Ce urmăreau cele două cojocăriţe?

Asfinţea soarele. Voichiţa şi tatăl său, Toma Neagu, stăteau de vorbă în cerdacul casei vornicului Iordache. Lina şi Smaranda se opriseră în faţa porţii şi se dondăneau între ele. Fata susţinea că maică-sa a săvârşit o mi-şelie, spunând boierului Radu Cujbă că Român Grue pleacă departe, cu o scrisoare de la banul Mihai. Lina se dezvinovăţea, în felul ei: \par        — Jupân Radu. Cujbă mi-i muşteriu vechi; i-am cusut trei cojocele. Şi dacă mi-a strecurat în palmă şi ceva mai mulţi sunători.

— Da, mamă, dar jupân Radu Cujbă îl duşmăneşte de moarte pe Român Grue. Vrea să-l prindă şi să-l spânzure.

— Treaba lor! Ce-mi pasă?

— E tânăr, drept, destoinic, frumos, ajută pe cei slabi şi oropsiţi.

— Pe mine nu m-a ajutat; eu l-am ajutat pe el.

— O să-l ai pe cuget, că din pricina dumitale… * Văzând că fiică-sa n-o iartă, Lina schimbă vorba, întrebând:

— Şi ce vrea, acuma, Voichiţa asta? De ce m-a chemat?

— Vrea să-l înduplece pe taică-su, pe boier Neagu, să plece şi el la Sibiu… Unde-i şi Român Grue, după câte am aflat.

— Mda… Mormăi bătrâna. Il trimit oriunde pofteşte, fără să întreb ce cată acolo, dacă jupâniţa îmi dă doi galbeni.

Ca să intre în curtea stolnicului Iordache, s-au folosit de o fată, una Tudoriţa, slujnică la mătuşa Voichiţei. Văzându-le, Toma Neagu le luă din scurt, ursuz şi supărăcios, cum i-i feleşagul cu cei de rând:

— Ce-i cu voi aici? Cine v-a dat drumul în ogradă?!

— Păi, mărite boier şi vornic, ne-o chemat jupâniţa Voichiţa, s-o des-cânt de deochi, de orbalţ, de cel pierit, de făcătură, de junghi…

— Afară! Afarăăă, că-i vai şi-amar! Voichiţa se mira de mânia părintelui său.

— Ce-i atâta zarvă? Umblă şi ele să prostească lumea cu descântecele şi cu buruienile lor tămăduitoare.

Smaranda prinse a se lăuda că ghiceşte în ghioc şi-n bobi, că citeşte zodia; spune unde va călători omul şi cu cine se va întâlni pe cale.

— Ştiu eu cum e cu ghicitul vostru: cu-un ochi în ghioc şi cu altul după furat.

— Nu ne ocărî, boierule, că noi avem o altă meserie: suntem cojocă-rese, nu hoaţe… Ne cunoaşte boierul Radu Cujbă, muşteriul nostru. Dar pentru că avem şi harul ghicitului, mai venim şi în ajutorul oamenilor cumsecade. De-o pildă, eu, Lina cojocăreasa, ştiu ceva foarte însemnat pentru domnia ta, jupân Neagu.

Înţelegând gândul mamei, Smaranda îi veni în ajutor:

— Ceva ce nu ştii şi-ai fi în stare să dai oricât ca să afli.

— Ia-n ştergeţi-o de-aici, palavragioaicelor, că-i vai şi-amar de voi… – «Plecăm, plecăm îndată ce-ţi ghicim, boierule!

Gândindu-se că-l cunosc pe Radu Cujbă, boier Neagu deveni mai înţelegător: „Poate el le-a trimis”.

— Şi, mă rog, ce-o să-mi ghiciţi? Daţi-i drumul!

— Că pe jupâniţă o cheamă Voichiţa; că are un ursit cu numele Radu.

— Ei, le cam potriveşti, cojocăriţo!… Râse fata.

— Şi-ţi spun că şi domnia ta, jupâniţo, însoţită de cineva de ghindă ai să pleci la drum lung-lung!

— Şi cine o să mă trimită, ochioaso?

— Ai să pleci din nevoia inimii domniei tale, împreună ou jupânul, părintele domniei tale. Ai să treci un munte mare şi multe primejdii.

— Şi dacă nu vreau să plec? Vai şi-amar de capul vostru… Căraţi-vă, nu mai îndrugaţi nerozii! Se supără iar Toma Neagu.

— Lasă-le, tată, să spună, să îndruge verzi şi uscate. Poate s-o nimeri vreuna.

— Noi, boierule, am venit să-ţi ghicim că ai să pleci la drum, acum repede, vorbi Lina cu toată convingerea. Drum lung peste un munte mare.

Toma Neagu se împotrivi, copilăreşte, făcându-i. În ciudă:

— Ei, dacă-i pe asta, iaca, n-am să plec! Nu vreau şi gata…

— Ba ai să pleci, boierule, dragă! Îndrăzni să-l înfrunte Smaranda.

— Cutezaţi? Vai şi-amar de capul… N-am să plec! Asemenea schimb de cuvinte o supăra pe Voichiţa:

— Tată, ai ajuns să te ciondăneşti cu nişte…

— Chiar aşa! Nu vezi ce obraznice-s?

Lina parcă numai asta aştepta: să-l vadă pe boier scos din fire:

— Dacă n-ai fi măria ta boier şi noi cojocărese, am pune rămăşag că pleci. Rămăşag pe-un galben!

— Şi nu singur, ci însoţit de jupâniţă Voichiţa, adăugă Smaranda.

— Asta-i prea de tot! Strigă fata. De unde ştiţi?

— S-arată-n ghioc! Grăbi Lina răspunsul, făcu un semn asupra ghiocului şi începu un descântec, boscorodit, înşirând cuvinte care sunau din coadă:

— Şapte draci, vârcolaci, trei prin haragi şi doi prin posmagi, toţi în nădragi, iar ceilalţi doi cu coarne moi, spuneţi ce vă cer, dac-acest cinstit boier e pândit de fier…

— Cum adică, pândit de fier? Se îngrijoră Toma Neagu.

— Adică urmărit de sabie duşmană.

— Ia lăsaţi prostiile! O opri Voichiţa. Nu mai speriaţi oamenii! Smaranda se arătă îngrijorată şi vorbi cu voce scăzută, apropiindu-se de cerdac, gata parcă să dezvăluie o taină mare:

— Ba nu-s prostii, jupâniţa! Părintele domniei tale, dacă nu fuge de-aici, i se va tăia capul; cu satirul, i se va tăia…

— Mie?… Capul? Se îngrozi boierul Neagu, ciulind urechile.

— Ei, tată, te potriveşti unor aiureli şarlataneşti?

— Bine… Să nu se potrivească. Dar să ştii, jupâniţa: dumnealui o să pătimească. Eu văz aici că-l pândeşte primejdie de moarte.

Intrat, fără voie, în hora istor două femei, Neagu se grozăvi:

— Cine-o să cuteze să s-atingă de-un boier cu dregătorie mare, ca mine?

— Maimarele ţării: măria sa vodă. Teme-te, că dacă nu i-a fost teamă să-l osândească pe mareleban de la Craiova… Dă poruncă gealatului şi gcalatul haaşşşt! Haşt…!

Boierul se simţi ameninţat în adevăr şi se descumpăni:

— Dar de ce? Ce-am făcut eu rău lui vodă?

— Pentru că… Domnia ta nu ştii câţi boieri a tăiat, fără vină? Citind îngrijorarea şi chiar spaima de pe chipul boierului, Smaranda căută să-l liniştească, sfătuindu-l:

— Domnia ta scapi, numai dacă pleci la drum lung.

— La care drum? Începu să se lase convins, fără voie, împins de teamă. *

— Peste nişte munţi înalţi, aşa cum am spus.

— Vai şi-amar…

Voichiţa râse, în sine, dar arăta îngrijorată de sperietura părintelui:

— Tată, nu te potrivi! Dă-le câte un ban, că te-au prevenit… Ghicin-du-ţi în ghioc.

— Fapta noastră nu se poate plăti nici cu zece pungi de aur.

— Uite, afurisitele! Şi-au luat nasul la purtare!

— Ai să ne plăteşti când ne-om mai întâlni, zise Lina.

— Adică atunci când vă veţi întoarce de la drumul cel lung pe care o să-l faceţi, foarte curând. Împreună!

Voichiţa se înveseli, de-a binelea:

— Zău? Mari f armazoane mai sunteţi!

— Dar de ce să plec aşa, nitam-nisam, la drum?

— Ca să-ţi mântui viaţa, că ţi-i în mare, mare primejdie. Aşa s-ara-tă-n ghioc!

— Iar domnia ta, jupâniţa, o cârmi Smaranda, în călătoria asta ai să-ţi întâlneşti ursitul.

— Ursitul meu? Se miră fata.

— Un tânăr tare mândru şi vrednic.

— E din neamuri? Bogat? Întrebă, pripit. Toma Neagu.

— În ghioc… Nu se prea arată, se codi Lina, dacă-i bogat. Voichiţa râse, cu subînţeles:

— Dacă nu-i boier, minţi, ghicitoareo! Tata nu mă dă decât după un bărbat de neam mare şi bogat. Ai priceput?

— Nu-ţi bate joc de ursită! Se aprinse Lina. Ursitul ţi-i ursit şi gata! Nu-i tocmeală.

— Bine, bine!… Vru Voichiţa să pară nepăsătoare. Fie cum ziceţi voi… Şi-acum, deşi eu nu cred în ghiocul vostru, poftiţi la bucătărie, să vă dea Tudoriţa o mâncare caldă. Şi, uite ici, câţiva bănuţi.

— Săru-măna, dar bani nu luăm! Se feri Lina.

— Şi de ce ne daţi bani, dacă nu credeţi în ghicit? Întrebă Smaranda.

— Descântecul şi ghicitul vostru m-au desfătat… Şi, la urma urmei, îmi face plăcere să dau. Ce? Asta nu-i destul? Poftim, luaţi-i, nu mă ţineţi cu mâna întinsă… Ştiu că ghicitul neplătit nu se lasă împlinit.

