur, Grue; eu doar te-am primit. Ai peţit-o pe Voichiţa, căpitane?

— Încă nu, măria ta… N-am îndrăzneală.

— Te-avânţi în luptă, ca un leu şi nu cutezi a cere o fată de nevastă, căpitane Român Grue? Ori vrei ca în loc de Grozovanul să te poreclească lumea… Nevolnicul?

— Cetăţile inimilor sunt mai greu de cucerit decât cele otomane…

— Aşa o fi, dar viitorul şi norocul sunt ale celor care le cuceresc, nu ale celor care aşteaptă la pârleaz. De aceea îţi poruncesc să ceri mâna Voichiţei, înainte de a-l birui pe Sinan paşa.

— Am înţeles, măria ta! Când primesc pomncă, dobândesc şi îndrăzneală.

— Iar lui Toma Neagu spune-i să aleagă: ori cu turcii ori cu ţara! Suntem în a zecea lună de război, are rang de vornic şi stă de-o parte, la pândă. Ori vrea să-l aibă domn pe Mihnea turcitul?

Îngrijorat, Grue căută să-l dezvinovăţească:

— La Sibiu, trecuse de partea măriei tale, cu mare bucurie.

— Acum îi tot cântă unii şi alţii şi-şi dă coatele cu mişeii, cu fricoşii, cu hiclenii, în cap cu vistierul Dan.

— Ştiu însă că Voichiţa e de partea noastră, din toată inima. De aceea socot că ea-i soarele meu. Mă iartă, măria ta…!

— Atunci, până vine… Sinan paşa, pleci, îl cauţi pe Toma Neagu şi-i ceri fata. Adică îţi aduci… Soarele în casă.

— Nu s-ar putea… După bătălie?

— Spune-i că te-am trimis eu! Mâine eşti înapoi în tabără.

— Am înţeles, măria ta?

După trei ceasuri de goană, Lăstun bătea din copită în poarta casei lui Toma Neagu din Novăceşti.

Voichiţa ieşi în cerdac, să-l primească: i – Ţi-i calul în spume, parc-ai veni de la capătul lumii.

— Ba din porunca inimii vin! Şi a măriei sale.

— Ei, Lăstune, ţi-i stăpânul cam nebun! Glumi fata, coborând din cerdac, prinzând calul de frâu şi netezindu-i botul fierbinte.

— Armăsarul ştie bine care-i nebunia mea şi-o împărtăşeşte.

— Grue, Grue, de ce dragostea noastră se numeşte nebunie?

— S-ar fi cuvenit, după datină, să schimb întâi o vorbă cu jupân Neagu. Dar, ca să am curaj, calc datina şi te-ntreb întâi pe domnii ta. Dacă n-am răspunsul dorit…

— Te dai bătut?

— Nu, dar nici dragoste cu sila nu voiesc…

— Atunci spune-i tatei tot ce ai pe inimă. Şi de s-o împotrivi şi acum, vom hotărî singuri.

— Mă duc! Sări din şa, lăsă frâul în mâna fetei şi intră grăbit în iatacul lui Toma Neagu. Voichiţa auzea strigătele părintelui său şi râdea în sine: „începe cu surle şi tobe mari… Grue, dragul meu, nu te speria de răţoielile socrului; l-ai mai domolit tu de câteva ori.”

Toma Neagu ieşi mânios în cerdac, s-audă şi Voichiţa, deşi vorbea despre pricini de multe ori rostite:

— Tu, un vântură-lume, îndrăzneşti să?… N-ai înţeles că, vai şi-a…

— Sunt căpitanul Român Grue! Se ţinu tare tânărul. Ţi-am vorbit cuviincios; dar dacă te împotriveşti…

— Ce-i dacă mă împotrivesc? Ce-ai să-mi faci?

— Iţi răpesc fata!

— Ce? Cum?… Şi tu, Voichiţa nu zici nimic? Taci ca lemnul?

Sice să zic, tată? Suspină fata.

— N-auzi? Vrea să te răpească!

Voichiţa râse cristalin, bucuroasă şi oleacă şireată:

— Ei, tată, dacă-i dă ghes inima, de ce i-aş sta eu împotrivă?

— Poftim! Râde… Vai şi-amar… V-aţi înţeles, tâlharilor, să mă…

— Da mult ne-am înţeles, dragă tată. Şi domnia ta ştii asta.

