Ultima încercare a şarlatanului.

Aşa cum a făgăduit judele Sibiului l-a chemat pe Grue şi i-a dat scrisoarea către banul Mihai, însoţită de o placă de aramă gravată cu stema Transilvaniei.

Au străbătut munţii Parâng, pe cărări tainice, numai de ciobani ştiute. Au urcat, în multe locuri, cu caii de frâu, pe cărări înguste şi prăpăstioase, pe sub cleanţuri ameţitor de înalte. Moţoc izvodea cântare, în cinstea priveliştii:

— Munţii Parâng multe doruri strâng; prin adinei ponoare, cu limpezi izvoare, doruri căprioare…

Şi Calapăr găsea că-i minunat de frumos, dar şi de înspăimântător:

— Un pas greşit şi bâldâbâc farafastâc, drept în gheenă.

— Chiar aşa, dârdâi Iliuţă. Uite ce vultur mare colo, în cleanţ.

— Pajură, băieţaş! Ocheşte-o cu praştia, îl întărită Calapăr. Că la Sibiu, un pui de sas te-a dăscălit tot timpul cu praştia.

— Am prins meşteşugul, dar… Să văd de-o nimeresc.

Dar cum se opriră drumeţii, pajura fâlfâi din aripile-i mari şi se-hălţâ în zbor. Iliuţă a rotit praştia şi piatra slobozită a lovit într-o aripă. S-a răsucit uriaşa pasăre pe-o parte, a bătut tare din aripa sănătoasă şi s-a lăsat jos, pe-un tăpşan, cu iarbă deasă şi ţepoasă. Încurajat de isprava-i, băiatul s-a căţărat până la tăpşan, i-a pus cuşma în cap, să nu-l sfâşie cu pliscul, a luat-o şi-a coborât-o la cărare: era mult mai mare ca un gânsac bătrân. Acum îi părea rău c-a lovit-o: sângele parcă-i curgea lui dintr-o rană nevăzută. Calapăr îl mângâie, ajutându-l să-i lege aripa, şi-o luară cu dânşii:

— O îngrijeşti până se tămăduieşte şi poate-o îmblânzeşti, că-i tânără. Bandajată, o puseră într-o desagă şi-o atârnară la oblâncul lui Suru, calul lui Iliuţă. Poposiră la un izvor şi prânziră. Pajura privea la ei cu ochi de gheaţă şi nu vru să mănânce carne friptă.

— Trebuie să vânăm o lighioană, ceva, zise Grue, să hrănim pasărea asta.

La coborâş, intrară într-o pădure de brazi şi drumul se făcu mai uşor. Apoi dădură într-o poiană largă, la marginea căreia se afla o stână cu oi multe şi dulăi voinici. Opriră şi aşteptară ca baciul să domolească înverşunarea zăvozilor, care săreau la cai să-i sfâşie, nu alta. Speriată peste măsură, pajura izbea cu clonţul şi se zbătea să iasă din desagă.

Oameni prietenoşi, dornici de musafiri, ciobanii îi primiră cu drag, îi ospătară cu mămăligă de mei, urdă şi caş, brânză de burduf şi pastrama de capră. Pajura căpătă o bucată de carne de oaie. O vreme se îndeletniciră cu povestirea unor întâmplări puţin obişnuite, auzite prin munţii şi satele pe unde se petrec cu turmele. Istorisiră şi cum au vânat, astă-pri-măvară, un zimbru, al cărui cap, cu coarne groase frumos arcuite, îl cură-ţiseră de piele şi-l ţineau ţintuit în peretele stânei, ca podoabă.

— Ce bine seamănă cu stema Moldovei, observă Grue, îmi aminteşte de satul meu din Munţii Ceahlăului şi mă înduioşez.

Dormiră o noapte în stână, iar dimineaţa, la plecare, în afară de un burduf de brânză, o bucată de pastrama, baciul dărui lui Român Grue şi capul de zimbru.