— Mare dreptate ai jupâniţă! Se închină Lina, luă mâna Voichiţei, o sărută şi mângâindu-i-o uşor, descântă în şoaptă, privind-o ţintă în ochi: Arată-te şi spune, ce face… Iubitul anume. Nu mai sta, nu mai aştepta, adu-i gândul încoa. Pui fărmăcat adumi-l îndat'. Pui piuit, pui iubit, dă-ruie-ţi inima pentru Voichiţa ta şi numai pentru ea…

Mâna caldă a femeii, privirea ei tot mai îmblânzită, vraja descânte-cului picurară o bucurie ciudat de dulce în inima Voichiţei. Şi pe când Toma Neagu, din cerdac, le încărca de ocară fără rost, fiică-sa le conducea la bucătărie, simţind că aceste două femei erau crainicele cuiva drag, ale lui Grue, aflat cine ştie unde, ameninţat de nebănuite primejdii.

Până la căderea amurgului, Toma Neagu şi Voichiţa şi-au văzut de treburi. Apoi au cinat în cerdac, la răcoare. Au mai sporovăit de una de alta, dar se cunoştea că n-aveau prea mult chef de taifas. Mai ales Voichita se simţea apăsată de presimţiri neprielnice. Li s-a făcut somn, devreme şi s-au culcat, fiecare în iatacul lui. Au lăsat însă uşa deschisă între odăi, ca de obicei, vara. De cum s-a întins în pat, Voichiţa a simţit o furtună de gânduri, care-i goneau somnul şi-i înţepau inima. Se gândea la Radu Cujbă şi la căsătoria pe care părintele ei zorea mereu s-o în-cheie cât mai repede. Noroc că de câteva zile plecase, din porunca lui vodă, cu o slujbă tainică… „Veni-i-ar numele…!”. Toma Neagu i-a ascultat povestirea despre purtarea „logodnicului”' cu tâlharii şi <„u R°m^n Grue. S-a mirat, şi-a mărturisit părerea de rău, dar a mângâiat-o cu vorba: „E tânăr şi mai are timp să se îndrepte, iar dacă vodă are inert -dere în el şi-l trimite în slujbe de taină, înseamnă că ajunge mare ie-gător”… Fata se gândeşte însă mai ales la Român Grue, la dragostea pentru dânsul. E nefericită: „De ce mi l-a scos soarta în cale? De cf c leagă inima de el, când însoţirea cu el nu mi-o îngăduie nimeni.         Ian nu putea dorini, iar sforăiturile tatălui său o supărau, ca zeci de urechelniţe vârâte-n amândouă urechile. Sforăia atât de zgomotos, când subţire, când gros, când ca buciumul, când ca trompeta, când ca toba bătută mărunt şi tremurat.

Toma Neagu se trezi speriat de propriul zgomot, oftă şi-o întrebă pe Voichiţa dacă doarme.

— Aş dormi, dacă n-ai sforăi de se cutremură pereţii.

— Eu?… Când, că nici n-am aţipit… N-auzi? Întrebă după un minut de tăcere. De ce nu răspunzi?

— Vreau să dorm, tată…

— Mie nu-mi mai este somn.

— Încearcă să nu te mai gândeşti la nimic.

— Mda… Noapte bună! Ură, se răsuci pe o coastă şi, după câteva minute de tăcere şi de respiraţie domoală, începu să sforăie iar, dar din nou sări din somn speriat:

— Ce este?… Ce-i?… Voichiţa!

— Da, tată!

— Nu mi-i somn… Mă zvârcolesc… Parcă mă înăbuş.

— Ţi-o fi cald. Aruncă plapoma.

— Dar mi-i şi frig… Mă ia cu răcori.

— Ai şerbet, în chisea pe măsuţa de lângă pat; cu apă rece, linişteşte-te.

După ce înghiţi două linguriţe de şerbet de coacăze şi jumătate de pahar de apă, făgădui să doarmă şi, în mai puţin de cinci minute, s-auziră iar sforăiturile. Din depărtare, de pe o uliţă lăturalnică, răzbătu cân-tarea răguşită a unui cocoş, vestind miezul nopţii. Şi. Din nou, Toma Neagu tresări speriat:

— Valeu!… Vai şi-amar…

— Ce este, tată? Ce ţi s-a mai întâmplat? Se îngrijoră Voichiţa.

— Am visat urât… Un vis care mi-a lăsat, aşa, ca un fel de spaimă-n oase şi iar mi-a pierit somnul.

— Nici mie nu-mi mai este somn.

— Atunci… Să mai vorbim.

— Dacă vrei, să mai vorbim.

După câteva minute de tăcere, Toma Neagu întrebă:

— De ce taci? Spune ceva!

— N-am nimic de spus; vorbeşte dumneata.

Vru să spună cât îi este de greu şi de urât de când i-a murit soţia şi l-a lăsat singur cu grija gospodăriei, dar se răzgândi: să n-o facă pe Voichiţa să plângă. Întrebă, aşa, într-o doară:

— Tu… Ce zici de cele două ghicitorese?

— Zic că au îndrugat nişte palavre cu… Tâlc.

— Ce fel de tâlc? Cum adică… Tâlc?

Fata amână răspunsul; apoi îl înlocui cu o întrebare:

— Tată, ştii ce spun unii boieri mai tineri?

— Ce spun?

— Că ţara-i sătulă de-atâtea silnicii, jafuri şi omoruri. Că vodă Alexandru e un tiran şi-ar trebui alungat.

Toma Neagu se ridică într-un cot, ca să poată striga mai tare, mânios:

— Mişei sunt acei care nutresc asemenea gânduri!

— Nu-s mişei, tată! Sunt oameni îndrăzneţi, inimoşi, care îşi iubesc ţara şi norodul cel românesc.

— Nu cumva şi Radu Cujbă-i printre aceia?

— Nu. El, ca şi domnia ta, e slugă credincioasă lui Alexandru vodă.

— Cu stăpânirea nu-i bine să te pui: e de la Dumnezeu!

— Dar toate bogăţiile ţării sunt cărate spre cămările sultanului, iar norodul geme în sărăcie.

— Voichiţa, vai şi-a… Tu ai gânduri de răzvrătită!

— Tineretul, tată, tineretul, în zicerea lui, spune că o seamă de boieri bătrâni s-au cam ticăloşit: se tem să ridice paloşul întru apărarea ţării.

— Asta cam aşa-i, dacă stai şi te gândeşti. Dar… Ce să-i faci?

— Şi mai zic acei tineri că, dacă s-ar ivi bărbat îndrăzneţ întru călăuzire, ei, toţi ca unul, ar sări la luptă să dezrobească ţara.

— Da, vorbe de astea am cam auzit pe la Calomfireşti.

— Şi la Buzeşti şi la Udrea Băleanu…

— Ei, Buzeştii sunt cei mai înverşunaţi: turbaţii din Căluiu! Nu ştiu însă cine-i călăuzeşte.

— Ştii domnia ta prea bine, dar te faci a nu şti. Stroe Buzescu m-a îndemnat să lucrez pentru acel bărbat ales, care va să ne scape de un domn vrăjmaş, rău, sângeros.

— Vai şi-amar… Iaca şi noi cârtim împotriva… Şi tare mă tem!

— Dar, iaca, acel bărbat nu se teme. Nutreşte gânduri mari, mântui-toare: să unească Ţara Românească, Moldova şi Transilvania şi, împreună, toţi românii, înjghebând o ţară mare, să scuture mai uşor jugul otoman.

— Taci! Taci!… Vai şi-amar… Te ridici împotriva domniei? Tu, fata vornicului Toma Neagu?

— Dacă domnul e rău, netrebnic şi tiran, ce să fac? Mă răzvrătesc!

— Taci! Vai şi-amar… Ce vorbe-ţi ies din gură! Parc-ar vorbi acel Român Grue, acel nelegiuit care…

— Grue are dreptate să se răzvrătească, tată. Alexandru „oaie seaca. Aşa-i zice poporul, acestui voievod, pentru că a pus dajdie şi Pe oile sterpe.

— Taaaci! Vai şi-a… Să nu te mai aud că te trimet la mânăstire, să putrezeşti acolo şi să nu mai ştii de-ale răzvrătiţilor.

— Decât să mă mărit cu Radu Cujbă, mai bine închisă-n mănăstire.

— Ah, doamne, cine ţi-a băgat în cap asemenea gânduri năsâlnice? Să nu mai vorbeşti cu mine! Strigă înfuriat până la nestăpânire.

— Nu mai vorbesc… Dar n-ai cum mă opri de a fi cu gândul la… El. O vreme tăcură, amândoi, supăraţi, mânioşi. Toma Neagu băgă de seamă că, de fapt, mai mult decât supărarea pe „răzvrătită”, îl nelinişteau proorocirile ghicitoarelor. Întrebă cu glas şovăitor:

— Oare se-ntâmplă, câteodată, să se adeverească?

— Ce să se adeverească? Întrebă Voichiţa, căscând de somn. Mazilirea lui Alexandru cel Rău? Cred că da.

— Ei, chiar mă înfurii! Întrebam: oare se adeveresc cele… Ghicite de…

— S-o fi întâmplând, uneori, câte o potrivire. Şi-atunci…

— Mda… Şi după câteva clipe de tăcere: Numai că, vezi… Iar mă întorc şi zic: poate-o fi ceva adevărat şi cu ghicitul ăsta, dacă se întâmplă să se întâmple din întâmplare… Tu ce zici?

— Nu zic nimic. Mi-i somn şi nu din… Întâmplare.

Şi iar au mai tăcut, o vreme. Urmărit, chinuit de acelaşi gând, Toma Neagu a vorbit, cu şovăiri şi poticniri:

— La urma urmelor… Lăsând la o parte povestea cu… Ghiocul ghicitoarelor, tu ce zici?… Să plecăm?… Parc-ar fi mai bine.

Voichiţa se prefăcu a se mira:

— Să plecăm? Ce ţi-a venit?… Şi unde să…

— De… se îngăimă Neagu. Mă gândesc că… Paza bună trece primejdia rea.

— Dar unde vezi dumneata… Primejdia?

Neagu se foi în aşternut, pregătind răspuns; dar un ţipăt strident de cucuvea i-o luă înainte, sfâşiind liniştea nopţii şi înţepându-l pe boier cu fiori reci de spaimă.

— Ai auzit?

— Da, o cucuvea în turnul de la sfântul Sava.

— Vai şi-amar!… Auzi? Două cucuvăi… Şi, scos din sărite: Tu nu zici nimic? Nu vezi într-asta un semn?