— Ptiu! Eşti o zăludă! De unde să ştiu?

— Va să zică mi-o dai, vornice Toma Neagu?

— Din partea mea… Dacă-ţi place o zărghită ca asta…

— Mulţumesc, tată socrule!

— Auzi? Tată socrule!… Pufni Toma Neagu. Dar lasă! Tu ai să te căieşlj, iar eu o să fiu răzbunat, c-o să te chinuie ca un drac, căpitane Român Grue. Sau poate tu, fiica mea, zbrehudă, aşa ai să-ţi găseşti stăpân ul.

— Nu-mi doresc nimic mai mult decât un prieten drag şi un soţ şi mai drag, căruia să-i slujesc cu sfinţenie.

— O să-ţi scoată peri albi! Ai să vezi tu…

— N-o să am dreptul a mă plânge domniei tale, tată socrule, de va fi aşa.

— Nu te teme, Grue: dragostea mă schimbă în mieluşea.

— O ştiu de mult, Voichiţa! %.

— Hm, dacă-i aşa, să fie cu noroc! Se învoi Neagu.

— Sărutăm dreapta! Se prinseră de mână şi se plecară în faţa părintelui, să le binecuvânteze logodna.

Ridicându-se în picioare se sărutară. Apoi ciocniră o cupă de vin. Grue ceru iertare:

— Voichiţa, trebuie să plec la tabără.

— Ştiu!… Suspină fata şi coborî să-i ţină calul. Ştiu: „Grue, uite-l nu e!”

Din şa, căpitanul vorbi:

— Fericirea mă face uituc… Plecam, fără să-ţi spun tată, că măria sa e supărat pe domnia ta. Foarte supărat!

— Pe mine? Vai şi-a… De ce? De ce?

— Mă iartă, dar vrea s-alegi: ori cu turcii ori cu ţara! Sinan paşa vine cu puhoi de peste o sută de mii. Dacă nu suntem uniţi…

— Tată, dacă nu-ţi duci dumneata pilcul de oşteni în tabăra lui Mihai vodă. Îl duc eu!

— Vai şi-amar! Să nu mă faci de râs. Sunt vornicul Toma Neagu, deşi măria sa nu mi-a înnoit dregătoria.

— Pot să-l vestec pe măria sa că vii în tabără?

— Vesteşte-l!… Deşi, vai şi-amar, mă tem de răzbunarea lui Radu Cujbă.

De la Copăceni, Mihai vodă a mutat tabăra la Călugăreni, pe apa Neaj-lovului. Pe celălalt mal, spre miazăzi, au tăbărât cei peste o sută de mii ai lui Sinan paşa.

Oştenii priveau dealurile, pe aşezătura cărora, printre mii de corturi strălucitoare, mişuna mulţimea otomanilor. Priveau şi vorbeau despre Sinan paşa: cel mai vestit comandant de oşti al vremii. Nu l-a biruit nimeni până acum: nici în războiul din Persia, nici în cel din Tunisia ori din Ungaria.

— Tu ne spui astea, căpitane, ca să ne îngrozeşti, ori să ne întăreşti inima?

— Curaj, fraţilor! Uite, colo cetele Buzeştilor, dincolo ale lui Radu Calomfirescu şi ale banului Manta… În partea ceea se ţin oamenii banului Udrea Băleanu… Cel din marginea cealaltă e căpitanul Cocea… Cel de lângă tunuri e Albert Kiraly, trimis de Sigismund Bathory, craiul din Transilvania.

— Dar craiul de ce nu vine?

— După ce şi-o sărbători nunta, poate s-o îndura să se arate.

— Şi tu, Grue, ai amânat logodna după luptă…

— Eu sunt căpitanul măriei sale, nu crai mofturos şi îngâmfat.

— Uite-l şi pe vornicul Toma Neagu, cu pilcul lui… Asta înseamnă'că solia ta a fost mai cu spor decât a lui Stroe Buzescu la craiul Sigismund.

Văzând că se apropia măria sa, săriră în picioare. Mihai vodă, în armură strălucitoare, însoţit de căpitani, se opri câteva clipe, aici, de unde se vedea, în mijirea zorilor, tot cuprinsul taberei duşmane. Cugetă îndelung, strunind ncastâmpărul armăsarului negru ca smoala, apoi vorbi, hotărât:

— Lovim spre pod. Pătrundem în armia lui Sinan ca o%pană de crăpat buşteni. O despicăm în două şi părţile le împingem spre mlaştinile din dreapta şi din stânga. Folosim pădurea, apa Neaj Iovului, mocirla. Ne bizuim pe bărbăţia luptătorilor, mai ales!