— Să-ţi aducă aminte de noaptea petrecută în poveşti, la stâna din Parâng.

Pe drum, Calapăr băgă de samă că poartă cu dânşii stema Transilvaniei dată de judele Sibiului, că pajura ar putea fi stema Ţării Româneşti, iar acum cu capul de zimbru au şi stema Moldovei.

— Întocmai, măi Răpalac, cetitor în zodii şi-n stele, izvor de zicale şi scormonitor de istorie.

Pe înserate poposiră la schitul Iezeru; dar pe banul Mihai nu l-au aflat acolo; plecase lăsând vorbă că, împreună cu Preda şi Stroe Buzescu, s-au adăpostit în mânăstirea Căluiu, dintre dealurile Olteţului. Acolo, vorbeau despre neîndurarea lui Alexandru vodă:

— Nu mă iartă, dragii mei, zicea Mihai, cu îngândurare. Nu mă iartă, dar tremură de frica mea. Şi are destui ticăloşi şi vicleni care-mi adulmecă urma. Ştiu şi cu cât îi plăteşte vodă ca să mă ucidă.

— Atunci de ce nu pleci la Ţarigrad să tocmeşti domnia?

— Aştept o veste foarte însemnată. Trebuia să vină la schitul Iezeru, dar mă simţiseră răii şi a trebuit să plec.

— Fii cu ochii în patru, bane Mihai! Stărui Stroe.

— Da, dar să nu ne arătăm nici prea îngrijoraţi, că ne scornesc călugării din Căluiu nume de fricoşi! Zâmbi uşor Mihai.

Din uşa chiliei, Preda văzu intrând pe poartă un rădvan tras de doi cai suri, cu un surugiu argeşan, după port; opri în faţa stăreţiei şi din el coborî o femeie tânără care urcă repede în pălimarul îngust al arhondaricului.

— Bane Mihai! Strigă cu uimire Preda Buzescu, a venit Velica, doamna lui Vlad vodă…

— Întâmpin-o tu şi deocamdată nu-i spune că sunt aici.

Aproape în aceeşi clipă, ieşind din chilie, Stroe Buzescu dădu nas în nas cu trei călugări. Apropiindu-se de pălimar, călugării se aşezară în rând, iar cel mai voinic, smucindu-şi rantia, trase sabia urlând:

— Stroe Buzescu, dă-te prins!

— De ce, mă rog? Şi cui? Ţie, care intri hoţeşte în casa mea? Se miră Stroe, aproape vesel.

— Adăposteşti un răzvrătit împotriva domniei.

— Nu cunosc un răzvrătit împotriva domniei, ci doar împotriva unui tiran, al cărui loc este în ştreang, nu în scaun domnesc.

— Da? Te dai pe faţă şi tu cu nume de împotrivitor domniei?

— Şi, mă rog, cine eşti tu de cutezi a pătrunde tâlhăreşte, aici, în ctitoria noastră, a Buzeştilor?;

— Sunt aga Scarlatache Dudău!… Te străpung…!

Fulgerător, Stroe trase sabia şi începu lupta. Răcnetele şi zăngănitul armelor o sperie pe Velica doamna. Ieşind în uşa stăreţiei, întrebă cu mirare:

— De ce-aţi tras spadele, boieri dumneavoastră? Luptând, Stroe Buzescu dădu răspuns:

— Acest mişel intră hoţeşte în ctitoria noastră şi, cutează a ne batjocori.

— Îl cunosc, e aga Dudău! Îl ţinti tânăra doamnă cu privirea. Am stat numai o săptămână în Bucureşti şi de trei ori m-a oprit pe uliţă, samavolnic.

— Pentru că şi… Domnia ta eşti un fel de suveică a răzvrătirii, o înfruntă aga. Măria sa zice că vrei tronul Moldovei şi al Ţării Româneşti. Dar v-am prins, cuibar de răzvrătiţi! Am în pădure treizeci de slujitori. Cu un şuier îi aduc în mânăstire şi…

— Şi ce vrei să faci cu ei? Să-i pui să se roage la sfinţii de pe pereţi? Îl batjocori Buzescu.

