În drum spre Sibiu.

La început, Român Grue a vrut să cumpere o căruţă pentru Iliuţă şi pentru desagii cu schimburi şi merinde; dar s-a răzgândit: cu căruţa nu puteau umbla decât pe drumuri, unde vodă îşi avea aşezate iscoadele, iar cât priveşte lucrurile, erau puţine; le puteau purta la obiânc. De aceea, cumpără un cal bun pentru Iliuţă, cu şa nouă. Îmbrăcat în strai nou, pe măsură, băiatul părea un paj isteţ, frumuşel şi vesel, tot numai ochi şi zâmbet de fericire. Era ceva: din ursar şi halviţar să te vezi, pe neaşteptate, înţolit, călare pe cal trăpaş, ca un cavaler, nu-i puţin lucru. „La Sibiu îl rog să-mi cumpere şi sabie… Mai mică, dar bine ascuţită. Şi cu centură de piele s-o atârn la şold… Suntem nouă făpturi, cu Osman. Olăcari de cale lungă”.

În dimineaţa luminoasă de început de august, treceau pe sub o poală de codru stufos. Păsările cântau, iar drumeţii îşi ţineau caii tot în trap săltat. Din când în când mai schimbau câte un cuvânt. Dorondoc:

— Am gonit destul, că drumeţului îi şade bine cu drumul, dar îi stă şi mai bine cu… Popasul.

— Poposim la Olt. Trecem pe la Călimăneşti şi de-acolo până la Cozia. Cătăm nişte ciobani şi trecem hotarul cu turmele lor. Şi cum am aflat din oameni, de la Câineni, într-o jumătate de zi am ajuns.

— Până la Olt, eu nu mai pot, Grue. Şi dacă ni se întâmplă vreun năcaz, vreo poznă… Cobi Dorondoc.

— Dar săbii n-avem? Doar dacă tătarii…

— Mai ştii? Se cam ţin necazurile de noi, ca muştele de cai.

— Pe-aici n-ajung tătarii… Poate stafiile?

— Ce? Stafiile nu ştiu să facă rău?

— Mă scoţi din răbdări! Se supără Grue. Iar dacă ne temem şi de stafii, mai bine ne îmbrobodim ca babele şi ne tocmim bocitoare. Glas avem.

— De, se poate; că dacă omul cade, îi piere şi umbra.

— Se poate ca şi Lăstun al meu să vorbească.

— Ba chiar vorbeşte… În graiul lui: nechezul.

— Oricum, se îmblânzi Grue, mie mi se-ntâmplă uneori, să vorbesc cu murgul, cum aş vorbi cu mine însumi.

Lui Calapăr îi veni bine să-l zgândărească:

— Ce să-ţi fac? Îndrăgostiţii grăiesc cu florile, cu păsările, cu copacii, cu luna, cu stelele… Numai în faţa iubitei sunt muţi.

Şi după un minut de tăcere, tot Calapăr urmă cu una de-a lui:

— Când e vorba de dragoste, nu-i nevoie a zice bou breaz bârlobreaz, nici a dârlobârlobrezi dârlobârlobrezitura din berbecii dârlobârlobreazului din dârlobârlobrezeni, ca să te-ntorci la casa mândrei, chiar de nu te mai are drag. Şi-acum, ziceţi şi voi, fără să vi se împiedice ori să vi se frângă limba. Cine izbuteşte vrednic este să-l iubească o fată frumoasă.

În pasul cailor, încercară tuspatru. Iliuţă izbuti la a doua încercare. Grue, la a treia, dar numai după ce opri calul, Dorondoc se chinuia:

— Bou breaz bârlobreaz. A dârlobre. Ai, ptiu!… M-a zdruncinat calul şi mi-am muşcat limba…

Râsul celorlalţi se îmbina cu tropotul cailor şi cu ciripirea păsărilor.

— Vă bateţi joc de suferinţa mea? Ce vă pasă…

— De, Dorondoace, zâmbi Grue; vezi şi tu: soare cald, drum neted, codru verde, noi tineri, cu o singură grijă: să ne împlinim datoria.

— Tocmai: flăcăi tot unul şi unul, bob numărat, puşi cu fusul. Îndrăgostiţi de mama focului!

— Of, of, măi Calapăr, că nu ţi s-or aprinde şi ţie călcâiele vreodată, să râdem şi noi de tine.

— Bădiţă Grue, zise Iliuţă, Osman adulmecă şi priveşte neliniştit: parc-ar simţi o primejdie.

— I-o fi mirosit a lup…

Puseră pinteni şi înainte de prânz au trecut Oltul, poposind la o casă arătoasă. După ce-şi spuseră numele lor de călători pe drumuri lungi, arătară că le-ar prinde bine o masă bună, ca să poată urma calea. Gazda, moş Corbu, din parte-i era bucuros: dar voia era la baba lui, Stana. Ea făgădui să prindă nişte cobai, să fiarbă un borş şi să rumenească nişte fripturi ca pentru patru voinici. Moş Corbu avea şi nişte vinişor, la beci şi vorba lui Dorondoc:

— Dacă-i la beci, e ca şi cum ar fi în oală, iar dacă-i în oală, gâtle-ju-i ici.

În cele două ceasuri cât trebuia unor cobai ca să se preschimbe în borş şi friptură în ţiglă, Grue i-a sfătuit să se hodinească, scăldându-se în Olt şi ei şi caii. Iliuţă, pentru că-l cam rosese o ciubotă, a rămas să-i ajute mătuşei Stana să prindă cei claponi, să-i jumulească şi cinătuiască, să aducă apă şi să aţâţe focul.

— Băgaţi de seamă, îi povăţui mătuşa Stana f nu vă jucaţi cu Oltul: apă repede, înşelătoare, cu bulboane şi stânci, cu mâlituri şi sorburi, care fierb şi mugesc mai fioros ca zimbrii. Zilnic înghite câte o vietate, om sau dobitoc. Ei, dar frumoşi cai aveţi, flăcăilor!

— Drumeţul fără cal bun e olog, răspunse Grue.

Merseră pe Olt în sus, până aproape de mănăstirea Cozia. Chitiră un loc bun, cu soare mult, adăpostit de vânt şi ferit de lume, cu apă liniştită, să înoate şi să-şi spele caii. Dar înainte de a se dezbrăca, auziră tropot de cai. Gândiră că erau urmăritorii pe care-i zăpsise Osman. Îi zăriră şi-i aşteptară cu săbiile în mâini. Erau slujitori domneşti. Se opriră în faţa lor, înfruntându-se din priviri.

— Pe cine căutaţi? Întrebă Grue.

— Pe voi! Cuvântă unul mustăcios.

— Vă place obrazul nostru ori veniţi cu gând vrăjmaş? Îi zgândări Calapăr.

— Poruncă să vă ducem la domnie, vii sau morţi! Vorbi mustăciosul.