— Dar dacă trec apa mai sus, pe la Petreşti? Întrebă Radu Florescu.

— Sinan vrea Bucureştii. Şi prin Călugăreni e mai de-a dreptul.

— Iscoadele spun că marele vizir a jurat: într-o lună va robi şi pustii toată Muntenia, apoi va trece în Transilvania, zise Stroe.

— Nu toate jurămintele se pot ţine, Stroe! Albert Kiraly aşează tunurile colo, la marginea pădurii: să bată tabăra şi să farme podul, de va fi nevoie.

Mai departe, voievodul arătă că locul e strimt pentru ca o oaste mare să se poată desfăşura. Românii, fiind puţini, se pot mişca repede şi lovi unde potrivnicul nici nu se aşteaptă. Dar căpitanul Kiraly se împotrivi.

— Eu nu intru în luptă fără poruncă de la stăpânul meu, craiul Sigismund.

Voievodul îl fulgeră cu o privire încărcată de atâta mânie, încât trufa şui ungur amuţi. „O privire ce ştie să ucidă, precum ştie şi a mângâia”, gândi Stroe Buzescu, auzindu-l pe Kiraly cum cerca să spună că hoarda lui Sinan „ne striveşte şi că, deci, mai bine-i să ne tragem în Transilvania”.:

— Nu înainte de a da bătălia aici, căpitane!

— Graba-i primejdioasă, uneori, voievoade.

— Iar laşitatea-i ucigaşă totdeauna!… Oricât de mare ar fi priceperea şi faima marelui vizir Sinan paşa şi oricât puhoi de oşteni ar aduce, ca să ne sperie, să ne îngrozească, noi tot nu dăm îndărăt!

Strânse frâul, privi răsăritul soarelui, roti încă o dată privirea asupra întregii împrejurări şi porunci: Buciumaşi, sunaţi începutul luptei!

Şi când buciumele şi surlele sunară, iar oştenii sloboziră zguduitoare strigăte de luptă, voievodul înălţă barda spre cer:

Zi* Porniţi, vitejilor! Aşa!… La asfinţitul soarelui, steagul cel mare al lui Sinan va fi la picioarele mele!… Căpitane Român Grue, să te ţii tot în preajma mea, ştafetar şi luptător fără frică.

— Cu toţi cetaşii mei, măria ta!

Stroe Buzescu urmări umirea taberei otomane. Îl cunoscu pe Mahomed Satârgi paşa, pe Caraiman paşa şi pe Hassan aşa, beglerbegul Rumeliei. În latura stingă venea Giafer paşa de Tauris şi Haider paşa, beglerbegul Capadociei. Dar mai erau şi alţii, mulţi, necunoscuţi.

— Ce armie uriaşă se năpusteşte asupră-ne! Oftă ca sub o grea povară Stroe Buzescu.

— Cu atât mai însemnată va fi biruinţa noastră! Se rosti vodă. Aşa a început, în 13 august 1595, lupta năpraznică de la Călugăreni.

Pe apa Neajlovului. Român Grue şi ai lui au trăit tot zbuciumul acelei năpraznice zile. Inimile lor au sângerat la fiecare înfrângere şi li s-au înflăcărat iară de nădejdi, când românii biruiau.

Grue s-a purtat ca o adevărată suveică a câmpului de luptă, gonind din avangardă până în spatele taberei, la prisosul oastei, aflat în aşteptare sau din aripa dreaptă în cea stingă, să ducă ştiri şi să împartă porunci. Adeverea porecla: Român Grue, uite-l nu e! Şi-a încrucişat cărările alergărilor şi cu alţi olăcari, ca, de pildă, Gruia lui Novac sau Dan Buzdugan. Acum, cu glas cutremurat de durere vestea:

— Măria ta, duşmanii ne-au luat cinci tunuri!

— Să tragă arcaşii de la marginea pădurii!… Să lovească banul Udrea şi Radu Buzescu în latura dreaptă! Şi, înălţând barda cu stânga, făcu semn străjii să atace: înainte, flăcăi!