Aga nu răspunse batjocorii, ci se lăudă că are ştire din Sibiu, că „răzvrătitorul cel mare” aşteaptă aici pe un slujitor al lui, Român Grue, cu scrisoare de la judele acelei cetăţi.

— Are Alexandru vodă iscoade aşa de agere, pretutindeni? Întrebă Velica doamna.

— Are! După acel Grue s-a dus Radu Cujbă, dar… Şi-atunci am hotărât să iau eu taurul de coarne: atac Căluiul, prind şi pe răzvrătit şi scrisoarea… Şi după cum se vede, am noroc: duc legaţi, la picioarele tronului, patru dintr-o dată. Unde-i banul Mihai? Spune, că te străpung!

— Sunt aici! Grăi banul Mihai apărând în uşa chiliei.

— Loviţi-l; porunci, fără să bage de seamă că nu prea are cui: fiindcă cele două ajutoare, în rantii călugăreşti se-nghesuiau în scara stăreţiei, dârdăind de frică. Prindeţi-l! Ce staţi? Vă temeţi de sabia lui? Dă cu stingă, de aceea sperie. V-a încremenit privirea lui?

— Adună-ţi, agă, slujitorii şi pleacă, repede, de-aici, porunci Mihai Dudău înţepeni o clipă şi bâlbâi:

— Da… Înţeles, plec mă… Măria ta… Dar mă spânzură vodă, dacă…

— Dacă te spânzură el, surise Mihai, îmi uşurează mie povara Ocara asta desăvârşi în inima lui Dudău o răsturnare ameţitoare; vorbi aprinzându-se stacojiu la faţă.

— Sunt… Am putere, măria ta! Pot lupta şi cu cinci de-odată. Jur credinţă măriei tale, pe veci!

— Cum adică? Se încruntă banul Mihai. Ai venit cu gând ucigaş şi juri să mă slujeşti cu… Credinţă? Haida-de!

— Jur în faţa altarului! Îngăduie-mi să fiu sluga cea mai de rând, îngenunchie Dudău, ca să-mi pot dovedi credinţa… Jur!… Jur…!

— Fie! Porunceşte slujitorilor să se risipească! Surise hanul Mihai.

— Poruncesc!… Poruncesc îndată!… Şi porni pripit, vorbind întru sine, cam în felul călăului de pe podişca osândelor din Bucureşti: Vai, ce privire la omul ăsta!… Ce glas!… Şi-n mână, paloş de flacănă…

Mihai se apropie de Velica doamna, rămasă şi ea, în uimire, acolo, în pălimarul stăreţiei, aşteptând sfârşitul acestei caraghioase întâmplări.

— Doamnă, iertare cer că te-am întâmpinat cu sclipire de paloş, iar nu cu zâmbet şi voie bună, cum s-ar fi cuvenit, întru cinstirea nepreţuitei tale frumuseţi.

— Încă o dată m-am încredinţat, Mihai, că tu zămislit eşti a fi oştean şi ocârmuitor. Paloşul pare o prelungire a mâinilor, a făpturii, a luminii tale, care, din fiinţa ta se resfiră peste lume.

— Doamnă Velica, mă copleşeşti… Pofteşte, rogu-te, în chilioara noastră, la sfat.

Intrând şi aşezându-se în jilţul de stejar oferit de Mihai, Velica surise cuminte, vrăjit de gingaş şi urmă vorba:

— Mihai, am venit să te rog şi eu, ca şi Stanca soţia ta, ca şi Sima, soţia lui Stroe, ca şi tata Ioan Norocea şi încă o mie alţii, să te fereşti d; n calea mişeilor. Să fii cu băgare de seamă. Căci tu, Mihai, în clipa asta e amărăciune, năduf, umilinţă şi durere, întruchipezi nădejdea şi lumina noastr* a tuturor.