— Vodă n-are trebuinţă de oameni ca noi, ci doar de mişei ca voi. Noi suntem voinicii Oltului, cum îi place codrului, cum îi vine câmpului…

— Lungi de mână, tari de vână, oricând gata de pricină.

— Tâlhari!

— Tâlhar eşti tu, nemernicule, că slujeşti un ticălos! Şi tustrei traseră săbiile din teacă.

Într-o clipă se încinse bătaia. Trei contra şase, cu icniri, izbiri de săbii şi îndemnuri: Dă!”, „Na!”, „Nu te lăsa!”, „Aşa”… Până când urmăritorii încep a da-ndărăt.

— A, fugiţi, iepuroilor?!

— La sănătoasa, cu chelboasa de la Ruginoasa! Râdea Moţoc.

— Poftim! Cât ai clipi o făcurăm şi pe asta! Se bucură Calapăr. Auzind zăngănit de arme, Iliuţă lăsă claponul nejumulit şi alergă la râu: văzu cum fugeau cei şase slujitori domneşti. Înţelese că Osman nu se înşelase:

— Eram urmăriţi!

— Dar de unde ştie vodă că noi… Adică, aga Dudău că…

— Înseamnă că Voichiţa…

— Măi, frate, de ce-mi frigi tu inima pe jăratec? Ea nu ştia unde am plecat. După ce-am primit porunca de la banul Mihai, n-am mai văzut-o!

— Acu, dac-am năduşit, luptând pe căldura asta, să grăbim scăldătoarea, sfătui Dorondoc. Răcoriţi, vom judeca mai bine şi-om dibui de unde ne vin necazurile.

Mergând pe prund, cu caii de dârlog, se gândeau că s-ar putea ca urmăritorii să se întoarcă iar, cu puteri sporite.

— Pe doi i-am spârcuit zdravăn. Până la Vâlcea pierd*atâta sânge, că-i cuprinde leşinul, dacă nu chiar moartea, îi asigură Dorondoc.

Se dezbrăcară, aşezară straiele şi armele, la umbră, pe iarbă şi intrară în apa limpede, răcoritoare. Goi ca napul, se simţeau sprinteni, uşori şi le venea să zburde ca nişte copii. Valurile clipoceau, foşneau blând, molcom. Şi caii se simţeau bine, mai ales când îi frecară cu câte un şumuiog de mentă verde, plăcut mirositoare.

— Aşa, Lăstune! Să miroşi ca un flăcău când merge la horă.

După ce-i scăldară, Calapăr duse caii mai la deal, pe o pajişte cu iarbă bogată, să pască şi să se zvânte la soare. Ei intrară, toţi patru, în apă şi se frecară pe spinare tot cu şumuioage de mentă. Se clătiră sub unde, ca Peştii; numai Iliuţă se spălă repede, ieşi pe mal, se îmbrăcă, îşi luă calul de frâu şi se înapoie la gazdă, s-o ajute la treabă. Cei trei, furaţi de viitoarea apei, bălăcindu-sc, hârjonindu-se, dându-se la fund, înotând pe sub apă, stropindu-se, veselindu-se copilăreşte, nu băgară de samă că s-au depărtat de cai şi nici n-au măsurat cât timp au stat în apă. Numai când Grue a strigat:

— Ajunge, fraţilor, că prea ara dat în mintea copiilor! Observară că lunecaseră peste o mie de paşi la vale. Ieşiră la mal, se uscară la soare pe prundul lucios şi fierbinte; ba chiar moţăiră un pic, gândind că Iliuţă a rămas aproape de cai şi de straie.

Cel dintâi Grue zise:

— Da: ne-am scăldat, ne-am jucat, ne-am prăjit la soare, caii au păscut, mătuşa Stana o fi fript claponii, aşa c-ar trebui să mergem să-i dumicăm pre ei.

— Întocmai! Soarele a trecut de nămiezi, a ajuns în dreptul pântecelui şi ne seacă foamea.

Cu caii de căpăstru, porniră spre locul unde îşi pitiseră straiele.

— Îmi fuge gândul la borşul şi friptura gătită de mătuşa Stana.

— O fi rece vinul lui moş Corbu?

— Din pivniţă, brumat!… Dar parcă aici ne-am dezbrăcat…

— Da, pe tăpşanul ăsta… Dar unde-s hainele, ciubotele, armele?

— Cum se poate? Nu cumva ne-am dezbrăcat mai în sus?

— Da' de unde? Ţin minte: am stat pe buturuga asta.

— Stai, măi, că asta nu-i şagă: straiele! Unde-s?

— Am păţit-o! Se sperie Român Grue.

— Ce facem? Nu putem ieşi goi la drumul mare, ne-ar alunga oamenii cu parii, ca pe strigoi.

— Şi cât o să stăm aşa? Până la noapte? Să ne învălim într-un văl de întuneric?

— Halal! Că bine-am mai brodit-o! Se jelui Grue.

— Iar borşul de clapon şi friptura cu castraveţi muraţi…

— Dar cum să ni le fure, de sub ochi?

— Un cioban ori un călugăr de la Cozia, ispitit de gând vrăjmaş…

— Iar noi ne tolăneam la soare… Îmi vine să urlu de ciudă 1

— Unde mai găsim noi săbii ca acelea? Şi banii… Deodată Grue încremeni, apoi se plesni peste frunte:

— Ia, staţi!… O nenorocire mare!… Scrisoarea!

— Scrisoarea! Li se răciră trupurile şi le îngheţară inimile, necute-zând a se uita unul la altul.

— Mi-a încredinţat-o banul Mihai cu atâta grijă şi eu… În loc s-o duc judelui din Sibiu, o pierd, prosteşte, pe malul Oltului.

Cu greu, Calapăr şi Moţoc îşi veniră în fire, întrebându-se:

— Dacă ne-au jefuit chiar călăreţii domneşti care ne-au urmărit?

— Înseamnă că pentru scrisoare s-au ţinut după noi. Şi numai Voichiţa…

— Nu ştia! N-avea de unde şti că am plecat la Sibiu, cu o scrisoare! Dar dacă bătrâna cojocăriţă, Lina…

— Tiii!… Mare gogomănie am făcut! Strigă Calapăr…

AT * 1 CM

— Nu mai putem ajunge la Sibiu.

— Ce să căutăm acolo, fără scrisoare?

— Da, o dârlobârlobrezirăm rău de tot, fraţilor! Cercă Dorondoc s-o dea pe glumă.

— Cel mai păgubit este banul Mihai.

— Schimbătoare-i clipa vieţii; adineaori totul era bine, vesel şi frumos: iar acum… După bălăceală, ce mai trânteală!