Voichiţa vorbi ca şi cum nu i-ar păsa de prostia gândită de taică-su:

— Ce semn? Două păsări de noapte care se cheamă una pe alta în graiul lor. Atâta tot.

— Atâta tot?! Oftă Toma Neagu. Vai şi-a… Dar de ce nu s-au chemat şi-n alte nopţi?

— S-or fi chemat, dar noi dormeam şi n-am auzit.

— Ei, dormeam, pe naiba! Zic că-i semn rău: simt primejdia pe aproape.

— Nenorocirea vine când nu te-aştepţi, tată.

— Nu-i totdeauna aşa… Mai ales că, sub domnia lui Alexandru vodă, toţi şi în orice ceas suntem în primejdie. Vezi că, barem în privinţa asta femeia aceea a ghicit… Bine.

— Da, aici a nimerit-o.

— De aceea zic că n-ar strica să ne călătorim.

— Mda… Poate va trebui… Oare unde-o fi acum Român Grue?! N-am mai auzit nimic de el. Îl prigonesc oamenii stăpânirii şi-l silesc să rătăcească prin ţară, săracul, îl căina fata, anume.

— E-un răzvrătit şi, deci, l-or fi prins oamenii agăi Dudău. Şi dacă l-au prins, spânzurătoarea! Aşa-i trebuie!

— Ei, tată, cum poţi vorbi aşa?

— Cum să vorbesc despre un răzvrătit? Un… Tâlhar lipsit de cuviinţă faţă de cinul boieresc şi faţă de pravili? Mă mir că mai îndrugi vorbe de milă despre dânsul şi nu-l dai uitării.

— Nu pot uita, tată, că-i datorăm viaţa.

— Nu uit că el a fost capul ţăranilor răsculaţi la Novăceşti, care… Voichiţa îl înfruntă, cu supărare şi durere:

— Ei, dac-o luăm tot de la Adam Babadam…

— O iau de unde cred eu că-i bine s-o iau!

— Dar, ce-ai zice dacă Român Grue, Calapăr şi Moţoc ar fi intrat în slujba banului Mihai?

— Cum? Ai auzit tu aşa ceva? Vai şi-amar… Dacă-i aşa, trebuie să-l spânzure vodă, neapărat… Răzvrătitul dra…

Voichiţa se ridică din pat, ca să poată pune mai multă ironie în glas:

— Un răzvrătit care te-a mântuit din robia în care vodă te lăsa să-ţi pierzi averea ori să pieri.

— Vai şi-amar! Ai dreptate.

Văzându-l îndreptat un pic spre calea pocăirii, fata îl lovi cu o întrebare isteaţă, vicleană şi cu un ţel pe care taică-su nu-l bănuia.

— Mă gândesc, tată, mă gândesc cu teamă că Alexandru vodă ar putea întreba: nu-i aşa, vornice Toma Neagu, că Român Grue te-a scos din robie, pentru că sunteţi înţeleşi întru răzvrătire?

— Voichiţa! Vai şi-a… Tu mă înnebuneşti. Adică vodă ar putea crede că şi eu sunt un răzvrătit?

— Cum a zis despre banul Mihai, ar putea zice şi despre dumneata. Ştii bine că, în vremea din urmă, nici nu te-a mai chemat la divan. Te-ai plâns mai multora că nu te-a scos din robie. Ştie că eşti rudă cu stolnicul Iordache, cu care-i certat la cuţite. Chiar acum ne aflăm în casa lui.

— Vai, vai şi-amar de capul meu!

— Şi s-ar mai putea ca Gâzi Ghirai să te fi pârât că vrei domnia.

— Dar nu vreau!… Nu mai vreau, vai şi-amar… Nimic!

Văzându-l în culmea spaimei, Voichiţa folosi, fără milă, ultima săgeată:

— Şi-apoi se cuvine să afli, în sfârşit, dragă tată, că eu, fiica domniei tale, Voichiţa, dus-am pitac de la anume boier către banul Mihai.

— Fată hăi!… Mă umpli de groază!

— Pitacul trebuia să-l ducă Grue, urmă Voichiţa, cu nevinovăţie, dar el a fost arestat din pricina mea… Adică a lui Radu Cujbă.

— Leşin!… Vai şi-a… Leşin… Apă!

Fata intră în odaia părintelui şi, înainte de a-i da paharul cu apă, zise agale:

— Ţine-te bine, tată, ca s-auzi ce am vorbit cu hanul Mihai. Bărbat vrednic, tată dragă, înţelept, îndrăzneţ şi frumos, cum rar se află. Ţi se lipeşte de inimă. Pe mine m-a vrăjit!

— Eşti ne… Nebună! Un răzvrătit… Un osândit la moarte! Şi Voichiţa nu se opri aici, ci deşertă traista cu totul:

— Trebuie să mai ştii, tată, că şi Radu Cujbă îl urăşte pe banul Mihai. Cred că acum goneşte după Român Grue, spre Sibiu, să-i taie calea şi… Că vrea jupân Cujbă să facă o ispravă de seamă, ca să se pună bine cu vodă şi cu… Mine.

— Aşa! Radu-i un viteaz şi jumătate! Şi ambiţios!… Când îşi pune în cap ceva… Nu se lasă nici mort.

— Doar atunci când ne-au călcat hoţii s-a ascuns, ca un fricos. Dacă nu săreau Român Grue şi ai lui…

— Iar Grue?! Numele ăsta mă îmbolnăveşte: să nu-l mai pomeneşti în faţa mea! Ai să te măriţi cu Radu Cujbă, îndată ce se întoarce biruitor, cu Grue legat de coada calului, dacă a fost trimis să-l…

— Şi dacă se întoarce Grue cu Cujbă legat de coada calului, îl ierţi şi mă laşi să mă mărit cu el? 1

— Ori Radu Cujbă ori, cum am mai spus… la mânăstire!

— Ai vrea dumneata să mă vezi nevasta unui fanfaron caraghios?

— Boier de neam! Bogat! Călătorit la Constantinopol, la…

— Batjocora şi râsul lumii!… Dar să lăsăm sfada şi să încercăm a dormi.

— Să dormim? Acum când se face ziuă?

— Putem dormi până la prânz.

— Hm!… Vrei să ne găsească slujitorii lui vodă şi să ne taie? Că -asta am visat, cum… Primejdia ne paşte în orice clipă! Luăm tot ce putem de la Novăceşti şi…

Voichiţa se prefăcu uimită:

— Mare minune!… Zău dacă nu încep a crede că ghicitoarele alea ţi-au făcut farmece… Păi bine, tată, n-ai spus că nu pleci la drum lung?!

— Ce are a face? Vrei să mă ţin legat, aşa, de-o vorbă aruncată-n vânt? Să mă prindă vodă şi să mă pună sub securea călăului? De ce să mă încăpăţânez prosteşte?… Şi-apoi se mai schimbă omul, vai şi-amar… Se mai înşală… Plecăm şi gata!

Voichiţa râse mut, aşa fel încât părintele să nu-i simtă viclenia.

— Bine tată; dacă zici dumneata… Dacă m-aş împotrivi şi s-ar în-tâmpla ceva rău, ai putea da vina pe mine, iar eu te iubesc mult şi vreau să trăieşti, să fii sănătos şi vesel.

— Aşa, fata tatii! Acum ai vorbit cuminte. Chibzuiala-i mama înţelepciunii.

— Ai putea spune şi… Teama, înţepă Voichiţa, aşa, în trecere. Deci eşti hotărât.

— Foarte. Mai ales că acolo s-ar putea să vină şi Radu Cujbă.

— Unde, tată? Că de la miezul nopţii tot strigi: plecăm! Plecăm! Şi nu spui unde.

— Deocamdată la Novăceşti.

— Bine. Şi pe urmă?

— Pe urmă… pe urmă peste… Munţii cei înalţi.

— Deci la Sibiu?!

— Ssst!… Să n-audă careva… Taină mare!

Chemă slujnicele care, primind poruncă să împacheteze totul până la prânz, îşi limpeziră obrazul şi ochii cu apă rece şi prinseră a alerga şi-a chiteai ca pichirile. Voichiţa se îngriji de toate, deşi îşi vedea părintele frământat de gânduri potrivnice.

— La urma urmei, o să ne întâlnim acolo cu alţi pribegi, cu cumnatul Iordache. C-o să vină şi el, nu-i aşa?… Să scăpăm de un domn tiran. Cum ai spus că l-a poreclit norodul?

— Alexandru „oaie seacă”.

— Da, da! Râse subţire. Oaie seacă şi berbec nărod.

— Aşa, tată; începi să te numeri şi dumneata printre boierii tineri. Auzind bătăi în poartă, Voichiţa ieşi în cerdac. Răsărea soarele, roşu, mare, uşor înceţoşat de aburii dimineţii. Un slujitor deschise poarta şi un călugăr, obosit şi plin de praf, înainta spre cerdac, întrebă dacă poate vorbi cu Voichiţa vornicului Neagu.

— Aflat-am că jupân stolnic nu-i acasă, dar că pot vorbi cu domnia ta.

— Vorbeşte, părinte.

— Jupân Radu Cujbă m-a rugat să vă vestesc că…

— Unde l-ai întâlnit pe jupân Cujbă?

— În chinovia noastră, la Cozia; a pătimit multe de la unul Român Grue; dar a scăpat şi, până la urmă s-a legat că-l prinde şi-i face capătul. Aşa zice jupân Radu Cujbă. Dar eu, venind încoace, prin Piteşti, am aflat că vodă a hotărât să taie capetele a zece boieri bănuiţi a fi părtaşi la răzvrătirea banului Mihai.

Toma Neagu, ieşit în cerdac, a auzit numai ştirea despre tăierea boierilor şi foarte s-a înspăimântat:

— Ce spune? Ce spune? Vai şi-amar…

— Spune că trebuie să grăbim… Plecarea. Din faţa puhoiului, a pojarului şi a mâniei lui Alexandru vodă trebuie să te fereşti, dacă vrei să mai trăieşti!

— Haideţi! Vai şi-amar… Ce mai zăboviţi? De când am zis eu să plecăm?

Aşa, numai cu isteţimea şi cu un dram de viclenie, Voichiţa a făcut ce-a dorit: adică a pornit,” în pribegie, la Sibiu.

În cetatea Sibiu, Român Grue şi prietenii lui locuiau la hanul „Butoiul de Aur” şi aşteptau să înfăţişeze judelui scrisoarea banului Mihai. Dar spre marea lor mirare, a doua zi straja de la Casa Sfatului nu le-a mai îngăduit să intre.