Porni în frunte, însoţit de Stroe Buzescu şi Radu Calomfirescu.

Dar pe când la miazăzi de pădure, pe malul Neajlovului, tunurile trăgeau, săgeţile vâjâiau, săbiile zăngăneau, izbind în scuturi şi sute de oşteni cădeau răpuşi de iatagan, în spatele pădurii vistierul Dan sfătuia cu căpitanul Kiraly. Calapăr, care-l însoţea pe Român Grue, să transmită porunca de a intra în luptă, îi socoti drept „tuşea şi cu junghiul”. Mai ales că, dinspre Hulubeşti, gonea un spahiu drept spre cetele lui Kiraly. Dan vistierul îi ieşi înainte. Calapăr prinse o frântură de vorbă:

— Cincizeci de mii de galbeni!… Să nu intri în luptă!… Il vreau domn pe Mihnea şi dregătoria de vistier. Il atrag şi pe ungur de partea mea…

— Auzi, Grue? Ce facem?

— Pândim spahiul şi-l săgetăm.

Peste cinci minute, o săgeată trasă dintr-un huceag, doborî spahiul din şa, iar calul alergă singur, pe câmpie, spre miază-noapte. Calapăr vru să se încredinţeze dacă spahiul şi-a dat duhul. Il privi cu milă:

— Ce să-ţi fac, vericule? Nu te-am chemat noi; ci tu, de bunăvoie, ai venit în săgeata mea… A, n-ai dat toate pungile cu galbeni hicleanului? Dă-le la neică! Ştii vorba: nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte… Iar eu, ochilă pot fi şi nimerilă… Ce facem, Grue, cu atâta bănet?

— Pune pungile în groapa aceea şi astupă-le cu pământ şi frunze. Semn, tufa de măcieş. Gata! La treabă!

Cu cât soarele urca spre amiază, cu atât zbuciumul luptei se dezlănţuia mai nebun, mai turbat. Văzând că duşmanul îi copleşeşte pe ai săi, voievodul porunci să sară la luptă şi pedestrimea rămasă în spatele pădurii. Şi tot căpitanul Român Grue, însoţit de Gruia lui Novac, a fost trimis cu porunca. Frânând armăsarul, vorbi răspicat:

— Căpitane Kiraly, noi ne batem şi tu stai. Vrei să te socotim vândut lui Sinan?

Ungurul înălţă fruntea şi grăi:

— Credeam că n-o să rezistaţi nici un ceas, dar aflu că sunteţi de o sută de ori mai viteji decât puteam bănui.

— Puteai să ne cunoşti de la Brăila, unde-ai luptat alături de noi. Vorbirea asta dojenitoare îl stârni pe ungur: porunci tunarilor lui să scoată tunurile la marginea pădurii şi el însuşi, însoţit de cetele lui, intră în luptă. Rămas numai cu câteva zeci de oameni, vistierul Dan încalecă şi grăbi spre miazănoapte.

Ajuns iar lingă voievod, Grue îl auzi poruncind:

— Căpitane Cocea, cu cetele de pe Argeş, te strecori prin pădure şi cazi în spatele lui Sinan. Trăsnet din senin! Noi atacăm încă o dată, din faţă!

Şi, cu securea mânuită cu stânga, făcea semn, îndemna, lovea. Arma aceea lucitoare stârni şi răpezi o nouă şi nestăvilită viitoare năprasnic repezită în uriaşa mulţime duşmană. Luptând în rând cu Calapăr şi Dorondoc, Grue îi vedea pe toţi cei din jur, încrâncenaţi, ameţiţi, sălbăticiţi, înnebuniţi de mânie şi ură. Doar când o rază de soare îi luci pe sabia plină de sânge, aruncă o privire spre asfinţit şi se întrebă: „Când a trecut ziua?”.; Se rugă, în gând: „Nu apune, tu, soare, până când steagul cel mare al duşmanului nu se va afla la picioarele măriei sale”…

Noaptea a pus capăt luptei. Biruitori, românii s-au întors la tabăra lor. Îşi luaseră tunurile înapoi, capturând alte cinci de la duşman. Sute de steaguri şi, mai ales, cel mare şi verde, zăceau, în adevăr, la picioarele lui Mihai vodă.

Cu toate că pierderile de vieţi răriseră mult cetele, bucuria biruinţei era cât se poate de mare în tabăra românilor.