— Crămăluirea n-ajută la nimic! Se dezbăra Grue. Toate numai din neghiobia noastră se trag. N-am înţeles că acei şase slujitori au fost nadă, trimisă să ne ţină de vorbă, ca să nu vedem când ne fură straiele şi, mai aies, scrisoarea. Şi vrednici vom fi numai dacă le-am drege şi-am ieşi cu bine şi din astă dandana.

— Dar cui să-i fi dat prin cap, că într-un ceas, prin pustietatea asta…

— Ne-au pândit… Şi când ne hârjoneam nepăsători, ne-au prădat ca pe nişte nătăfleţi.

— Cel mai aproape loc unde am putea găsi ceva de îmbrăcat e mânăs-tiiva. Să pornim într-acolo.

— În pielea goală, tustrei?

— Un om mare şi-a pus toată nădejdea în noi. Haidem!… Mănăstirea e de călugări şi-i aproape.

Vrură să încalece, dar îşi dădură seama c-ar părea drept spaima lumii.

— Ah, o cămaşă şi o spadă de-aş avea acum!… Aş săruta pămârâtul şi-aş spinteca văzduhul… se juruia Român Grue.

Ajunşi în poarta mănăstirii, mai cu îndrăzneală, mai cu ruşine, cerură să li se deschidă. Călugărul portar, auzind glasuri blânde, dădu la o parte drugul-zăvor şi crăpă uşor deschiderea.

— Blagosloveşte părinte! Ceru, mieros, Calapăr.

Dar călugărul s-a înspăimântat: trei bărbaţi goi, cu caii de căpăstru: satane!

— Apără doamne şi izbăveşte! Trânti poarta şi puse din nou drugul: Duceţi-vă pe pustii!… Ptiu!… Ptiu!… Ptiu!… Doamne păzeşte de ceasul cel rău, de furi, de păgâni şi de satană.

— Stai, părinte, ascultă! Nu-i ce crezi… Am păţit un necaz şi vrem să cumpărăm trei anterie, trei…

— Sunteţi nebuni? Cine a mai pomenit călugăr să-şi vândă anteriul? Plecaţi! Plecaţi din poarta sfintei mănăstiri, ghiavoli afurisiţi!

— Atunci împrumută-ne, te rugăm!… Trei sumane, trei cămăşi…

— Plecaţi, slujitori ai lui Belzebut! Anatema asupra voastră!

Se qândeau să bată în poartă, să strige; dar se temură că va fi şi mai rău: călugării îi vor afuma cu pucioasă şi-i vor goni cu toroipanul ori cu biciul. Calapăr povăţui:

— Fraţilor, înţeleptul zice: celui care stă cu mâinile-n sân, norocul nu-i surâde niciodată. Vorbesc de sân şi eu rămas-am doar cu pielea…

— Părem nişte zăluzi, scăpaţi din balamuc, zise Dorondoc uitându-so. Pe rând la fiecare şi la el însuşi. Calapăr, tu care l-ai păcălit pe Gazi-Ghirai, n-ai nici o idee?

M

— Atunci eram în stare jalnică, acum starea-i caraghioasă.

— Hai la gazdă, propuse Grue.

— Speriem bieţii bătrâni. Şi-apoi ruşinea… Scrisoarea!

Totuşi porniră spre sat cu caii de frâu. Din turn răzbătu sunet de toacă şi glas de clopot. Soarele se apropia de scăpătat. Când văzură o stână la poala pădurii, socotiră că acolo puteau găsi mântuirea. Apropiindu-se, văzură pe leaturile gardului, parcă puse anume, trei anterie şi trei potcapuri, înşirate la aerisit. Nu mai statură la tocmeală şi le îmbrăcară, repede fără a întreba pe cineva. De altfel nici n-aveau pe cine: stâna era goală.

— Zicem că le-am împrumutat, pentru o zi.

Semănau a popi răspopiţi, desculţi, cu pielea-n anterie, dar se cheamă că erau, dragă doamne, îmbrăcaţi.

— Uite colo un topor, arătă Calapăr spre gardul stânii. Să-l luăm: o armă în mână, nu-i minciună…

Când urcau pe cai, apăru un călugăr la marginea pădurii, care începu să strige:

— Săriţi!… Satanele călări…!

Ce puteau să facă? Porniră, în galop, spre Olt la vale.

Amurgea când ajunseră la Cotul Călimăneştilor. Păreau trei călugări tare nevoiaşi, care se întorceau de la muncă, ori pogorau din icoana cea cumplită, numită „Judecata din urmă”. În locul cel mai strimt, între munte şi râu, două trăsuri aşezate alături, roată lângă roată, închideau trecerea, în stânga, râpă adâncă până în Olt; în dreapta – perete de stâncă. Nu se putea trece decât sărind peste trăsuri. În faţa lor, câţiva slujitori domneşti, cu suliţele în mâini, păzeau calea, să nu treacă nimeni fără a înfăţişa îndreptările. Grue a întrebat, cucernic, ca un călugăr sadea:

— De ce-aţi oprit drumul, voinicilor?

Slujitorul nu răspunse; era arnăut şi vorbea greu româneşte. Cuvântă, în locu-i, un boier înalt, subţiratec, cu glas duşmănos:

— Aşteptăm nişte tâlhari, popo!

— Tâlhari? Dincotro, dacă nu vi-i cu supărare? Vru să afle Dorondoc.

— Din colo, din jos!… Înapoi la mănăstire, deci şi nu mă mai sâcâiţi cu…

În clipa aceea Grue îl recunoscu pe Radu Cujbă. Şopti:

— Hait! Uite ce ticălos ne urmăreşte…

— Stăpâneşte-te, îl povăţui Calapăr. N-avem arme şi pentru că iar s-a rupt pielea de leu, trebuie cârpită cu blană de hulpe.

Şi vorbi el, tare, mormăind pe nas popeşte:

— Noi suntem cuvioşi şi nevolnici călugări din schitul Ostrovul Călimăneştilor, cinstite mare boier şi, cu înalta învoire a domniei tale, dorim a ajunge la chiliile noastre cele de canon şi ispaşă a păcatelor…

— Înapoi! Strigă boierul. În noaptea asta dormiţi la Cozia.

— Gă trăieşti, mărite! Scânci Calapăr. Cu voia domniei tale ne întoarcem Că noi, azi, tot timpul am dârlobârlobrezit dârlobârlobrezitura dirlo-…bârlobreazului. Şi suntem frânţi de…

— Ce boscoreşti acolo, nespălatule?

— O rugă de-a noastră, pe elineşte, lămuri Grue, cu glas subţiat.

— Ştiţi elineşte?

— Am călătorit la Muntele Athos şi-am învăţat rugi pentru ceasul de cumpănă şi năpastă, în grai elin.

Moţoc, care tăcuse până acum, ţinând sub rantie toporul, întrebă:

— Cutezăm a întreba: tâlharii n-ar putea prăda şi sfânta mânăstire?

Radu Cujbă răspunse foarte sigur pe ce spune:

— Nu! Altfel de tâlhari căutăm noi.