— Trelica are dreptate! Adeveri Stroe Buzescu, aşezându-se Pe îaiJ^' să-i aibă, pe Mihai şi pe Velica doamna, în faţă, să-i audă şi să-i a 1

— Cu ajutorul vostru, prieteni. Îndată ce-mi vine răspunsul de la Sibiu, plecăm, hotărî, privind cum, în ogradă, aga Dudău îşi suduia slujitorii cărora nu le venea a crede schimbarea la faţă a căpeteniei.

— Eu şi Preda te însoţim, bane Mihai.

— Sfatul meu este să mergi la Ţarigrad, povăţui Velica, să-ţi rân-duieşti treburile domniei cu prietenii de acolo. Îţi dau scrisoare către paşa Ahmet şi către un cămătar. Iei bani, cât îţi trebuie, în numele meu. Eu şi tata rânduim lucrurile în Transilvania, cum e mai bine. De altfel, scrisoarea de răspuns care-ţi va veni, nădăjduiesc, de la Sibiu, poartă iscălitura craiului Sigismund Bathory şi-i adresată, cu rugăminţi, marelui vizir Sinan paşa. N-am adus-o eu, de teamă să nu fiu prădată.

Stabiliră să plece prin Strehaia, să ocolească Craiova şi să treacă Dunărea pe la Tumu Severin, Stroe ieşi să dea porunci pentru săvârşirea pregătirilor. Rămaşi singuri, Velica şi Mihai tăcură câteva clipe, lăsând să grăiască privirile şi amintirile de acum patru ani, din vremea nunţii de la Tecuci.

— Ai vrut să mă salvezi de la o mare ruşine: eram mireasa răpită… Cele trei luni cât a trăit Vlad vodă, becisnicul meu soţ, când m-am visat doamnă a două ţări: să unesc Moldova cu Ţara Românească. Acum, ca şi tatăl meu, mă zbat între Iaşi, Târgovişte, Piteşti şi Alba Iulia. Cinci nobili transilvăneni mă cer de soţie. Dar tata m-a făgăduit lui Aron…

— Răpitorului?

— Acum domn în Moldova. Iar mama Stana e încă încredinţată că sunt ursită a întruchipa unirea ţărilor române. Înţelegi?

— Ş Ştiu că acesta era visul cel mare al unchiului tău Petru voievod, cel cu sânge basarab şi muşatin.

— Cine mai poate nutri, azi, vis măreţ şi cutezător ca acesta?

— Cutezarea lui ameţeşte; dar cineva tot va ti^bui să cuteze. Va trebui! Rosti, cu hotărâre, marele ban.

Se aşternu tăcere. Mihai luă dreapta Velicăi şi o mângâie încet, cu o nebănuită gingăşie. Când auzi paşi urcând scara în pălimar, doamna îşi trase mâna încet, apăsând şi făcând-o pumn, în palma iui puternică şi fierbinte. Lucirea diamantului din inel se înfrăţi cu sclipirea lacrimilor din ochii femeii şi cu fulgerarea din ochii bărbatului. Vraja învăluitoare ca o pânză do raze ţesută cu aripi de aur a fost sfâşiată de un glas puternic, bărbătesc:

— Sunt Român Grue: aduc răspuns dorit şi aşteptat.

Ieşindu-i cu grabă în cale, banul Mihai luă scrisoarea, o citi, cu încruntare din sprâncene, mulţumi şi, luminându-se la faţă, o întinse doamnei Velica:

— Transilvănenii ne ajută. Plecăm, fără zăbavă.

— Vei fi domn, bane Mihai! Îl asigură Stroe Buzescu.

— Nu râvnesc tronul din deşartă poftă a măririi, prietene Stroe. Dar am de împlinit o poruncă mai presus de mine: să scot ţara din suferinţa, umilinţa şi jalea în care au prăbuşit-o domnii, de la Radu de la Afumaţi încoace.