— Şi_a vârât coada vreo iscoadă de-a lui Alexandru vodă, îşi dădu cu părerea Calapăr.

Până una-alta, porniră iar să bată străzile cetăţii, cu gând s-o cunoască şi poate să întâlnească om cunoscut dintre pribegi ori neguţători.

Vremea era frumoasă. Soarele scălda în aur copacii, casele, zidurile, turnurile, turlele ascuţite. Lume multă forfotea pe uliţi ca-n zi de târg. Dar flăcăii din Novăceşti vedeau mai ales ce fete frumoase, cu păr ca şofranul şi ochi ca peruzeaua, avea cetatea. Calapăr zgândări inima lui Român Grue:

— Frumoase, dar ca Voichiţa, niciuna: deşteaptă, frumoasă şi ticăloasă cât încape, dacă a trimis călău gulerat să ne prindă şi să ne ucidă. Eu am zis: nu lua ce nu-i al tău, că te arde.

— Dac-aş şti că-i în adevăr aşa, toată dragostea din mine s-ar preschimba în ură şi… Gata! Aş uita-o. Dar cât timp n-avem dovezi, nu-ţi îngădui, Calapărule, s-o ponegreşti…

O vreme au tăcut, fiecare cu gândurile lui. În dreptul unei crâşine, Moţoc zise, tânguitor:

— De când horhăim pe uliţi mi s-a uscat gâtul.

— Să mergem la han, poate aflăm unde locuieşte Aloisius Gruber. Dorondoc ceru trei fripturi bine rumenite, cu castraveciori muraţi, cum ştiu transilvănenii să facă:

— Prea bine, Herr Motzoku, prea bine! Zise Else.

— Auzi? Herr Motzoku! Râse Calapăr. A dat berechetul peste tine. Rotindu-şi privirile asupra muşteriilor din han, întâlniră un bărbat voinic care bea bere, cu năduf, în tovărăşia unui mustăcios şi rostogolea nişte ochi duşmănoşi spre cei trei flăcăi români. Frau Else, naltă, sprintenă, albă la faţă, cu ochii verzi-vineţii, cu buze rumene, cu braţe vân-joase, îmbrăcată cu cămaşă înflorată şi ilic de catifea neagră cu înflorituri galbene şi verzi, le puse fripturile şi vinul pe masă. Calapăr lăudă frumuseţea hangiţei, iar Dorondoc gustul fripturii şi al castraveţilor. Din colţul lui, voinicul se uita tot mai chiondorâş.

— Te pomeneşti că are chef de gâlceavă, zise Calapăr, după ce udă cu vin dulce-acrişor, dumicatul de friptură grasă, de porc.

Grue povăţui cuminţenie, să nu se încurce în vreo belea, înainte de a înmâna scrisoarea.

— Cuminţi şi blânzi ca mieluşeii, cu lapte dulce pe botişor, şfichiui Dorondoc. Şi dacă vrea să caute ceartă cu luminarea? Ei?

— În ruptul capului, nu!

— În Bucureşti, tu stârneai toate gâlcevele, arţăgosule, şi-aici…

1R3

Frau Else se apropie cu surâs prietenesc pe buze şi întrebă dacă nu mai vor vin. Grue îi mulţumi.

— Trei flăcăi voinici nur ein ulcior? Păcat!

— Atunci adă… Zwei, zâmbi Român Grue, iar Calapăr râse:

— Ulciorul sau capra cu ţâţa în spinare, suge românul până moare. Pentru că Else râse deosebit de frumos, Dorondoc o rugă:

— Dar le-aduci pe rând, ca să te vedem de mai multe ori, frumoaso!

— La domnia ta, Frau Else, toate-s faine: şi friptura şi vinul şi privirea, nu se lăsă Calapăr mai prejos.

— Mda… Mormăi Grue, noi ne zgâim la frumuseţea hangiţei şi nu auzim cum voinicul de colo îşi tot zdrăngăneşte spada.

Ca să afle pricina supărării zdrăngănitorului, Calapăr o rugă pe Frau Else să ciocnească o cupă de vin cu dânşii. Săsoaica se arătă foarte bucuroasă. Dar, în clipa când ciocneau cupele, voinicul a izbit clondirul de duşumea.

— S-a înfuriat zdrăngănitorul de clistire, râse Moţoc, şi-a intrat în zodia… Spărgătorului.

Frau Else se răsuci spre el, vorbindu-i sever:

— Reiter Micloş, poftesc la tine să spune ce nu place în han la Else.

— Că faci ochi dulci acestor…

— Ochi galeşi nu se vând la „Butoiul de Aur”, cavaler Micloş.

— Fain răspuns! O lăudă Calapăr. Bravo Frau! Ochii galeşi se fură!

— Să nu-l întărâtăm, că nu se ştie ce iese…

— Adevărat, Grue. Omul rău ca şi cărbunele: dacă nu te aide, te înnegreşte.

Grue o întrebă pe Frau Else, în şoaptă, dacă ştie unde locuieşte diacul Aloisius Gruber. Micloş se mânie şi mai tare: bău două cupe una după alta, se şterse cu mâneca la gură şi-i porunci mustăciosului.

— Umple-mi cupa, Ianoş!

— Iţi face rău, Micloş! Nu mai bea, căută prietenul să-l astâmpere. Cavalerul scoase din gât un „aha” şi zise:

— Dacă te duci şi le spui celor trei valahi să plece cât mai repede, altfel mă-mbăt şi-i. Farm bucăţele!

Prietenul Ianoş se ridică pufnind şi se îndreptă, împâeticindu-se, spre masa celor trei români:

— Rog frumos părăsiţi hanul… Prietenul meu, Reiter-ul, nu sufere mutrele voastre.

— De ce? Întrebă Român Grue. Nouă ne sunteţi dragi; iar hanul este loc de adăpost pentru orice fel… de mutră.

— Rog plecaţi înainte de a se înfuria Micloş, c-apoi…

— Du-te la masa ta, omule, până nu te-arunc, ca pe-un sac cu câlţi, drept în mijlocul mesei lui Micloş al tău! Se zborşi Dorondoc.

— Îndrăzneşti, mârlanule, să râzi de-un Reiter? Dumnealui a… Dorondoc nu-i dădu răgaz să-şi sfârşească vorba: îl brânci cât colo.

Dar Micloş trase sabia; Român Grue şi ai lui se puseră în gardă. Frau Else intră între dânşii, poftindu-i, cu hotărâre, să se cuminţească.

_, Vă fac una cu pământul! Strigă Micloş spre români. Mă lupt cu oricare dintre voi!

Calapăr îl întrebă, cu haz:

— N-ai vrea, mai bine, să ciocneşti o cupă cu noi?

— Nu! Vreau să mă lupt… Pentru Else!

— Nu cred că Frau Else are nevoie de apărarea mea, dar dacă ţii cu tot dinadinsul… Numai să mă lămureşti de ce? Ţi-i logodnică?

— Eu sunt cavaler rătăcitor şi orice cavaler rătăcitor are o fată pe care o iubeşte, o Artemida, căreia îi închină gloria şi viaţa.

— Dar eu n-am ştiut că sunt Artemida ta! Râse Else.

— Aşa-i legea cavalerească: să arăţi iubitei c-o iubeşti, cucerind-o cu spada ori jertfindu-te pentru ea, chiar dacă ea nu ştie.

Calapăr făcu mare haz:

— Aaaa! Straşnică lege… Dragoste chioară şi amor ghebos. Ferind repede mesele, Micloş sări la luptă cu spada. Român Grue lovi primul; cavalerul îi răspunse. La a şasea lovitură, îl luă în râs:

— Habar n-ai de lupta cu spada, valahule!

— Încetaţi, odată! Strigă Else.

— Îl răpun îndată, frumoasă Artemida.

Grue lepădă contăşul, să fie mai sprinten, aruncându-l spre Moţoc Dar Ianoş îl prinse:

— Las-că stă bine şi la mine… Şi, cu mare grabă, începu să-l buzunărească.

— Scrisoarea! Strigă Calapăr, iar Grue întoarse capul.

— A, m-ai rănit, Reiter Micloş.

— Te dai bătut? %

— Nu! Se împotrivi Grue, în timp ce Calapăr şi Dorondoc se luptau cu Ianoş să scoată contăşul.

Văzând că Grue sângerează la umărul stâng, Else se supără de-a binelea:

— Încetaţi! Mintenaş chem garda şi arestează amândoi… Uite, aduc vin să beţi pentru împăcare. Ia cupa, Micloş!

— Ei, dacă-mi porunceşti tu, Artemida mea, mă supun.

— În sănătatea ta, Reitere, bătăios, ambiţios şi focos, nevoie mare! După ce bău, Micloş slobozi laude şi învinuiri:

— Şi tu eşti îndrăzneţ, sprinten şi ager, dar nu cunoşti nimic din lupta cu spada. Habar n-ai! Fandarea, chinta, pasul…

— Atunci, mai bine să fim prieteni şi să ne înveţi şi pe noi iscusitul meşteşug al luptei cu spada. Că nu se ştie…

— În mânuirea spadei nu-i de-ajuns să fii tare şi îndrăzneţ. Îţi trebuie şi meşteşug, ştiinţă, exerciţiu.

Zise şi se apucă de dăscălire: fandările, directele, împunsele, pararea…

Micloş se mira cât de repede învăţa Român Grue. Din când în când, românul greşea, anume, ca să nu simtă cavalerul că, de fapt, ştia să se bată destul de bine.

— Reiter Micloş, dacă mă înveţi meşteşugul, poate ne întâlnim pe-un câmp de luptă împotriva otomanilor şi doborâm câţi poftim, împreună.

— Ei, dacă ar avea cine ne conduce, câte isprăvi am săvârşi noi…

— O să avem şi bun conducător!… Până atunci, să mai închinăm un pocal şi să fim prieteni.

— Prosit! Au băut şi s-au îmbrăţişat toţi. Numai Ianoş a mormăit:

— Mi-ai stricat toate socotelile, nepricopsitule! Pierdem o pungă de galbeni.

— Un cavaler trebuie să fie cinstit, iar valahii sunt nişte tineri viteji. Nu pot să… Nu mă lasă legea cavalerească.