— Spune cum arată, că poate i-am văzut noi şi…

— Nişte răzvrătiţi, care duc peste munte scrisoarea unui duşman al măi ici sale Alexandru vodă. Trei, la număr, cu un băieţaş şi un câine alb tărcat cu roşu.

— Voichiţa te-a înştiinţat, mişelule! Şopti Calapăr la urechea lui Grue şi urmă, compătimitor: Vai-vai şi iar vai, nelegiuiţii! Doamne, cum îi raabzi a se ridicare împotriva unsului tău, Alexandru vodă… (şi tot în şoaptă) poreclit cel rău?

— Întocmai!… Dar le-arăt eu lor!… Poimâine vor fi în ştreang. Că dacă încearcă să se strecoare pe cărări, am rânduit şi acolo oamenii mei.

— Ei, viteaz şi iscusit ca domnia ta, nime pe lume… Şi nici măcar nu eşti lăudăros.

— De unde mă cunoşti?

— Parcă-i nevoie să te cunosc? De-ajuns să te văd cum stai ţanţoş şi măreţ în trăsură, de parc-ai sta pe tron. Şi cum priveşti şgimeşte în jur, ca un viteaz de cel mare, stăpân pe toată valea Oltului…

— Şlii că nu eşti prost, călugăre?!

— Ei, ne mai luminează şi pe noi împrejurările, fie binecuvântate de-a pururea şi amin, aaamin… Deci tâlharii vin dinspre Călimăncşti?

— V-am spus! Înapoi, la Cozia: altfel vă întâlniţi cu ei. Crue şopti către prieteni:

— Descălecăm, ne năpustim, îl prăvălim în Olt şi… Trecem.

— Ce şoptiţi acolo, îndrăciţilor?!… Calapăr dădu răspuns cântat:

Ne rugăăăm să ne feerească domnul de tâlhari la drumul maaare… Povăţuiesc chiar să-ngenunchem, cu toţii pentru scurtă rugă, bună de tătari, de mişei, de slugi mincinoase, de fricoşi şi toate cele rele ce ţi se pooot tâmpla la ceas de noapte. Şi schimbând vocea, ca să impresioneze: Dar să ştii, înalt dregător, că mişună pe-aici nu numai răzvrătiţi, ci şi nişte caraghioşi care-şi zic oamenii lui vodă şi care…

— I-aţi văzut voi, călugărilor?

— Nu, dar am auzit c-au prădat stânile mânăstirii, de-au rămas călugării fără caş, lungea Calapăr povestea, până la căderea nopţii.

Grue îşi punea întrebarea: „Cine-s cei care ne-au şterpelit hainele? Cujbă abia acum aşteaptă să ne prindă”… Înţelegându-i gândul, Calapăr ceru:

— Oamenilor, creştinilor, să ne aşezăm cucernici în genunchi, să rostim o rugăciune să alungăm necuratul, pe Scaraoschi cel bătrân, sfătuitorul şi ocrotitorul tâlharilor, să piară din cale, din roţi, din osii, din coviltire…

Şi toţi trei îngenuncheară, cu mâinile pe roţi, pe hulube, pe coviltire. De asemeni slujitorii puseră genunchii la pământ, sprijinindu-se în suliţe. Radu Cujbă se supără şi ocărî:

— Mai departe! Mai încolo, jegoşilor, puturoşilor! Nu vă băgaţi în sufletul meu, boier de viţă.

— Doamne, fie primită ocara şi lauda lui, împroşcată asupra unor păcătoşi ca noi. Iar voi, slujitori ai măriei sale, culcaţi suliţele la pământ, ca nu cumva îngerii care vor pogorî şi vor zbura întru primirea rugăciunii deasupra voastră, să se înţepe, să se zgârâie în vârfurile lor cele ascuţite şi înţăpoşate spre cer.

Slujitorii se supuseră cu osârdie şi toate suliţele se culcară la pământ. După un minut de tăcere, Calapăr începu ruga, cu glas cutremurător şi cu şoaptă apăsată: Acum, fraţilor!… Hăăărup!

— În Olt cu tine, păun fudul şi-nfumurat! Strigă Grue, în timp ce ambele trăsuri se rostogoleau în râu, trosnind din încheieturi, scârşâind din osii, iar hulubele bălăbăneau prin văzduh până le înghiţi apa şi le porni la vale, de-a rostogolul, pe valuri.

— Pe cai! Porunci Grue şi galop, la vale…!

Străjerii lui Radu Cujbă rămaseră prostiţi, cu gurile căscate, încremeniţi şi-nspăimântaţi mai rău ca de moarte.

În vremea asta, Iliuţă şi gazda din Călimăneşti aşteptau, îngrijoraţi, făcând fel de fel de presupuneri: ba că au rătăcit calea, ba că s-au înecat în Olt, ba că i-a ucis cineva. Mătuşa Stana se mira, mereu, de ce s-au dus la scăldat aşa de departe, până lângă mănăstirea Cozia?!

Îngrijorarea a sporit când s-a lăsat noaptea. Moş Corbu îşi pregăti baltagul şi o făclie de răşină, să iasă la malul Oltului. Când auziră tropot de cai opriţi în uliţă, au ieşit pe prispă. Dar, în loc să descalece trei flăcăi chipeşi, în lumina făcliei s-au ivit trei călugări desculţi, cu rantii şi comanace ca vai de ele. Cu greu i-a recunoscut gazda. Ascultându-le păţania, mătuşa Stana se tânguia, lăcrămând de durere şi spaimă:

— Vai, ce păţanie! Dezbrăcaţi pe malul Oltului, lângă sfânta mănăstire!

— Şi nu râdeţi de noi? Întrebă Dorondoc.

— E de plâns! Pleacă trei voinici în straie scumpe şi se-ntorc trei călugări, în rantii ponosite… Treabă-i asta?

— Noroc că nu ne-au luat şi caii…

Se înţelege că moş Corbu, mătuşa Stana şi Iliuţă lc-au pus sumedenie de întrebări, descusându-i, până au aflat toată tărăşenia, de-a fir-a-păr, aidoma cum a fost.

— Şi dacă l-aţi răsturnat în Olt, s-o fi înecat?

— Nu cred; l-am auzit strigând după ajutor… O să se aleagă cu un guturai bun.

— Noroc că s-a terminat cu bine, se bucură mătuşa Stana.

— Într-un fel, abia acum începe greul, arătă Grue. Mai cu seamă că n-avem nici o idee cine sunt cei care ne-au luat straiele. Hoţi sau altceva?!

— Radu Cujbă nu-i străin de trebuşoara asta, cum nu-s eu străin de numele Calapăr.

— Dacă le-ar fi luat el sau ai lui, nu se mai aţinea să ne prindă la Cotul Călimăneştilor, socoti Dorondoc.