Mihai vodă adună comandanţii şi căpitanii la sfat în cortul său. Aveau de socotit pierderile şi de cântărit însemnătatea victoriei, ca să ştie ce vor face mâine: lovesc din nou ori se retrag.

Frânţi de oboseală, Român Grue şi ai lui se aşezară la marginea dinspre miazăzi a taberei. Oştenii aprinseră focuri şi gustau din merindea săracă purtată cu dânşii.

Repede se stârniră istorisiri despre întâmplările din luptă, despre rănile primite ori jeliri pentru cei căzuţi. Cum unii găsiră rămăşiţă de vin ori ţuică în ploşti, veselia şi glumele alungară mâhnirea şi oftările. Când era gata să aţipească, Român Grue se auzi strigat:

— Iliuţă, tu? De unde-ai răsărit, mă, pui de lele?

— De unde, de neunde, dar nu singur…

— Sănătos? Teafăr? Îl întrebă Voichiţa, aşezându-se în genunchi şi cuprinzându-l în braţe.

— Ca bradu-n munte! Dar cum de-ai pătruns aici?

— Sunt de azi-dimineaţă; am urmărit lupta de pe dealul Corbului. Am strigat, m-am rugat, am plâns şi m-am bucurat. Ce-ţi fac prietenii?

— Păi, ce să facem? Surise Calapăr. Până acum o dârlobârlobrezirăm bine. Moţoc a dobândit o sgârietură la stânga. Încolo, nevătămaţi şi veseli că l-am prăbuşit în tină pe Sinan paşa. Ne pare rău că nu l-am putut îngropa acolo, că acum… Auziţi un cântec de vietate într-o, salcie de pe malul apei? E un pui de turc sărac care stă într-un copac şi tot cântă: „Burlimac-burlimac”…

— Ei, poznaşule, auzindu-l îţi dibuim uşor ghicitoarea: buratecul!

— Nu ţi-a fost frică, jupâniţă? Întrebă Dorondoc.

— Nu pot zice nu.

— Nu se vedea! Spun eu, Iliuţă, scutierul domniei sale. Privea bătălia călare, ca un căpitan sadea.

— Măria sa a zis: „Aici vitejia a biruit numărul”, grăi Grue. Şi dacă atunci, în momentul de mare cumpănă, voievodul nu ridica barda spre cer, nu pornea în frunte şi nu-l pălea în creştet pe Caraiman paşa, nu Ştiu, zău, dacă ne mai aflam noi aici, acum, veseli povestaşi de întâm-plări neobişnuite şi totuşi adevărate.

— Da, încuviinţă Moţoc. Trăsnea cu barda, în dreapta şi-n stânga, prăpăd! Putere, iscusinţă, mânie, sete de răzbunare, dorinţă de libertate. Fără el n-am fi biruit. Cum scrie şi la Alexandria: mai bine o oaste de cerbi cu comandant leu, decât o oaste de lei condusă de un cerb.

Aşezata alături de oştenii din jurul focului, Voichiţa îl asculta pe Grue povestind despre furia lui Sinan paşa, împotriva ienicerilor şi a spahiilor, care fugeau din faţa românilor, se înfundau în smârcuri ori se înghesuiau spre pod, călcându-se şi strivindu-se unul pe altul.

— L-am văzut când a căzut de pe pod; am crezut că-l va înghiţi mocirla. L-au scos, cu greu, dar l-au scos ai lui, fir-ar să fie! Am împins tare într-acolo, m-am năpustit nebuneşte, dar n-am izbutit s-ajung: zeci de suliţi îmi astupau calea. Am urlat de ciudă, când am văzut că slujitorii îl urcă în şa, aşa ponosit şi slut cum era, semănând mai degrabă a drac smolit decât a mare seraskier. Dar câţi şi-au găsit moartea şi dintre otomani şi dintre ai noştri!… Şi-acum se lasă noaptea şi tăcerea ca un linţoliu fu-muriu peste zeci de mii de morţi fără groapă şi fără prohod. Doar câte un vaier de om rănit… Asta-i tot.

Voichiţa sări în picioare:

— Iliuţă, hai să adunăm răniţii! Că doar pentru asta am venit! Am la oblâncul Roaibei şi o desagă cu feşe şi scamă.

— V-ajut şi eu! Se grăbiră Dorondoc şi încă patru oşteni. Grue, tu odihneşte-te.