După ce Frau Else a legat rana lui Român Grue – de fapt o simplă zgârietură – cei trei au plecat pe strada Teilor, să-l afle pe Gruber. Pe Iliuţă l-au trimis cu caii la păşune, în luncă.

Însera, când au ajuns la diac acasă: un servitor ţâfnos şi fudul le-a spus că stăpânul e plecat. Hotărâră să-l aştepte în stradă. Zăboviră până pe înnoptate. Ceasul din Turnul Sfatului sună ora de culcare. Socotind că Herr Aloisius Gruber o fi plecat din Sibiu, Grue hotărî să se întoarcă la han, iar mâine în zori să se aşeze de strajă în faţa Casei Sfatului. Dar abia se umiseră din loc, când auziră paşi în capul uliţei. Întâi crezură că vine Herr Gruber, dar nu: erau nişte umbre care-i urmăreau.

— Batem în retragere, până la han, şopti Român Grue.

Dar în clipa următoare două umbre se repeziră, cu săbiile. Erau vreo zece. Ii împresurară. Una, cu glas gros, ceru:

— Daţi scrisoarea şi… Gata! Slobozi!

— Cinstite umbre, n-am asupră-mi decât un răvaş de la o fată frumoasă, glumi Grue, ca să zăpăcească ceata atacatoare.

— Cine v-a spus că avem o… scrisoare? Întrebă Calapăr. S~

— O fată de… de boier.

— Uite, doamne, că s-au făcut mincinoase şi fetele de boier, continuă Dorondoc să glumească.

— Scrisoarea care nu ştiu de ce vă trebuie, zise Grue, n-o purtăm cu noi. O păstrăm, în desagi, la han…

Umbra cu glas gros le ceru să meargă s-o scoată:

— Noi suntem oamenii lui Alexandru vodă! Şi să nu cercaţi a fugi că… A voastră-i moartea…

Calapăr nu-i cruţă:

— Voi, oameni ai lui vodă, ar fi mai bine să ne povestiţi cum v-aţi descurcat dintre oi şi berbeci!

— Tacă-ţi gura!… Luaţi-o înainte şi mergeţi mai repede, că vine ploaia.

În adevăr, dinspre Parâng urcau nori negri, întunecoşi.

— Ah, ce le-aş mai trage o calcavură! Şopti Dorondoc.

— Sunt prea mulţi, îl opri Român Grue.

— Ce şoşotiţi acolo? Întrebă cu mânie glasul gros.

— Punem la cale cum să scăpăm de voi!… Râse Calapăr, iar Grue şi Dorondoc traseră săbiile din teacă. Am înţeles că vreţi să semănaţi castraveţi pe pereţi… Am ajuns la han!

— Dacă nu aduceţi scrisoarea, dăm foc hanului şi vă căsăpim! Făcând semn cu mâna către prieteni, Grue strigă, iar Dorondoc şi Calapăr îl urmară:

— Lume!… Frau Else! Reiter Micloş! Lotrii pradă hanul…!

N-a apucat Frau Else să spună de trei ori „Mein Gott”, că Reiter Micloş şi încă zece-doisprezece muşterii au tăbărât în stradă şi, luptând cu săbiile, alături de Român Grue şi ai lui, au pus pe fugă umbrele atacatoare, lovindu-i, brâncindu-i, dându-i peste cap. Numai trei ştiau să lupte bine, dar acum locatarii hanului erau mai numeroşi, iar Micloş dădea celor trei români o adevărată lecţie de fandări, garde şi directe, ceea ce o făcu pe Frau Else să întrebe:

— Butoiul de Aur', schimbat în loc de turnir?

După alungarea lotrilor, Român Grue mulţumi lui Micloş şi tuturor celor care au sărit să-l apere pe el şi-ai lui.

— Vezi, cavalere, cum ne învrăjbeşte duşmanul, ca să ne măcinăm între noi şi să se întărească el, îngreuind jugul pe grumazul nostru? Dacă toată vrednicia şi iscusinţa noastră s-ar strânge, buchet, sub porunca unui cârmuitor priceput, în câţiva ani sultanul n-ar mai sta pe tro-nu-i de aur, ci hrană la peşti, în Bosfor.

— Ai dreptate, flăcăule, dar lipseşte acel comandant.

— Lipseşte? Nu! Vine curând. E pe-aici, pe-aproape.

— Îl aştept, să-l slujesc până la moarte… Să lupt cu otomanii!

— Ce, Micloş?! Iar te-ai îmbătat? Îl zeflemisi Ianoş.

— Da! Beat de licoarea nădejdii că ţările noastre se vor mântui de jug străin…

— Reiter Micloş, dar tu gândeşti drept ca noi.

— Numai că el, Reiter-ul, nu ştie, vorbi cu răutate Ianoş, că Şi-gismund Bathory, craiul Transilvaniei, se sperie şi de muierea care i-ar putea fi soţie, darmite de… Iatagan otoman.

— Să nu ocărim un om tânăr cu ambiţii mari şi gânduri înalte.

— Dacă n-o fi el, găsi-vom noi altul. De pildă, stăpânul nostru.

Când Micloş dădu să întrebe cine-i acela, intră în han Iliuţă, gâfâind şi tremurând, speriat:

— Bădiţă Grue, caii!… Mi i-au luat nişte…

Săriră toţi patru, afară de Ianoş, care-i urmări cu priviri de milă. În stradă, începuse ploaia, cu fulgere şi trăsnete. Iliuţă arătă încotro s-au furişat hoţii. Alergară şi, zărindu-i după un cot, la vreo trei sute de paşi, strigară:

— Lăsaţi caii, tâlharilor!

Apropiindu-se în fugă, Român Grue îşi chemă armăsarul, pe nume:

— Lăstune! Aici!… La bădiţa Grue… Aşa… Vin, Lăstune!

Calul rupse frâul, izbi cu copitele, brânci hoţul şi veni, în trap, la stăpân, forăind, parcă-ar fi povestit despre răpire. Ceilalţi trei cai îl urmară: furii se topiră în întuneric şi ploaie.

— Adevărată minune! Exclamă Micloş, uimit.

— Nu-i minune, cavalere, surise Calapăr, ştergându-şi cu palma ploaia de pe obraji. Calul bun îşi iubeşte stăpânul vrednic.

— Aşa, Lăstune, îşi bătu Grue calul pe crupă, şi-i sărută ochii uzi de ploaie, să nu mă părăseşti niciodată… Auzi, tu? Niciodată!

Îşi descheie contăşul şi-i îmbrăţişa capul, aşczându-i urechea pe inimă. De partea cealaltă, Ianoş, ivit ca din senin, izbi un pumn în falca lui Grue. Ameţit, lovitul întrebă:

— Ce se în… Ce vrei, Ianoş?… Fraţilor, vrea să-mi smulgă contăşul!… Văzându-se împresurat, atacatorul o împunse la fugă. Aţâţat de Iliuţă, Osman îl urmări, dar din pricina întunericului şi a ploii, îl pierdu după un colţ de uliţă şi se întoarse amărât, cu coada între picioare.

— Cavalere Micloş, ce vrea prietenul tău? Întrebă Român Grue.

— Jur că nu ştiu!… Doar atât că mi-a dat să beau şi m-a îndemnat să pornesc sfadă cu voi; ori eu… Vă simt prieteni.

— Are legături cu oamenii lui Alexandru vodă, presupuse Dorondoc.

— Ne încolţesc mereu duşmanii, fraţilor. Hai în odaie să ne sfătuim, Iliuţă, du caii în grajd.

— Dorm acolo, în iesle, cu Osman lângă mine.

Rădvanul în care călătorea Toma Neagu era urmat de trei căruţe, încărcate cu lucruri trebuitoare pentru o pribegie îndelungată. Voichiţa mergea călare, alături de răvdan. Urcând spre Bran, Neagu a întrebat-o de ce nu vine lângă el:

— N-ai obosit în şa?

— E vreme frumoasă. Priveliştea-i minunată. Roaiba are trap lin parcă mă leagănă… Ştii, tată, era mai înţelept dacă din Novăceşti plecam noaptea.

— Ei, zor mare, fata mea! Vai şi-amnr…”

— De ce aşa de mare?

— N-am vrut să-ţi spun, dar azi dimineaţă am aflat că vodă… L-a tăiat pe stolnicul Iordache.

— Ştiam, tată… Nu ţi-am spus, ca să nu te sperii.

Urcuşul spre Bran cotea adesea, în loc. Caii bocăneau din potcoave şi suflau din greu. Vântul adia, molcom, înviorător. Parcă tot văzduhul ar fi fost de mătase străvezie. O bucurie proaspătă încălzea inima Voichiţei. Ii venea să dea pinteni calului, să zboare cu pletele fluturând în vânt. În schimb, Tema Neagu căsca somnoros şi rău îi părea că zdruncinul răd-vanului nu-l lăsa să doarmă. Astă-noapte n-a pus geană peste geană şi acum…

Unul dintre slujitori, Gheorghe, gonind din urma carelor, vesti, cu suflarea întretăiată, că-i urmărea un pilc de călăreţi.

— După cât mi-am dat seama şi m-ajută ochii, sunt slujitori domneşti. Galopează straşnic.

— Vai şi-a… Îmi taie capul, dacă m-ajung!

Voichiţa privi în urmă; văzu norul de praf, socoti că sunt încă departe şi hotărî:

— Grăbim cât putem, până intrăm în pădure.

Toma Neagu se pierdu cu firea; întreba mereu: „Ce ne facem?… Ce ne facem V Voichiţa hotărî calmă, bărbăteşte:

— Pândele, iei conducerea convoiului. Căruţele cotesc pe cel dintâi drumeag la stânga ce se afundă în munte. Le scoţi la noaote şi le adăposteşti în Şimon, la Cristea Rogoz, fratele mamei.

— Şi noi ce… Noi ce facem? Întrebă Neagu.

— Încalecă pe Breazu şi hai!

Supus şi gemând „vai şi-amar…” încalecă şi puse pinteni; dar după trei salturi opri:

— Stai!… Pungile… Giuvaiericalele. În rădvan!

— Ai dreptate! Sări Voichiţa din şa.

Luă pungile din sipetul de sub pernele rădvanului, le îndesă în coburii de la şaua Roaibei, iar giuvaierurile la Breazu, în chimir.

— Şi dacă slujitorii domneşti ne ajung înainte de a ne ascunde?

— Să nu vă ajungă, Pândele! Porunci Voichiţa. Ş^ de vă ajung, vă bateţi.