— Dacă n-a pus mâna pe scrisoare… E bine. Mai putem nădăjdui s-o găsim pe-aici, prin împrejurimi, zise Grue, temându-se totuşi: Dar s-ar putea să aibă şi alte ajutoare.

Aici, moş Corbu veni cu un gând al lui:

— S-aude, feţii mei, că pe-aici, prin partea locului, s-au înădit la rele nişte oameni fără lege. S-aţin la acest drum mare, de trecere între Ţara Românească şi Transilvania.

— Da, dar unde-i putem întâlni? Întrebă Calapăr.

— Cum le dăm de urmă?

— Încurcată treabă, fraţilor! Oftă Dorondoc. Tare încurcată. Iliuţă, care tăcuse până atunci, trist şi amărât, întrebă cu sfială:

— Bădiţă Grue, pot să spun şi eu ceva?

— Ştii tu ceva, băiete, şi-ţi dă inima ghes?

— Eu nu, dar Osman… Câine deştept şi cu miros bun.

— Osman! Măi pui de lele, tu ne scoţi din belele! Câinele poate lua urma hoţilor.

Român Grue se învioră, se lumină la faţă:

— Să încercăm! Să nu mai pierdem vremea! Plecăm chiar acum. Se înarmară cu încă un topor, dat de moş Corbu lui Grue şi cu un îmblăciu, mânuit de Calapăr. Mătuşa Stana puse în mâna lui Iliuţă o torţă, amnar, cremene şi iască, mult trebuitoare la vreme de noapte. Probând îmblăciul, Calapăr se fălea:

— O să bat în lotri ca la fasole!

— Bine-am ajuns, Calapărule! De la spadă… la îmblăciu şi topor.

— Dar şi când vom căpăta iar săbiile, ce-o să le mai învârtim, mamă-mamă!

Şi, cu toată părerea de rău a gazdelor, că le rămânea borşul negustat, au încălecat în grabă. Mătuşa Stana le aţinu calea în poartă şi le-a legat de obiânc, la fiecare, câte un clapon fript, învelit în frunză verde de varză, ca să se păstreze fraged.

12S

— Prind bine după… Scăldătoare.

— Unge la inimă şi dă puteri… Mulţumim şi sărutăm-măna.

Aşa, în anterie călugăreşti, au pornit la drum spre locul unde au pus straiele, pe malul Oltului, în sus. Iliuţă se străduia să ţină pe Osman aproape.

Noaptea pogora liniştită peste pământul rourat. Doar foşnetul valurilor şi al frunzelor ori piculina unui brotăcel îi sporeau netulburarea. Recunoscură locul unde-şi aşezaseră straiele. Iliuţă îl roti pe Osman de şapte ori în jur, „să ia urma lotrilor”. A opta oară, eâinele latră scurt, amirosi cu putere, adulmecă văzduhul, scapără din picioare, dădu vesel din coadă, scheună subţire, îşi linse botul şi privi stăruitor la Iliuţă care-l tot dăscălea:

— Hoţii, hoţii, Osman! Au furat hainele!… Caută mirosul, urma lor, Osman!… Aşa… Caută, caută!

Câinele mai ocoli o dată locul, scheună mai tare, hămăi de trei ori scurt, apoi făcu un salt spre pădure.

— Aha!… Să ştiţi c-a prins mirosul tâlharilor, se bucură Grue; iar când Osman se întoarse la picioarele lui Iliuţă şi latră tare, vesel, întrebă, ca un copil care aşteaptă o minune: Ce zice? Înţelegi?

— Zice că a găsit urma!… Uite-l, ne cheamă după el spre pădure. Pe cărarea ceea… Haideţi!

Tăcuţi, cu inimile cât purecele, o luară, înşiraţi, cu caii de frâu, pe urmele lui Osman, care, când lătra scurt, când mârâia, când scheună chemător. Intrară în pădurea mută şi surdă, grea de linişte. Arare se auzea câte un huhuit de huhurez, ca răspuns la hămăirea lui Osman. Aşa merseră mai bine de o jumătate de oră. La ocolirea unui desiş, câinele se ojpri, adulmecă, ciuli urechile ascultând şi mârâind încet.

— Ai pierdut urma? Întrebă Calapăr, cu îngrijorare; câinele îi răspunse prin trei mârâituri abia auzite, încheiate cu un scheunat subţire, din gât.

— E cam neliniştit, zise Dorondoc. Parc-ar simţi duhoare de sălbăticiune. A, porneşte iar… Hai…

Intraseră adânc în pădure. Drumul, tot mai greu. Osman îi îndemna, prin lătrături scurte, să-l urmeze. Şi încă o bună bucată de vreme urcară, ieşiră din pădurea deasă, într-o zonă stâncoasă. Întunericul se destrăma sub licărul stelelor. Din când în când scânteiau licuricii, ca un joc şi un descântec al stâncilor sure, lucioase. Grue îşi preveni prietenii:

— Greu urcuşul; dar greul cel mare va fi acolo unde-i vom întâlni pe…

— Cu două topoare şi un îmblăciu o să jucăm hora cea mare, glumi Calapăr. Hora mare are cătare, la o zi de sărbătoare.

— Mda, să ne pregătim. Că alta nici n-avem ce face, acum şi aici.

— Da, acum, ori cu capul de piatră ori cu piatra de cap, tot un drac. Mai ales că singuri ne-am făcut-o. Dar cum se zice: neghina trăieşte pe seama griului prost.

Gândeau că, dacă Osman nu se înşală, înseamnă că lotrii îşi aveau birio-gul drept în creierul munţilor, între stânci. Şi se temeau:

— Aici, unde-o dus mutul roata şi surdul iapa, dacă nu ne găsim straiele o să ne găsim naşuL.

Lui Român Grue nu-i plăcea teama lui Dorondoc şi căută s-o alunge c-o zicală de-a lui Calapăr:

— Cine se teme de brumă, să nu sădească viţă de vie.

Şi iar mai urcară, cu caii de dârlog, pe grohotişuri, printre stânci, observând fiecare mişcare a lui Osman. Iliuţă, obosit, gâfâia ca un mânz după zburdare. Se gândea să urce în şa, când, la marginile unui tăpşan, înconjurat de stânci, dulăul se opri; se uită la stăpâni, lingându-şi botul.

— Bine că nu latră, se linişti Grue. Se vede că a înţeles şi el că aici e treabă… Însemnată.

Văzând că Osman s-a aşezat pe coadă, întru aşteptare, opriră caii, într-o văgăună cu iarbă măruntă, să pască în linişte.

— Iliuţă, tu stai aici, cu armăsarii. Noi ne strecurăm spre locul unde pare că se află, ghemuită, o colibă.