— Da; aş aţipi, o clipă. Când răsare luceafărul de ziuă trebuie să fiu la cortul măriei sale.

La lumina stelelor, Voichiţa, Moţoc, Iliuţă şi cei patru oşteni aduseră la cort douăzeci şi şase de răniţi. Ce-i mai mulţi otomani. <%

— Oameni sunt şi ei, surise Dorondoc înduioşat de grija şi îndemânarea cu care-i oblojea fata.

Neputând adormi, Calapăr izvodi o ghicitoare pentru somn:

— Ce e dulce şi mai dulce, îl alungi şi nu se duce; dar când nu vine, e vai de tine… Dacă Sinan paşa se odihneşte înseamnă că mâine, în zori, ne atacă din nou. Ar cam trebui să-i facem de petrecanie.

— Născociţi ceva, îi îndemnă Grue; nici eu nu pot dormi.

— Dezbrăcăm răniţii, ne îmbrăcăm turceşte, pătrundem în tabăra lui, după pilda lui Vlad Ţepeş şi iscăm între ei un măcel de-a mai mare dragul.

— Ne trebuie mulţi oşteni şi uite-i: dorm ca butucii. Mai bine o poznă, Calapăr! Îl îmboldi Grue. Născoceşte-o! De pildă să aruncăm făclii asupra corturilor.

— Eu zic aşa, propuse Iliuţă: legăm torţe de o roată şi-i dăm drumul de-a dura de pe dealul din faţă până în tabăra duşmană.

— Grozavă idee! Dar cum ajungi acolo? Întrebă Voichiţa.

— Prin pădure, pe unde a atacat căpitanul Cocea! Se prinse şi Grue în joc.

— Hai, Iliuţă, cu nen'tu Calapăr. O roată, de la o căruţă fărmată de tun turcesc. Amnar şi torţe găsim noi.

Închipuiră, toate, în câteva minute şi plecară zoriţi de un demon al neastâmpărului.

Voichiţa şi Dorondoc continuară să caute răniţi. Un străjer îl pofti repede pe Grue la cortul voievodului.

Trecură aproape două ceasuri în care Calapăr şi Iliuţă orbecăiră prin pădure, se încurcară în nişte mărăcini îndrăciţi, dar scăpară, luând-o mai spre stânga. Deodată, în liniştea încremenită, auziră geamăt omenesc. Aprinseră un şumuiog de iarbă uscată şi descoperiră un turc de rang mare, judecind după îmbrăcăminte: sta speriat şi smerit, încâlcit în nişte mărăcini.

— Ilic, şalvari, turban cusut cu fir de aur. Iatagan bătut în pietre scumpe, socoti Calapăr.

— Ii pârlesc, o ţâră barba, că prea-i falnică?! Râse Iliuţă, dar Calapăr îl opri, mulţumindu-se să-i ia doar iataganul şi chimirul şi-l blagosloviră:

— Eşti zgâriat tot, ai un picior rupt, gemi să-ţi dai duhul, dar n-avem ce-ţi face. Dacă nu te-am vârât noi în mărăcini, nici nu te-om scoate. Iar piciorul să ţi-l pună Sinan, de lemn. Şi-l lăsară încâlcit în mărăcini.

Ajungând în vârful dealului, cu roata şi cu torţele în spinare, văzură în vale, tabăra otomană. Corturile păreau nişte muşuroaie rânduite în cercuri sub stele.

— Bădiţă, care-o fi al lui Sinan paşa?

— Cel mare, din mijloc, cu steag în bold.

— Într-acolo să îndreptăm roata.

Legară, repede, torţele de spiţe, le aprinseră, aşteptară să se înteţească bine flacăra, în descântarea şuguitoare după năravul lui Calapăr: „Du-te de-a dura-dura şi fă calcavura, tu, hoţomană, în tabăra duşmană…!”. Ră-pezită la vale, roata dudui, rotindu-se tot mai repede, ca un cerc de foc. Fugiră spre pădure, să nu-i simtă străjile. După o vreme se opriră să vadă ce ispravă au făcut.

— Ah, bădiţă! A luat-o spre marginea taberei… Ba, nu, nu, coteşte… În cort, stând pe un scăunel jos, măria sa îl privi pe Român Grue cu ochi de oţel şi grăi:

— Toma Neagu şi mica lui ceată s-au purtat bine. Socot că-i meritul tău, căpitane Român Grue.