Privindu-l pe Mihai, Calapăr izvodi, în gând, o ghicitoare despre ochi şi sprâncene: „Sub două păduri întinse, două lacuri aprinse”. Iar Grue nu-şi putu stăpâni pornirea şi zise:

— Ai grăit, mărite, ca din cugetele noastre. Să trăieşti, măria ta! Să domneşti, cu faimă şi belşug, cu bine pentru ţară şi norod. Fii stavilă vitează în calea multelor rele care ne năpădesc…

Banului Mihai îi plăcu aşa de mult această urare, încât se repezi la Român Grue şi-l strânse în braţe, frăţeşte. Genele Velicăi pâlpâiră des peste lucirea ochilor albaştri. Rosti, cu mâna pe inimă.

— Mihai, ia-ne jurământ la toţi şase câţi suntem aici, că vom păstra taină despre gândurile tale, până la împlinirea lor.

Banul Mihai era bucuros că tocmai doamna Velica a cerut acest jurământ. Îngenuncheară şi jurară, în şoaptă, dar din adâncul cugetului şi al fiinţei lor.

La întoarcerea în chilie, văzură rânduite în pălimar o pajură cu aripa bandajată, o stemă din bronz a Transilvaniei şi capul de bour cu coarne încovoiate.

— Cine le-a adus? Întrebă Mihai.

— Noi, răspunse Grue. Pajura a prins-o Iliuţă. Stema cu turn ne-au dăruit-o sibienii, iar zimbrul e din Carpaţii noştri.

— Flăcăilor, rânduitu-le-aţi voi anume aşa, sau întâmplarea?

— Nu, mărite, vorbi Calapăr cu tâlc: aşa vin de la sine: pajura, cele şapte turnuri şi capul de zimbru. Adicătelea… Trei steme puse împreună la un început de drum…

Mihai îi ţinti cu ochii lui mari negri, frumoşi, grăitori şi nebiruiţi în puterea lor şi şopti ca pentru sine:

— Ţin seama de tâlcuirea aceasta… Şi vă mulţumesc, flăcăi, pentru asemenea iscusite semne, închinate mie. De unde sunteţi de loc?

— Ion Calapăr e din Argeş, Tudor Moţoc zis Dorondoc e transilvănean, de pe Mureş, iar eu Român Grue sunt din Moldova, din Costişa pe Bistriţa.

— Iar eu sunt din Bucureşti! Sări Iliuţă cu vorba, biruindu-şi sfiala. Dar acu-s cu bădiţa Grue… se cheamă că-s de pretutindeni…

— Mă bucur din inimă, prieteni. Şi acum, la drum!

— Cale bună şi izbândă, Mihai, îl îmbrăţişa Velica doamna. De aici încolo, viaţa ta, voievoade, este una cu viaţa noastră.

Îl însoţea Stroe Buzescu, Român Grue şi prietenii lui, trei slujitori armaţi, Scarlatache Dudău şi diacul Dositei, adică nouă însoţitori, pe cai buni, în straie de negustori. Slujitorii mai aveau câte un cal de schimb. Iliuţă s-a rugat să meargă şi el până la Dunăre.

În frunte, călărea Stroe Buzescu, iar Român Grue şi ai lui încheiau şirul. Mergeau în trapul cailor şi cu ochii în patru. După două ceasuri de mers în trap vioi, poposiră la un izvor. Dintre toţi, Calapăr părea ce] mai îngrijorat. Se întreba în sine: „De ce l-o fi luat banul Mihai pe Dudău cu dânsul? Pentru că i-a jurat credinţă? Pentru că ştie că nu se mai poate întoarce la vodă fără capul măritului Mihai, că şi-l pierde pe-al lui?” Bănuiala i-o întări şi Iliuţă:

— Aga schimbă priviri piezişe şi şoapte cu slujitorul cel cu pană de cocoş.

— Să nu-i -pierdem din ochi. Că Dudău e ca un drac; sade şi-ntr-un vârf de ac.