Apropiindu-se tiptil, observară că, de fapt, era o casă în toată regula: uşa scundă şi o fereastră cât ar putea încăpea un om voinic. Calapăr se furişă până la perete şi ascultă, încordat. Dinlăuntru auzi sforăituri. Urcă încet la prichiciul ferestrei. Privi: hoţii dormeau duşi cu capetele la peretele din fund, cu picioarele spre fereastră. Numără…: zece picioareI Văzu pe vatră şi agăţate în cuie, pe pereţi, săbii, două suliţe, ghioage, trei arcuri. Desluşi, într-un colţ şi un vraf de straie.

— Aiştia-s, zise, cu încredinţare, când se întoarse la locul de pândă şi aşteptare al prietenilor. Dar cum îi prindem: ei cinci, noi trei.

— Ei au arcuri şi săbii, noi cu două topoare…

— Şi un îmblăciu, Dorondoace! Ii lovim?

— Dacă-i lovim, musai să-i şi înfrângem. Altminteri… Cum e uşa?

— Groasă, de stejar, cred, greu de sfărâmat. Lotrii se trezesc, pun mina pe arme şi, cum intră unul dintre noi, primeşte de dincolo de uşă câte o ghioagă în cap. Zic să-i aşteptăm să se trezească, să-i pândim la uşă şi pe măsură ce ies din casă, îi izbim.

— Adică să aşteptăm până la ziuă? Întrebă Dorondoc.

— Nu; întunericul ne-ajută. Şi-apoi… Să nu amânăm pe mâine ce putem face în noaptea asta.

— Dăm foc casei, hotărî Dorondoc, să ardă ca şoarecii.

— Bine-ar fi. Dar cum facem ca straiele noastre să nu ardă odată cu ei?

— Mai bine să ardă scrisoarea, decât să cadă în mâinile duşmanilor.

— Ai dreptate, Dorondoc. Dacă punem foc, lotrii se buimăcesc şi caută să iasă în grabă, iar noi… pe ei!

— Asta-i, Grue! Cum iese unul pe uşă, noi îl şi înhăţăm!

— Socoteala-i bună, cu un adaos: uşa se deschide-n afară, dec» i-Q înţepenim cu o piatră grea, să n-o mai poată deschide. Deznădăjduiţi se vor răpezi să sară pe fereastră; şi-acolo…

— Te pomeneşti că va trebui să-i scoatem, de chică, afară.

— Da; şi cum avem o funie, îi legăm burduf, unul câte unul.

Deşi nu credeau că se va întâmpla chiar aşa, trecură, repede şi tiptil, la lucru. Puseră o piatră şi un butuc greu în uşă. Adunară braţuri de fân şi frunze uscate în jurul casei. Scăpărară din amnare şi dădură foc din trei părţi. Când flăcările şi fumul se înălţară spre acoperişul din draniţă, se aţinură la fereastră, tupilaţi, lângă perete. Abia acum fumul şi foşnetul flăcărilor au trezit pe cei dinlăuntru din somnul lor adânc. Grue şi ai lui le urmăriră vorba:

— Mă, foc!… Sculaţi, mă!… Foc!… Repede, afară!

— Zorilă, ai visat urât?

— Ba-i foc! N-auzi?… Pârâituri… Pocnete…

— Şi fum!… Mă-neacă!… Repede, afară!… Foc!

Se izbiră în uşa, tot mai speriaţi şi mai furioşi, mai zăpăciţi şi mai deznădăjduiţi. Înţelegând că-s baricadaţi, unul cu voce groasă urlă înspăi-măntător:

— Pe fereastră!… Repede… Nu toţi odată, nătărăilor!… Pe rând,. Altfel nu mai ieşim de-aici niciunul.

Urmă un minut de sfadă şi de îmbrânceală, cu gâfâieli, icnete şi înjurături:

— Trec eu întâi… Ba eu!… Ba eu!… Ba eu!… Mă-neacă fumul! Afară, Calapăr gândea că, în râvna de a-şi apăra viaţa, sunt în stare să se strivească la înghesuială.

— Ei, tot apucă, măcar unul, să bage capul pe fereastră, şopti lui Grue. Să-l înşfăcăm!

În clipa următoare, un hoţ izbuti, în sfârşit, să se strecoare, gemând, blestemând, suduind. Calapăr şi Dorondoc îl prinseră în laţ şi-i astupară gura cu un şumuiog de fân. Tot aşa, pe-al doilea, pe-al treilea, pe rând, ca la moară, îi legară fedeleş, pe toţi cinci, cu căluşuri de fân în gură. Ieşeau pe fereastră şi intrau în laţ şi repede erau trântiţi la pământ. Ca să nu se ridice de jos, Grue şi Dorondoc le puseră o grindă grea peste picioare şi alta peste piepturi.

— Straşnică recoltă! Admiră Calapăr, văzându-i cu ochii holbaţi la stele. Stau ca şalăii săraţi pe tarabă.

În graba mare traseră butucul din uşă, pătrunseră în casă; scoaseră toate lucrurile şi armele, aruncându-le claie peste grămadă, înainte ca flăcările să fi cuprins toată casa. Apoi Calapăr luă îmblăciul şi, după ce izbi de câteva ori pământul, ameninţă:

— Aşa vă îmblătesc, dacă îndrăzniţi a vă mişca şi chisăliţă vă fac! Aţi auzit?

Grue şi Dorondoc scotociră, scuturară toate hainele şi boarfele scoase din casă; dar, nici urmă din straiele lor.

Mi

— Înseamnă că nu-s ăştia cei care ne-au prădat, se amărî Dorondoc.

— Sau au altă ascunzătoare pentru lucrurile furate, socoti Grue, în-torcându-se spre cei cinci tâlhari, trei tineri, doi mai în vârstă şi le vorbi: Ei, preacinstiţilor, ia-n spuneţi unde ţineţi lucrurile fur-găsite?

Lotrii se uitară unul la altul şi făcură semn că nu pot grăi din pricina căluşurilor. Calapăr lăsă îmblăciul şi le scoase ghemotoacele de fân din gură.

— Ei? Vorbiţi! Unde-aveţi ascunse lucrurile furate?

Cei cinci întorceau capul unul spre altul şi tăceau, gemeau ori se văietau. Se vedea că-i speria mai ales că erau îmblătiţi de trei călugări.

— Ce aşteptaţi, muşteriilor? Să vă turtesc tărtăcuţile cu îmblăciul?! Se răsti la ei şi Calapăr. Vorbiţi odată!

— Nu vorbiţi? Întrebă Grue. Aşa cum sunteţi legaţi ca nişte saci, vă aruncăm în flăcări şi vă faceţi scrum. Uite cum arde casa. Nu mai aşteptăm mult…

— Spune tu, Pinte!

— Ba tu, Vasiloaie…

— De ce n-ar vorbi, mai bine, Arghir?

— Grue, ăştia ne duc cu vorba până în zori… Au ei un chichirez: aşteaptă ceva!

— Nu vă mai tocmiţi! Strigă Grue. Spuneţi ori v-arunc, pe câte unul pe rug!