— Cu slujitorii lui vodă? Se sperie Pândele.

— Mai ales cu ei! Vorbi Voichiţa, semeaţă. Dacă te porţi bine, te răsplătim boiereşte. Înţelegi?

Se despărţiră, galopând fiecare pe drumul lui. Dar după câteva clipe, vornicul Neagu rămase în urmă.

— Hai, tată! Îi strigă fata. Grăbeşte!

— Nu poate calul… I-am rănit coastele cu pintenii, vai şi-amar… Hai, Breazule!… Diii!

Voichiţa privi în urmă, înţelese că, într-un sfert de oră, slujitorii domneşti îi vor ajunge şi se întrebă dacă mai pot nădăjdui ceva.

Când calul lui Toma Neagu dădu semne de oboseală fără leac, Voichiţa opri, gândind s-o ia pe-o văiugă spre pădure. 't.

— Fugi tu, fata tatii… Măcar tu să…

— Nu te las singur!

— Fugi!… Galopează! Vai şi-a… Nu fă ca atunci, la Novăceşti. Dacă eşti tu slobodă, mă răscumperi…

— Poate ai dreptate… Afundă-te în pădure şi te ascunde până trec urmăritorii. Eu îi atrag după mine, spre Bran. Dacă scap în Transilvania, trag la „Butoiul de Aur” din Sibiu, unde-am mai stat.

Neagu a intrat în codrul de brazi deşi; Voichiţa a galopat înainte, spre Bran. Vedea cetatea şi nădăjduia să scape.

În noaptea aceea, trimişii banului Mihai n-au dormit: au tot încercat să iasă din han, dar au simţit că erau pândiţi, înconjuraţi, de duşmani şi s-au ferit a-i înfrunta.

— Am căzut în capcană… A suspinat Român Grue.

Dar nopţile în orice han sunt foarte scurte: mereu sosesc şi pleacă muşterii: negustori, călători, cavaleri rătăcitori, lume de tot felul, guralivă şi grăbită. Aşa că timpul trece repede. Român Grue s-a dat în vorbă cu nişte negustori veniţi tocmai din Suceava, care-l înştiinţau despre întâm-plări din domnia lui Aron vodă. Moţoc şi Calapăr moţăiau în faţa unor ulcele de vin, vorbind agale.

— Fraţilor, ştiţi ce-am aflat adineaori de la Iliuţă? Că şi Voichiţa a tras aici la han, vorbi Grue, bucuros şi îngrijorat, totodată.

— Când?… Se cruciră cei doi într-o singură întrebare.

— Nu ştiu. N-a văzut-o nimeni, de aceea mi se pare că băiatului i s-a năzărit.

— Altă belea! Se temu Calapăr. Iţa-iţa, prin păiş, fâţa-fâţa prin costiş…

Român Grue n. -a ştiut ce să răspundă prietenului care-l picnea c-o ghicitoare despre coasă. Şi-atunci a trecut repede la un plan de a pătrunde în Casa Sfatului:

— Îmi rad musteaţa, mă îmbrac în straiele hangiţei şi…

— Te îmbraci femeieşte? E nedemn de-un bărbat! Se împotrivi Calapăr; se răzgândi însă repede, amintindu-şi că şi el s-a schimbat în astrolog. Da… E cam ruşinos, dar poate-i sănătos. U un coşuleţ pe braţ, chip că te duci la piaţă, după cumpărături, poţi păcăli urmăritorii.

— Dacă altfel nu se poate, să ne înşelăm duşmanii… Fă-te şi muiere, încuviinţă şi Dorondoc. Bine-o să-ţi mai şadă, ditamai săsoaica, mare şi voinică!

Hotărâră să păstreze taină, că dacă Ianoş e cumpărat de slugile lui Alexandru vodă, nici Micloş n-o fi mai breaz.

Şi mai trecu o noapte. Când se crăpa de ziuă, odată cu vreo cinci-şase muşterii, se ivi şi cavalerul Micloş: somnoros, căscând zgomotos să i se dezbârne fălcile; strigă la ajutorul hangiţei:

— Ei, papa Hildebrandt, bunu-i vinul dimineaţa, pe inima goală?

— Te-ai încredinţat singur, cavaler rătăcitor, de vreme ce adesea adormi cu capul pe masă, aici, la „Butoiul de Aur”.

— Nu râde, că nu pentru vin, ci pentru Artemida, vin eu aici! Şi pe când papa Hildebrandt îi aducea un clondir cu vin, în han intră un scamator, care pretindea că poate schimba un lucru în altul, că poate face vinul să fiarbă aruncând în pahar o pietricică. Auzind de asemenea parascomedii, lumea se adună, cioatcă. Micloş turnă vin într-un pahar, iar scamatorul lăsă uşor o pietricică albă, cât o alună şi, după câteva clipe, vinul începu să sfârâie şi să arunce afară beşicuţe cu aer.

Grue şi ai lui, înghesuiţi între oameni, priveau şi ei, ca la o minune, deşi mai văzuseră păcălituri şi drăcovenii de-astea.

— Fierbe vinul!… Vedeţi?… Clocoteşte fără foc! Striga unul mărunţel şi băgăreţ, îndemnând oamenii să se uite.

— Iar el, cu dreapta, cerca să-l buzunărească, din spate, pe Grue. Calapăr îl văzu, îl prinse de mână; dar, lunecos ca tiparul, îi scăpă şi-o luă la fugă, pe uşă şi dispăru în uliţă.

— Ţi-a luat ceva? Întrebă Dorondoc.

— Nu… Răspunse Grue, după ce-şi pipăi buzunarul. Dar nu mai e de trăit nici aici; oftă şi se apropie de Frau Else:

— Iţi fac o rugăminte, între patru ochi. Este aici o jupâniţa…

— Da; a întrebat de dumneata. Acum doarme şi m-a rugat să nu spun la nimeni, afară de dumneata, că se află aici. Zice că nu va ieşi din cămăruţa pe care i-am închiriat-o, două-trei zile.

— Mda… Atunci, te rog mult, să mă ajuţi, împrumutându-mi un costum de al domniei tale. Cred c-o să-mi vină…

— Te-mbraci femeieşte? Dumneata, bărbat frumos…

— Trebuie, Frau Else; altfel nu pot împlini porunca pe care trebuie s-o împlinesc.

Hangiţa îl privi cu prietenie, zâmbindu-i cum numai femeile înţelepte ştiu să zâmbească.

Intrând în pădure, Toma Neagu a mers, cât a putut calul de repede, ferindu-se de crengi, de râpi, de stânci. Suspina întruna „Vai şi-amar… Nu mai pot… Sunt frânt şi singur… Dacă scap de gâdele lui vodă, mă sfâşie fiarele prin codru. Şi nici o colibă, nimic”…

După vreo două ceasuri s-a întors la drum, cu gândul să pornească după Voichiţa. Când auzi lătrat de câine, se opri. Venea un convoi de care. Descăleca şi se ascunse după nişte tuf ani. Aşteptă să ajungă în dreptul lui şi le ieşi în cale.

— Sunteţi neguţători?

— Într-un fel, răspunse unul cu pălărie ponosită. Dar domnia ta, arăţi a boier.

— Vai şi-amar, mai şaman a…

— Mda… Chiar ne-au întrebat nişte slujitori domneşti care veneau dinspre Bran, dacă n-am văzut un boier aşa mai… Îndesat, care…

— Vai şi-amar! Se sperie Neagu. Şi?

— Am spus: „N-am văzut!” Că nici nu văzusem. Or poruncit că dacă întâlnim aşa ceva, să trimitem ştire la Câmpulung ori la Bran.

Toma Neagu se îngrozi: „Am căzut în capcană”…

— Boierule, nu te speria. Ei cu treaba lor, noi cu-a noastră.

— Ştim şi noi că nimeni nu fuge de bine, să hălăduiască, de florile mărului, prin codri pustii.

— Şi dacă duceţi marfă în Transilvania…

— Vin boierule, precum se vede: butoaie cu vin.

— N-aţi vrea să mă treceţi şi pe mine peste graniţă?

— Ei, asta-i grea poveste… Eşti om căutat de stăpânire şi…

— Plătesc!… Plătesc cât vreţi…

— Nu; ne punem vieţile-n primejdie.

— Luaţi-mă ca ajutor la căruţe… Vă rog! Ascundeţi-mă…

— Unde? Dacă-n căruţe am avea fân şi nu butoaie…

— Vârâţi-mă într-un butoi!

— Păi… Te-mbeţi, boierule. Sau, mai degrabă… Te-neci.

— Vă rog, oameni buni, ajutaţi-mă… Vărsaţi vinul şi… Vi-l plătesc de zece ori preţul!

— Mă rog: vinul îl scoatem pe vrană, dar pe domnia ta pe unde te vârâm?

— Slăbiţi cercurile, scoateţi fundul şi… La fiecare câte zece galbeni!

— Fiu-fiuu! Fluieră unul din căruţaşi. Ce de bănet! Dară noi nu primim decât preţul vinului vărsat.

— Dară de ce să vărsăm bunătate de vin?

— Păi, nu-l putem bea tot, vorbi unul mai tânăr. Şi dacă vrem să ajutăm omul, amintiţi-vă că avem un poloboc gol. E bun, uscat, facem omului un pat de fân, îşi pune cuşma sub cap şi doarme, ca un împărat în baldachin. Răsuflă prin vrană…

Toţi îl lăudară pe tânărul căruţaş. După o jumătate de oră, după ce puse câte un galben în palma fiecărui căruţaş, iar într-a celui tânăr, doi galbeni: „isteţimea se preţuieşte!” Toma Neagu se cuibărea în butoi.

Până la Bran au făcut trei ore. În uşa casei vameşului, un slujitor domnesc îi întrebă pe căruţaşi dacă n-au întâlnit un boier rotofei şi o jupâniţă îmbrăcată în ilic verde şi cuşmuliţă castanie, pe cal pintenog, cu frâu de mătase.

— Nu cinstite slujitor. Dacă-i un răufăcător, vă pică el în gajbă, fără îndoială.

Vorba asta plăcuse vameşului, care ştia şi el ceva neştiut de slujitori şi fiindcă fusese „bine uns”, nu scârţâia, ci tăcea.