Dorondoc, ca de obicei, îngână doină:

— Mândra mea, fată bogată, n-arunca privirea roată, că pricepe lumea toată… Prinde dorul şi ţi-l leagă c-un fir de mătasă neagră, că şi eu mi l-am legat, dar l-a rupt şi mi-a scăpat…

Porniră iar. Iliuţă pândea, cu coada ochiului. Văzu că acel slujitor cu pană de cocoş rămânea în urmă şi-i şopti lui Român Grue:

— A dat cotul după crângul cela…

Grue făcu semn alor lui şi Calapăr şi Dorondoc galopară după dânsul, îl înconjurară:

— Încotro, muşteriule?

— Am uitat ceva… la izvor.

— Da? Întrebă Grue. Dă-ncoace răvaşul primit de la Dudău!

— Ce Dudău? Ce răvaş? Se răsti slujitorul, furios.

— Acesta din chimir!… I-l smulse Calapăr, fulgerător de repede.

— Nu ştiu ce… Nu pricep slova, se bâlbâi vinovatul.

— Îl citesc eu… Zise Grue. A, legaţi-l fedeleş pe dumnealui, de copacul de colo. Să afle ce ticălos răvaş ducea în chimir.

Într-o clipită, Dorondoc şi Calapăr îl legară şi, ca să-l înspăimânte, răpeziră jungherele, înfigându-le în tulpină, la câte un lat de mână depărtare de obrazul şi umărul celui legat. De groază, a leşinat, îl lăsară aşa.

Încălecară şi alergară până-l prinseră din urmă pe banul Mihai. Grue îi şopti la ureche despre răvaşul găsit la slujitori. Banul îşi opri ceata la un mic rateş, nu departe de Strehaia. Se trase mai de-o parte şi citi răvaşul: Prea cinstite agă al Craiovei, pe seară o să ajungem la Strehaia. Tragem la han. Trimite repede acolo nişte oameni cum ne-am înţeles. Cât mai voinici şi mai fioroşi. Eu m-am făcut a mă speria de paloşul răzvrătitului, ca să mă ierte şi să mă ia cu el. L-am făcut să mă creadă de-ai lui… Nu ne mai scapă din mână. Ca oamenii domniei tale să-l cunoască, scriu că răzvrătitul e îmbrăcat cu haină de catifea albastră, tivită cu blăniţă de jder, cu…”

— Iuda… Flăcăilor, îl spintec cu sabia!

Grue căută să-i domolească furia şi-l rugă să nu-şi mânjească mâinile cu sângele unui mişel.

— Lasă-l în seama noastră: avem noi o răfuială mai veche cu dumnealui, zise şi Moţoc.

— Ce plănuiţi?

— O să afli la vreme, măria ta. Te rugăm să porunceşti diacului Dositei să ne-ajute.

Banul Mihai zâmbi şi porunci diacului să împlinească voia lui Grue.

— Te rog să scrii un răvaş întocmai ca acesta: slova şi cuprinsul; schimbă numai semnele. Adică: „răzvrătitul e îmbrăcat cu surtuc cafeniu din piele de căprioară, poartă cuşmă neagră cu pană de şoim, pantaloni verzi, în picioare ciubote negre, iar chimirul din piele cărămizie, cu nasturi galbeni”… Calapăr duci tu răvaşul la Craiova! Hotărî Grue.

— Adică să-l învăţ pe Dudău zicala: cine sapă groapa altuia…

— Mâine fi-vom la Strehaia.

Preschimbat în olăcarul lui Dudău, Calapăr goni până la Craiova, îl află pe aga Dobrotă şi-i puse răvaşul măsluit în mână. Şi tot în goană se întoarse, să ajungă din urmă ceata banului Mihai. Îndată după miezul nopţii a poposit la hanul din Strehaia, han mare, vechi, totdeauna plin de lume.

Odată cu zorii, au intrat, pe rând, în han, nişte muşterii cam ciudaţi. Grue şi oamenii lui s-au pus cu pânda pe ei, mirându-se de mutrele lor, de caii graşi şi de căruţa cu care călătoreau.