Lotrii începură iar jocul: „Spune tu… Ba, tu…”

Dorondoc şi Calapăr îl înşfăcară pe cel din margine, de cap şi de picioare, trăgându-l de sub grindă şi pornind cu el spre casa în flăcări. Dar, deodată, din spate, tună un glas, ca un boncăluit de taur turbat.

— Staaaţi!… La pământ!… Culcaţi!… Repede!

Şi, în lumina flăcărilor, se desena o matahală de om, ca un uriaş.

— Nu mişcaţi, stafii negre cu comanac, că suliţa şi sabia vă ştiu de nume!

Grue şi ai lui înlemniră, lăsară trupul hoţului jos, ca pe un butuc. Chibzuiră câteva clipe ce să facă. Grue şopti:

— Ne dăm prinşi… Şi ridică mâinile.

Calapăr se uită la îmblăciu: era departe. Hoţii se bucurau, cu glas tare:

— Căpitane Dună!… Ce noroc!

— Mişeilor! Clocoti Dună. Aşa vă găsesc? Legaţi ca nişte bivoli?

— Păi ce să… Dormeam şi… Au aprins casa…

— Vorbim noi mai pe urmă! Dar voi cine sunteţi?

— Nişte preacuvioşi călugări, răspunse Calapăr, cu ton de glumă, cu mlădieri mieroase.

— Călugări? Şi-i sudui. Că voi sunteţi călugări numai după rantie şi potcap. Arvinte, leagă-i fedeleş!

— Halal întorsătură, fraţilor! Suspină Dorondoc.

— O să fie şi mai frumoasă, când o să sfârşiţi colo, în flăcări. Scrum şi cenuşă! Că tot aţi prefăcut voi casa într-un fel de rug!… Hă-hă!… Vă credeaţi… Hoţii-hoţilor şi habar n-aveaţi c-o să vă-ntâlniţi cu căpitanul Dună, lotru vestit în toată Oltenia… Mai repede Arvinte cu legatul, că vreau să aflu ce fel de cuvioşi slujitori ai bisericii sunt aceşti tâlhari, care au cutezat să atace ceata lui Dună… Cum? Numai unul ai legat?

— Asta frumosu se lasă greu!… Rupe funia ca pe-o aţă.

— Leagă-l mai repede şi adă biciul, să-i arăt eu cine-i căpitanul Dună! O să-l fac să-şi înghită potcapul, ca pe-o găluşcă.

Singur Calapăr auzi, în clipa aceea, glasul lui Iliuţă, asmuţind:

— Pe el, Osman! Nu-l lăsa!… Îsa!

Cuprinsul răsună de lătraturi groase, iar Dună se trezi cu un câine în spate, zgârâindu-l şi muşcându-l de umeri.

— Ah! Marş, javră!… Marş!

Cât ai clipi, Grue smulse suliţa din mina lui Dună, iar Calapăr, ridicând îmblăciul, începu să trântească în lotri, cotonogindu-i pe cei aflaţi în picioare şi turtindu-i pe cei care mai zăceau la pământ.

— Na şi ţie, căpitane Dună! Îl măsură, cu îmblăciul, pe spinare, silin-du-l să cadă în genunchi. Osman îşi vârî colţii în coapsa lui.

Grue se temu să nu-l fi omorât şi porunci lui Iliuţă să depărteze câinele şi să-i potolească furia. Dună se văita şi gemea, parc-ar fi tras să moară, în adevăr. Se aplecă asupra lui:

— Nu muri, căpitane, că trebuie să spui unde-ai ascuns straiele noastre… Vorbeşte! Porunci Grue, smulgându-i sabia de la brâu.

— Se-n… Se-nvârte pământul cu mine… Mi-ai tulburat creierii…

— Ce să-ţi fac, nenişorule? Îl compătimi Calapăr. N-am voit, dar a trebuit şi bine te-am pocnit.

— Căpitane Dună, vorbi Grue, ne spui unde ţii lucrujile furate ori te-aruncăm în flăcări?

Hoţul gemea, dar nu vorbea. Român Grue şi Dorondoc îl apucară de cap şi de picioare, târându-l până la locul unde băteau flăcările, ca nişte aripi roşii, fierbinţi.

— Aoleu!… Arde!… Arde!… Scânci Dună.

— Spui, ori te-aruncăm? Întrebă Dorondoc, cu hotărâre.

— Spun!… Adică v-arăt, că… Trebuie să merg pân-acolo…

— Leagă-i mâinile, Dorondoc!… Dar dă-i şi un potcap de apă, de la şipotul de colo, să se desmeticească. Îmblăciul l-a pocnit urât de tot… Sau bine de tot! O întoarse Grue.

Dună bău, cu sete, din potcapul lui Dorondoc, tuşi, iar mai bău, apoi glăsui, lungind vorba:

— Deşi vă purtaţi… Omeneşte cu mine, eu tot cred că nu sunteţi oameni, ci draci îmbrăcaţi călugări.

— Crezi ce vrei, dar hai odată! Vrem straiele furate…

Porniră pe o cărare printre stânci. Dorondoc îl ţinea de funia cu care-i erau legate mâinile la spate, iar Grue îl străjuia cu sabia.

Calapăr rămase lângă cei legaţi, păzindu-i cu îmblăciul, cumplită şi strivitoare armă, multora necunoscută.

După vreo trei sute de paşi, ajunseră la o peşteră; în lumina răsfrântă de la casa în flăcări, văzură că intrarea-i era astupată cu o stâncă. Dună se opri:

— Aici. Stânca pare grea, dar dacă ştii de unde s-o împingi, se mişcă uşor… Şi le arătă locul de unde să apuce piatra.

Cei doi o mişcară uşor; înlăuntru se vedeau grămezi de lucruri, bine rânduite şi stivuite.

— Luaţi ce vreţi şi cât puteţi duce! Îndemnă hoţul.

— Nu, se împotrivi Grue. Noi vrem să ne luăm numai straiele şi armele pe care le-aţi furat de pe malul Oltului, azi când ne scăldam:

— Cum? Voi sunteţi… Nu sunteţi călugări?

— Nu!

— Atunci, lucrurile voastre sunt chiar aici, în faţă, trântite jos.

Grue se repezi spre locul arătat şi, deşi era destul de întuneric, îşi recunoscu repede ciubotele, sabia, cuşma lui şi a lui Moţoc. Nu găsi contăşul, de aceea luă lucrurile cu braţul şi le scoase afară. Dorondoc tresări, necuprins de bucuros:

— Uite-ţi contăşul, Grue! Vezi scrisoarea…

Căută în buzunarul de dedesubt, pipăi şi simţi cusătura neatinsă. Rupse repede aţa, cu dinţii.

— E-aici! Suspină uşurat, fericit. Cu pecetea nesmintită… Căpitane Dună, îmi vine să te îmbrăţişez… Hai să le luăm în spinare până la foc şi să ne îmbrăcăm.