De obicei, la Bran, neguţătorii plăteau vama şi treceau, pe cuvânt. Acum vameşii cereau ca butoaiele cu vin să fie vândute chiar din vamă, pentru un hangiu din Sighişoara şi unul din Sibiu. Ca să uşureze neguţă-toria, să nu mai dea jos butoaiele, se învoiră să cumpere şi căruţele. Căruţaşilor nu prea le convenea, dar se lăsară ispitiţi de preţul mare la care tocmiră căruţele. Cai aveau negustorii transilvăneni.

— Luaţi banii, deshămaţi caii şi vă întoarceţi acasă călări, sfârşi tocmeala un sas voinic şi rumen la obraz, de parcă şi-ar fi dat cu boia.

— Da, dar vedeţi că… se simţi încurcat căruţaşul român.

— Ce să mai văd? Ziceţi bodaproste, că nu mai umblaţi prin târguri şi sate. Să vindeţi vinul cu vadra.

— Bine, dar noi…

— Ce vă tot codiţi aşa? Nu vreţi? Stricăm tocmeala!

— La drept vorbind nu… Nu ne codim, dar să vindem numai… Cinci butoaie. Unul e…

— Toate! Am zis!

— Măi fraţilor, ce ziceţi?… Toate?

— Ce putem face? Asta-i!… Toate! Primiră banii şi bătură palma.

— Ciudat! Se miră neguţătorul. În loc să vă bucuraţi, voi… Ori aveţi apă în celelalte?

— Ferească dumnezeu! Vin bun, de acelaşi soi. Şi, apropiindu-se mult de un anume butoi, căruţaşul glăsui mai tare: Vorba ne-a fost să ducem… Marfa până la Bran! Pân-aici, noi, cu pomana; de-aici, Cel de sus cu mila… Herr Kaufmann, ia căruţele şi butoaiele şi fii sănătos, cu câştig cât mai mare, că ţi-am vândut vin bun, de preţ, să te lauzi la muşterii.

Judele cetăţii Sibiu chemă secretarul şi-l întrebă de ce n-a venit valahul cu o anume scrisoare, despre care îl anunţase, acum trei zile.

— Nepunctuali, monseniore. Nu i-am mai văzut de atunci.

Abia se aşezase pe scaunul de ocârmuitor al cetăţii, că la uşă s-auzi gălăgie mare, iar în birou năvăli un slujitor, suflând greu, speriat:

— Monseniore, o femeie… O nebună, vrea să… Dă buzna!

— Ce femeie? Ce vrea? Întrebă Aloisius Gruber, din biroul lui.

— A izbit halebardierii de la intrare, a doborât pe alţii. Are o putere… Vreo opt abia am… Dar ne scapă!

— O nebună în Casa Sfatului?

— Zice că are o scrisoare pentru luminăţia voastră.

— O femeie? Cu o scrisoare…?

— E îmbrăcată ca o hangiţă săsoaică, încălţată cu ciubote.

— Legaţi-o! Porunci judele.

Răsuflând şuierat, ca după o luptă grea, săsoaica răzbi în biroul judelui şi vorbi, cu plecăciune:

— Iertaţi că dau năvală, dar de cinci zile straja Sfatului îmi pune vârful suliţei în piept şi nu mă lasă să intru. Herr Aloisius Gruber, mă cunoşti?

— Nu! Nu te-am văzut niciodată!

— Îmbrăcat-am straie muiereşti, nu ca să vă sperii, ci ca să scap de duşmanii stăpânului meu, banul Mihai, duşmani care mişună prin cetate, mai rău ca şobolanii şi ca şerpii în tufişuri.

— Eşti nebun?

— Îngăduiţi-mi, vă rog, să vă pun în mână scrisoarea.

— Scrisoarea? Se cruci Gruber. Ce seri…

— Strajă, lasă-mi dreapta slobodă, să scot scrisoarea din sin.

— Ai cumva arme asupra ta? Întrebă judele.

— Cercetaţi-mă!… Îşi smulse broboada colorată, cu flori multe şi vorbi răspicat: Am îmbrăcat fusta şi cămaşa hangiţei de la „Butoiul de aur”, pentru că într-alt chip nu puteam intra la luminăţia ta.

Diacul Aloisius Gruber se străduia să-l lămurească pe judele cetăţii, că Alexandru vodă din Ţara Românească are mulţi bani şi plăteşte sumedenie de iscoade. Român Grue, stând în picioare între cei doi dregători, îşi mărturisi păsul lui, care era şi al ţării, jefuită de sultan, cu ajutorul unui domnitor care pune biruri peste biruri, dări peste dări, angarale peste angarale. Şi ce brumă mai rămâne la casa românului jefuiesc ienicerii şi tătarii, tot cu îngăduinţa lui vodă. De aceea nici neguţătoria saşilor la miazăzi de munţi nu mai merge cum mergea: vadurile se sparg, dughenele se pustiesc.

— Oamenii nu mai pot răbda, monseniore. Aşteaptă un cârmuitor vrednic, cu care să sară la luptă.

— Cunosc starea ţării, adeveri judele. A Transilvaniei nu-i cu mult mai bună. Răspoimâine, la orele zece, ai răspunsul, adăugă judele, după ce citi scrisoarea.

— Vă mulţumesc din inimă, monseniore.

Cu o bunăvoinţă care-l cam miră pe Grue, Aloisius Gruber îl sfătui să stea liniştit la han, până când slujitorii îl vor vesti să vină la Casa Sfatului să primească răspunsul.

Fericit că, în sfârşit, a împlinit porunca banului Mihai, Român Grue a ieşit din Casa Sfatului aşa de vesel, că parcă zbura. Pletele îi fluturau în vânt. Fustele îi fâlfâiau în jur, ca nişte aripi. Şi numai când a băgat de scamă că lumea se opreşte şi cată la el cu nedumerire şi chiar cu spaimă, Grue a râs, a intrat într-un gang, şi-a înnodat broboada pe cap, şi-a aşezat coşul pe braţ, ca să pară o săsoaică târgoveaţă. Dar, deodată, cineva cunoscut îi tăie calea şi întrebă batjocoritor:

— Ce mai faci… Viteazule? Ai ajuns şi-n Sibiu?

— Ce vrei… Săsoaico? Se sperie cel întrebat.

— Nu ştiu dacă trebuie să-ţi pun o piedică, să te răstorn pe pietrele astea ori să te ameţesc cu câţiva ghionti, să te satur de urmărire.

Cunoscându-l, în sfârşit, Radu Cujbă amuţi. Buzele-i şoptiră fără voie:

— Român Gr…

— În carne şi oase, cu musteaţa rasă şi îmbrobodit de Else, nu de tine.

— A…ai dus scrisoarea?

— Dus! Mulţumesc cerului!

— Aaah!… Îmi vine să te…

— Domol, că râde Sibiul, dacă te vede stâlcit de-o… Muiere.

1 fi/l

— Or să-ţi răpună capul slujitorii mei… Până la urmă!

— N-are rost, Radu Cujbă; pentru omor sfatul cetăţii te spânzură în pădurea de la Dumbrava. Şi nu face să jelească Voichiţa după domnia ta.

— Voichiţa se află în Sibiu; ne întâlnim pentru logodnă!

— Aha!… Trebuia să-mi închipui… se întrista Grue. Vorbind, au ajuns la han. Calapăr îl luă în primire:

— Ei, Român Grue, te-ai lăsat prins de Radu Cujbă?

— Ne-am întâlnit întâmplător, deşi mă caută şi mă pândeşte de multe zile, cu străji, slujitori, iscoade, vânduţi. Povăţuiesc să nu se mai ostenească: scrisoarea a ajuns unde trebuie. Aşa că mai bine să bem o cană de vin împreună, ca să înţeleagă şi dumnealui că suntem români şi că vrem binele ţării şi al norodului.

— Nu mă-njosesc să beau cu… Bolmoji cuvintele în nehotărâre. Aprinşi, cufundaţi în vorbire, n-au văzut-o pe Voichiţa coborând treptele în sala hanului, ci au auzit-o doar întrebând:

— De ce înjosire e vorba, jupân Radu Cujbă? Toţi întoarseră capetele, cu uimire:

— Domnia ta aici?… Voichiţa!… Logodnica…

— De ce vă miraţi aşa? Oare n-aţi fi vrut să vin? Cuprinşi de emoţie, Grue şi Cujbă vorbiră aproape la fel:

— Ba da!… Cum să nu… Sunt fericit!… Fericit!

Simţind foarte limpede care rostea cuvinte din mimă şi care vorbea cu prefăcătorie, Voichiţa surâse cu subînţeles:

— Ei, aşa da, mai merge! Numai bucurie şi… Fericire.

— Iartă-mă că mă vezi îmbrăcat muiere, zise Grue.

— Şi eu am rugat-o pe Frau Else să-ţi împrumute straiele.

— Tu?… Mă bucur, Voichiţo! Te-am bănuit de…

— Am venit să-ţi spulber bănuielile, Grue. Toate bănuielile! Asemenea schimb de cuvinte îl înfurie şi-l umili pe Radu Cujbă; plecă ameninţând:

— Aşa?! V-aţi unit împotriva mea? Tot eu am să te ucid, Român Grue Grozovanul!

— Şterge-o, furiosule, fală mare traistă goală şi… Hurduburdu prin cămară, ia-l de păr şi dă-l afară! Îl descântă Calapăr.

În urma celui plecat în clocot de mânie, apăru Micloş, minunându-se:

— Bella seniorita!… Te rog să mă primeşti, domniţă, slujitorul domniei tale. Eşti Artemida mea!… Îngăduie să-ţi închin, prea plecat spada mea şi să-ţi depun, la picioare, trofeele tuturor adversarilor mei… Seniorita, primeşte dragostea mea de cavaler rătăcitor care, de azi încolo, va trăi numai pentru tine…

— Asta-i mai zărghit decât Radu Cujbă! Râse Voichiţa, Declaraţiile înflăcărate ale Reiterului Micloş se opriră aici, pentru că, În curtea hanului, intrară trei căruţe cu trei butoaie de vin din Muntenia, ir*

Iar papa Hildebrandt o striga pe Frau Else să le ia în primire şi să le aşeze în pivniţă.

Trecând pe lângă căruţele cu butoaie, Iliuţă se cruci: auzea pe cineva vorbind şi horcăind într-unui din butoaie. Ascultă, lipind urechea de doagă şi, speriat, alergă la Grue, şoptind misterios:

— Bădiţă, într-un butoi… Vorbeşte un om!

— Ce? Te-ai smintit, băieţaş?