— Toţi hâzi şi fioroşi, parcă a tunat şi i-a adunat…

— Ăştia trebuie să fie: namile de fapte ucigaşe, judecară Dorondoc şi Calapăr.

Ospătară pe fugă, aşteptând să vadă ce se întâmplă, gata pentru orice, îl pândeau îndeosebi pe Dudău, care nu intrase în crâşmă, să îmbuce ceva înainte de plecare, ci îşi găsise de treabă afară, pe la cai. Dorondoc se temea c-o fi zăpsit ceva. Grue aştepta ca banul Mihai să coboare din,. Odaie, gata să-i sară în ajutor, dacă fioroşii se năpusteau asupra lui. Se îngrijoră mai ales, când văzu că Dudău se apropie de unul dintre ei, care se purta ca o căpetenie. Îi vorbi în şoaptă, fără a se feri de Iliuţă, aflat pe-aproape:

— Mă bucur că aţi sosit la vreme… Acuş coboară din odaia lui… Şopti Dudău.

Fioroşii nu rostiră cuvânt, ci-l măsurară închjorcoşaţi, cu ochi de foc.

— Asta-i, mă? Întrebă unul, iar căpetenia răspunse înşirând:

— Cuşmă, contăş şi ciubote, cum ne-au spus… Pantaloni de postav verde. Asta-i, ce mai?! Pe el!

Dudău se sperie, văzându-se prins în funie:

— Ce? Ce-aveţi cu mine?

— Las' că ştim noi!… Ai să afli şi tu, la vreme… Nu trage spada, nenicule, că-i dă pomană! Te-am umflat, tămâie…

— Nu-s eu omul, ci altul… pe acela…

— Fleanca!… Nu se prinde… Dă spada!

Văzându-se încolţit din toate părţile, Dudău ţipă deznădăjduit:

— Eu sunt aga Dudău!

— Spune-o mutului, tămâie răzvrătită!… Dă cuşma şi contăşul, s-avem semne şi dovadă!

— Pe banul Mihai să-l… Nu pe mine! Se dădu de gol.

— Ştim noi mai bine!… Dă şi chimirul, că-i dă preţ.

— Vă rog, nu sunt eu… Pentru altcineva aţi fost tri… Eu sunt aga Dudău, omul măriei sale! Agă…!

— Agă?! Te dai mare? Şi, cu câţiva pumni îl ameţiră bine, îl apucară de mâini şi de picioare, îl puseră în căruţă, îl legară bine de leuci şi dădură bici cailor, fără să le pese de urletele-i deznădăjduite.

Privind cum se depărtează pe drumul Craiovei, Calapăr rosti filosofic:

— Toată pasărea pe limba ei piere. Să-i fie de bici în ziua de ciomag, c-a fost şi codat şi colţat şi isteţ şi-ndrăzneţ şi nătăfleţ!

În clipa asta, intră în sală banul Mihai şi întrebă, din priviri, de ce-i atâta veselie.

— Pentru că pe Dudău o să-l judece ai lui, răspunse Grue, iar Calapăr adaose:

— Cu râsul şi cu glumele se culeg toamna prunele. Cei care l-au luat jură că eşti domnia ta, bane Mihai. Şi bine-ar fi să se dumirească, numai după ce i-or tăia capul.

— Pe cai şi la drum! Porunci banul Mihai.

La Dunăre, Român Grue, Calapăr şi Dorondoc se opriră. Priviră cum treceau banul, Stroe Buzescu şi diacul, spre Vidin. Clipoceau valurile ffu-viului pe lângă barcă, parc-ar fi vorbit şi le-ar fi urat izbândă. Zise Român Grue:

— Aş fi vrut să văd şi eu Ţarigradul, dar… Trebuie să pregătim întoarcerea măriei sale Mihai vodă, că ştiţi vorba: nici două săbii într-o teacă, nici doi domni într-o ţară săracă. Hai, Iliuţă, că de nu erai tu, Dudău îndeplinea năsâlnica poruncă.