— Mai mult al Voichiţei, măria ta. Şi-a izbăvit părintele de la grea ocară, iar acum…

În clipa asta, izbucni un zgomot mare. Pământul se zgudui. Toată tabăra se trezi, înspăimântată; oştenii săriră în picioare, înşfăcară armele, întrebându-se: „Ce s-a întâmplat?”

Stroe Buzescu intră în grabă dumirindu-i:

— În tabăra lui Sinan s-au aprins butoaiele cu pulbere.

— Iliuţă şi Calapăr, poznaşii, cu roata lor! Exclamă Român Grue. Au izbutit să tulbure somnul duşmanilor.

Şi povesti, scurt, isprava pusă la cale.

Vodă ieşi din cort, privi pojarul, înţelese însemnătatea isprăvii, dar îşi stăpâni bucuria. Porunci lui Grue:

— Căpitane, am nevoie de tine şi de calul tău.

— La poruncă, măria ta! Lăstun, calul meu nebun, mă poartă ca „vfntul.

— Duci scrisoarea asta Velicăi doamna, la Alba Iulia. Despre război povesteşti tot ce-ai văzut şi-ai înţeles. Nu uiţi nici năzdrăvănia asta.

— Aşa fac, măria ta!… Un turc rănit pe care l-am îngrijit la cortul nostru a spus că dacă Sinan paşa ar fi ştiut cât suntem de puţini, ne călca numai în copitele cailor.

— Şi tu ce crezi de asta?

— Cred că acum a priceput şi Sinan zicala românească: buturuga mică răstoarnă carul mare.

Mai mult de un ceas, românii au privit cum ardea latura dinspre răsărit a taberei duşmane şi cum se vânzoleau otomanii, buimaci şi speriaţi.

Când află că s-a întors Calapăr, stolnicul Stroe îl aduse înaintea măriei sale.

— Unde-ai umblat, poznaşule? Îl fulgeră voievodul cu privirea.

— Am fost cu uratul la măritul Sinan paşa. N-am avut talanca de pluguşor şi i-am urat cu o roată aprinsă. Şi urătura i-a priit: flăcările au lins butoaiele cu pulbere, iar ele, sărmanele, de plăcere au făcut poc!

— Poc-poc şi gata! Se amestecă-n vorbă şi Iliuţă, văzând că voievodul râdea, cu poftă. Ce tămbălău, doamne, doamne! Harabalele săreau în aer ca surcelele. Câteva corturi s-au aprins feştile. Noi am vrut, să aprindem cortul lui Sinan; dar roata, pârdalnica, a cotit-o spre pulbere.

— Ei, asta zic şi eu poznă! Îi lăudă măria sa, vesel, iar Calapăr găsi prilejul să-i înfăţişeze iataganul şi chimirul, luate de la căpetenia încâlcită între mărăcini, ca un peşte în vârşă.

— Era un paşă, cred, bărbos! Adăugă Iliuţă, cu aprindere.

— Poate chiar Hassan paşa, pe care l-ai fugărit măria ta! Râse Stroe.

— Mulţumesc, flăcăi, pentru… Poznele voastre curajoase şi folositoare. Al vostru-i tot ce v-a… dat acel turc ascuns în mărăcini.

Român Grue se mândrea cu atari prieteni; dar voievodul îi aminti că trebuie să plece, fără zăbavă.

— Îngăduie-mi, măria ta, să-mi iau rămas-bun de la logodnică.

— Ia-o de-a dreptul spre Piteşti! Lasă Novăceştii pe altădată.

— Voichiţa-i aici, în tabără… Îngăduie-i să se înfăţişeze măriei tale.

— Se poate? Eu am îngăduit intrarea în tabără unei singure femei: Măria Butoianu. Dar noaptea asta tot despre lucruri neîngăduite aud: unii ies din tabără fără să mă-ntrebe, alţii intră tot fără învoire… Dojenea măria sa în glumă, urmărind cum fata ieşea dintre străjeri şi se pleca să-i sărute mâna:

— Iertare, măria ta, dar nu m-a mai răbdat inima şi venii.

— Şi nu ţi-a fost teamă că-ţi primejduieşti viaţa?