— Nu! Vorbeşte… ca noi. Zice: „Scoteţi-mă de aici… Vai şi-amar”…

— Haiti! Strigă Dorondoc. Un butoi în care vinul se văietă cu… Vorbele unui anume boier. Te-ai ars, Grue: a venit fata, hop şi tata…!

— E cineva-n butoi… Jur! Vorbeşte, nu-i bazaconie…

— S-o fi îmbătat… Vinul de zdruncinătură şi vorbeşte singur.

— Frau Else, a dat berechetul peste dumneata: ai cumpărat vin cu. Glas de om! Râse şi Grue. Iliuţă, care-i polobocul grăitor?

— Asta-i… Na! Şi Osman aude şi-l latră.

— Hei butoiule, zi ceva mai tare, să te-auzim!

— Ce-i, cavalerilor? A intrat un drac în butoi? Întrebă Micloş. Papa Hildebrandt luă un ciocan şi ciocăni de trei ori în doage. Printre ciocănituri răzbătu glas slab, deznădăjduit:

— Ce faceţi? M-asurziţi… Vai şi-a… Daţi-mi drumul!… Mor!… Deşi Calapăr ştia acum cine era închis în butoi, făcu haz:

— Spune, omule, cine te-a… Turnat în butoi?

— O fi un diavol! Zise Dorondoc. Chemaţi un popă. În liniştea de-o clipă s-auzi ruga:

— Daţi-mi drumul că mooor!… Vai şi-a… Vă rog…!

Auzind râsete şi mirări, Radu Cujbă îşi calcă pe inimă şi se apropie de muşterii hanului, adunaţi în jurul butoaielor. Porunci:

— Daţi foc butoiului! S-ar putea să fie cine ştie ce primejdie… Da-ţi-l jos, de-a dura şi daţi-i foc!

În liniştea mirată, de câteva clipe, s-auzi glasul din butoi:

— Te cunosc… Eşti Radu Cujbă! Tu…, logodnicul…!

— Jupân Neagu, dumneata eşti? Cum ai… Ajuns?… Scoateţi-mi repede socrul… Părintele meu!

Calapăr o aduse pe Voichiţa aproape de butoi, îndemnând-o să-i vorbească. Deşi se simţea ruşinată de o întâmplare ciudată şi caraghioasă ca asta. Întrebă:

— Tată, mă auzi? Cine te-a închis în butoi?

— Scoateţi-mă de-aici… Mor! Mă înăbuş.

Cel dintâi, Român Grue luă o daltă şi ciocanul din mâna lui papa Hildebrandt şi, ajutat de Dorondoc şi de Voichiţa, l-au scos pe Toma Neagu la lumină. Arăta îngrozitor şi mirosea de cârmea nasurile. Dar cei trei l-au învelit repede într-o pătură şi l-au dus fuga, la feredeul hanului, să-l spele şi să-l ajute a-şi dezdoi picioarele, gâtul şi spinarea, cocârjate după încăperea butoiului. Întâmplarea a stârnit mirare şi haz în toată uliţa. După ce se curăţă şi se schimbă în straie noi, cumpărate de Voichiţa şi Dorondoc, porunci Frau Elsei să aducă mâncare şi băutură. Şi îndată porni o petrecere ca aceea, cu prietenii şi cu mulţi muşterii. Numai Radu Cujbă fierbea în oală seacă. Îl înmărmureau privirile de gheaţă ale Voichiţei, iar la glumele prietenilor lui Grue îi venea să urle de mânie.

— Jupân Cujbă, om fără drujbă, unghie de gaie, coadă de tigaie, cap de udubaie, plin numai cu paie…

Fie ca să-şi tămăduiască oasele şi măruntaiele zdruncinate, fie de bucurie c-a scăpat de satirul călăului, TomaNeagu se întrecea cu cei tineri în băutură şi în glume. Dorondoc îi cânta:

— Să trăieşti întru mulţi ani, cu vin bun de Drăgăşani!

Voichiţa a cercat să domolească graba părintelui său în deşertarea paharelor, dar fără izbândă:

— După atâta zdruncinătură, după ce-am trecut prin atâtea primejdii, m-a cuprins nestins dor de viaţă. Vreau să petrec!

Folosind clipa de tăcere, Radu Cujbă, înfuriat că nimeni nu-l băga în seamă, întrebă, vrând să-şi arate grija pentru… Socru.

— Dar de ce-aţi plecat din Bucureşti?

— De răul lui vodă! Răspunse repede şi înţepat Voichiţa. L-a omorât pe unchiul Iordache. Şi cum însumi am legături cu banul Mihai…

— Tu, Voichiţa mea! Legături cu acel răzvrătit?

— Nu sunt Voichiţa dumitale! Inelul de logodnă ţi l-am înapoiat: ştii în ce… Vitejeşti împrejurări.

— Te poftesc a nu mă înjosi, faţă de…

Fata nu ţinu seama de „poftirea” lui Cujbă şi îşi urmă gândul până la capăt, mărturisind că numai răuvoitorii, slugoii lui Alexandru vodă şi proştii nu vor să ştie că banul Mihai este omul de care ţara are nevoie acum, ca să se mântuie din robia otomană. Neagu zise, cu admiraţie:

— Auzi, Radu Cujbă, ce fată isteaţă şi vitează am?

— Vitează? De ce?

— Pentru că a ştiut să scape din ghearele călăilor lui vodă, călăi printre care te prenumeri şi ticăloşia ta! Îl înfieră Român Grue.

— Nu îngădui! Ţipă „ticăloşia” sa.

— Ce, ce nu îngădui? Îl pocni cu vorba Toma Neagu. Că ăsta-i adevărul.

— Rangul meu! Sunt din neamul Cujbă, care… Aici sări Micloş, cu duhul lui de cavaler rătăcitor:

— Un nobil îşi apără onoarea şi faima cu spada!

— Eu, Radu Cujbă, nu mă bat cu orice ţărănoi…!

— Norodul l-a pus în cântec pe acest… Ţărănoi! Îşi apără Dorondoc prietenul: Verde foaie ca lipanul, Român Grue Grozovanul mi ţi-l bate pe Dudău şi ne mântuie de rău… Şi-a luat acuma slujbă, să mi-l bată şi pe Cujbă…

Ca să scape de batjocura celor din jur, Grue zise cu îngăimare:

— Dacă trebuie… Neapărat, mă bat. Mai ales Micloş sări în sus de bucurie:

— Să te văd, Grue, ucenic al meu întru ale spadei!

Feriră repede mesele la o parte, făcând loc pentru duel. Înainte de a scoate sabia din teacă, Grue întrebă, ca să-l înfurie:

— Ţi-i frică, jupân Radu Cujbă?

— Frică? De când te urmăresc să te răpun şi să-ţi iau scrisoarea! Măria sa mă face spătar, iar Toma Neagu îmi dă fata de soţie… Acum, gata! Te răpun…

Grue se răsuci către Calapăr, şoptindu-i:

— Dacă „voi cădea, mâine luaţi răspunsul de la jude şi-l duceţi măritului Mihai-vodă!

— Vodă? Clocoti Cujbă. De când?

— Pentru noi, Mihai este de pe acum voievod! Îi dădu răspuns Voichiţa.

Îndrumător şi judecător, cavalerul Micloş porunci începerea duelului Grue îl ţinu la distanţă, cu multe lovituri, obosindu-l; din când în când, arăta că ştie să se bată, dar îl cruţă. Micloş îl lăuda:

— Bun ucenic am!… Nu lovi mişeleşte, nobile Cujbă! Fii cavaler! Aşa…

Cu o mişcare dibace, Grue smulse sabia din mâna potrivnicului. Dar în clipa aceea răsună un şuier ascuţit, iar Ianoş strigă, îndemn pripit:

— Pe el!… Pe el, slujitori!… Hai!… Hai! Ce aşteptaţi? Împungeţi-l cu suliţele! Mişeilor! Urlă, furios şi nevolnic, văzând că niciunul nu mişca, de parcă i-ar fi înmărmurit o vrajă.

— Astâmpără-te, cavalere! Îl opri Voichiţa. Nu-ţi mai răci gura degeaba: aceşti oameni sunt în slujba mea.

— În slujba… se poticni Cujbă. De un?… De când? De ce?

— De când au înţeles şi ei că numai ticăloşii îl mai slujesc pe Alexandru vodă.

— Nu îngădui! Se răcădui Cujbă, spumegând.

— Cuminte-cuminţel, jupâne! Îi puse Grue vârful săbiei în piept. Cu cea din urmă sforţare şi limpezime a minţii, Radu Cujbă ameninţă:

— Vesteşte slujitorii de la Câineni să se aţină. Eu mă aţin la Bran!

— Aţine-te sănătos! Îi ură Român Grue.

— Cine o să mă oprească? Se pieptoşi Cujbă.

— Eu! Zise Voichiţa, smulgându-i cuşma din cap. Dorondoc, scoate-i ciubotele, contăşul, pantalonii. Aşa… În colţuni şi-n izmene n-ai decât sa te duci până la Alexandru vodă, să te pună strajă la tronul său cel blestemat.

Şi pe când Dorondoc şi Iliuţă îl dezbrăcau, iar lumea râdea cu hohote, Frau Else, gazdă nepărtinitoare, îl luă de mână pe Cujbă şi-l urca ^ scară, să-l adăpostească într-o odaie mai dosnică:

— Herr Cujba, dumneata locuieşti la „Butoiul de Aur”, până s-or uita relele pe care le-ai făcut.

După ce coborî iar scara în mijlocul muşteriilor, Frau Else abia mai prididea cu adusul fripturilor, salatelor, vinului. Mai cu gluma, mai cu seriosul, dar toţi bucuroşi, fiecare pentru pricina lui, cinstiră din vinul proaspăt adus de peste munţi, regretând că un butoi a fost cuşcă şi ascunziş pentru Toma Neagu. Nu era în pagubă hangiţa: Voichiţa a plătit de două ori vinul cât l-ar fi cuprins, dacă n-ar fi fost ceea ce o ciudată întâmplare l-a făcut să fie.

În cinstea vinului şi mesenilor petrecăreţi.

— Trăgând cu ochiul la Voichiţa şi la Grue, Dorondoc a ticluit o ghicitoare:

— Măi Grue, măi Grue, vin să-ţi spun o bucurie: la nunta ta cine joacă? Sfânta poamă busuioacă…