— Un. Spahiu a cercat să mă prindă, dar l-am plesnit cu biciul peste ochi şi, până să se desmeticească, Roaiba a zbughit-o şi m-a salvat. Roaiba şi Iliuţă, că s-a aţinut cu baltagul în calea duşmanului. Cu baltagul?

— Da, că n-am sabie, măria ta! Se jelui băieţaşul.

— Poftim junghierul meu, isteţule!

— În genunchi mulţumesc, măria ta! Am să-l port toată viaţa.

— Căpitane Român Grue, tu l-ai crescut?

— A fost ursar şi halviţar. Îşi bătea aga Dudâiu joc de el. Acum e prietenul nostru, nedespărţit. Are treisprezece ani, iar Voichiţa şi l-a luat… Paj. Noi îi zicem „pui de lele”.

— Da? Surise voievodul. Pui de lele e cel mai mare rang la halviţari? Glumele s-ar fi înşirat încă o vreme, mai ales că făcătorul de zicale şi ghicitori, Calapăr, încă nu cutezase a umbla în traista lui, totdeauna doldora de vorbe de duh; dar vodă s-a uitat la Grue, iar acesta a înţeles:

— La drum!

— Unde pleci, Grue? Întrebă Voichiţa cu îndurerare.

— Olăcarii nu-s întrebaţi unde aleargă; li se urează doar „drum bun!” Şi iartă-mă, Voichiţa că, până la pace, drumurile-s ale mele şi eu al lor.

— Drum bun, Grue şi să te-ntorci sănătos! Îi ură fata, din toată inima. Te-aştept cu dor mult oricâte drumuri ai avea de străbătut.

Cu sprinteneală de pehlivan, căpitanul se aruncă în şa, iar Lăstun ţâşni ca săgeata din arbaletă.

Voievodul şi stolnicul Stroe intrară în cort, să urmeze sfatul.

Luceafărul de ziuă sclipi la marginea zării, ca un ochi de uriaş trezit din somn. Mergând spre ceata lor, Calapăr, Dorondoc, Iliuţă şi Voichiţa vorbeau tot despre bătălie.

— Se cheamă că întâia lovitură i-am dat-o bine, cu sete, drept la mir. Nu l-am înfrânt de tot, dar l-am zdruncinat să ne ţină minte.

Voichiţa îşi aminti că Grue a plecat fără să-şi fi luat ceva de mâncare: „Şi doar i-am adus slănină, brânză şi o ploscă de vin”. Când le scoase din desaga de la obiânc, Calapăr se bucură nespus:

Minunat! Vorba ceea: când mai bei şi mai mănânci, parcă nu te prea usuci… Pui de lele, meşter la toate cele, lasă jocul şi aţâţă focul!

Aţâţ, bădiţă, dar să-mi găseşti un rang mai mare ca… Pui de lele. Şi să-l ştie şi măria sa, ca să-l treacă în… Divan.

— Azi ţi se potriveşte rangul de… Pui de voinic.

Suflând în foc, băieţaşul gândea cu glas tare: „Mda… Primesc rangul: Iliuţă cel mic, pui de voinic…”

Dorondoc tăie slănina în bucăţi, o crestă, o înfipse în ţigle cioplite din nuiele de alun, Iliuţă le roti deasupra jarului, până începură a sfârâi Şi a se rumeni. Şi întinseră pe iarbă o masă, în care vinul venea drept ca o binecuvântare pentru „bietul pântece chinuit de foame”, cum zicea Calapăr.

— Gustă şi domnia ta, jupâniţa, o îndemnă Dorondoc.

— Gust, prieteni, că dacă-s printre oşteni, măcar la mâncare să mă port ca un oştean.

— După ce traseră câte două-trei gâturi din ploscă, tot Dorondoc pofti să-i zică un cântec, ajutându-se din când în când de fluier:

— Cât am stat cu ochii la stele, am izvodit nişte stihuri despre „Jeluirea lui Sinan paşa.” Le zic:

Colo-n vale pe Neajlov, Sinan paşa strigă „of”! „Foaie fir de trandafir, eu Sinan, mare vizir, de teamă de voievod, m-am prăvălit de pe pod. În mocirlă şi-n noroi, m-am zbătut ca un broscoi şi rămas-am fără dinţi, ocărât şi scos din minţi. Foaie albastră de pe vânt, cât trăi-voi pe pământ şi dincolo, în mormânt, mă vor chinui vedenii: Mihai şi… Călugărenii”…