Cu o repeziciune sporită de bucurie, le rânduiră care erau ale lui Grue, care ale celorlalţi. Lipsea doar chimirul lui Calapăr. Îl găsiră şi pe acesta, căzut între nişte pietre.

— Căpitane, noi ne luăm straiele şi armele noastre.

— Numai atât? Întrebă Dună. Sunt acolo bani, giavaeruri.

— Numai ce-i al nostru! Atât!…

Şi, cu braţele încărcate, grăbiră spre casa care tot mai ardea. Dună, încă mai nedumirit, vorbi:

— Mi se pare că doar scrisoarea din contăş vă… Trebuia cel mai mult.

— Cam aşa!

— Dacă o dădeam celuia căruia îi era trimisă, luam mulţi bani pe ea?

— Nu! Doar mulţumirea trimiţătorului şi a mea, cel care era dator s-o ducă.

Se îmbrăcară fiecare în straiele lui. Hoţii abia acum observau că biruitorii erau numai cu pielea în rantii şi ar fi râs cu hohote, dacă nu s-ar fi gândit ce pătăranie li s-a tras, pentru nişte boarfe şterpelite de pe malul Oltului.

— Parcă-s mai voinic în ţoalele mele, se făli Calapăr, simţind nevoia să-şi aplice o zicală: De-acu iar mă port cum mi-i portul.

Dună îi privi şi se arătă oarecum încântat.

— Văd că sunteţi flăcăi mândri. Şi cu săbiile la şold păreţi cel puţin slujitori domneşti, trimişi peste hotar.

— Într-un fel, chiar suntem! Se lăudă Dorondoc. Arunc anteriul ăsta pe foc!

— Nu'! Am spus că le ducem înapoi de unde le-am luat! Nu le-am furat, ci le-am… Împrumutat. Iliuţă, adă caii!

— I-am şi adus, bădiţă Grue!

— Aha, va să zică le numeşti Grue?! Se dumiri Dună. Poate ne mai întâlnim cândva.

— Să-ţi plătim c? Sa? Nu din vina noastră a ars, aşa că…

— Nu pentru cfesâ, ci pentru că deşi m-aţi cam turtit cu îmblăciul, mi-aţi plăcut.

— Şi mie îmi place să mă întâlnesc cu oricine are gânchiri bune. Dar, deocamdată, aş vrea să ştiu dacă isprava asta ai săvârşit-o în înţelegere cu cineva!

— De bună seamă că… În înţelegere. Dar am jurat să nu spun.

— Da? Se miră Calapăr. Vrei să mă îmbrac iar călugăr şi să te dezleg de jurământ cu… Îmblăciul? Ii

— Chiar de nu spui, noi tot ştim cine-i, îl încredinţa Grue. Am avut… Plăcerea şi cinstea de a ne întâlni şi cu dumnealui. Şi l-am dat de-a berbeleacul în Olt.

— Lini!… Iar eu i-am trimis ştire că v-am şterpelit hainele şi să poftească, în poiana de Kngă mănăstirea Cozia, să i le dau, pentru trei pungi de galbeni.

— Ai cam zis „hop”! Înainte de-a sări şanţul.

Simţindu-i părerea de rău, Grue căută să-l mângâie, *spunându-i că boierul care l-a tocmit jefuitor este un slujitor al iui Alexandru vodă, care, precum se ştie, n-are nume bun în ţară. Dună făgădui să rupă târgul cu boierul. Dorondoc vru să ştie de ce nu i-a prins, după ce le-a luat armele.

— Ne puteai lua ca din oală, iar boierul te plătea încă şi mai gras.

— V-am văzut tineri, veseli, porniţi pe hârjoană şi mi s-a făcut milă. De ce să-i dau pe mâna călăului? Mai ales că, pe unul dintre voi, voia să-l ducă, legat, în faţa unei anume jupâniţe, cu care are un clenci de-nsu-rătoare.

Vorba asta îl încredinţa pe Român Grue, dacă mai era nevoie, că urmăritorul era Radu Cujbă. După ce îl sfătui încă o dată pe Dună să se lepede de târgul cu un mişel, cei patru încălecară, lăsându-i pe lotri să-şi scoată fraţii de sub grinzi, să-i dezlege din legători şi să vadă cum li se preface casa în scrum.

Au început coborârea tocmai când, de după dealurile de dincolo de Olt s-a ivit luna, ca o secere de aur. Stelele au prins să pălească şi să clipească parcă le-ar fi fost somn. Cu toate că erau obosiţi, după atâta zdruncin, totuşi, bucuria îndepărtării năcazului parcă le punea aripi. Doar Român Grue se cutremura din când în când, amintindu-şi că s-ar fi putut ca Radu Cujbă să-l ducă legat în faţa Voichiţei. Vorbi în gând cu armăsarul: „Vezi, Lăstune, nu-i pre voia răilor şi a mişeilor”… La un salt al calului, Dorondoc zări la obiânc legăturica învălită în frunze de varză şi un cuţit al foamei îi străpunse pântecele. Opriră la un izvor. Au scos zăbalele din gura cailor, lăsându-i să pască şi să se adape şi ei. Dezlegară legăturelele date de mătuşa Stana şi ospătară. Grue dădu câinelui jumătate din friptura lui:

— Şi toate oasele, lui Osman: el ne-a salvat!

Deşi nu se saturaseră, totuşi voia bună i-a învăluit ca o mireasmă. S-au întins pe iarba moale, mirosind a sulfină şi a mentă, să aţipească un pic. Calapăr maimuţări, spre hazul celorlalţi, pe călugărul portar de la Cozia, imitându-l întru boscorodirea rugăciunilor.

Târziu, când simţiră apropierea vicleană a somnului, Calapăr vorbi lui Osman, ca unui prieten:

— Tu stai de strajă, nu-i aşa? Că ţi-oi da un os, câine credincios. Dulăul scheună încet, mârâit, parc-ar fi vrut să spună că şi el ar vrea să doarmă, lipsindu-se bucuros de osul făgăduit. Dar flăcăul n-a mai avut timp să tălmăcească semnele lui Osman, că s-a şi prăbuşit în somn. Ceilalţi trei: Român Grue, Dorondoc şi Iliuţă i-o luaseră înainte şi intraseră în vise.

Cel dintâi se trezi Moţoc, speriat de scheunatul câinelui:

— De ce mă lingi potaie? Să mă trezesc? Uite, c-a răsărit soarele… Parcă acum o clipă am pus capul jos… Grue, e ziuă! Scoală…

Român Grue sări în picioare, se scutură de somn: „Brrr!” şi porunci:

— Gata!… La drum, flăcăi!

Calapăr le zise să treacă pe la mânăstirea Cozia, poate-l întâlnesc pe falnicul logodnic al Voichiţei. Grue nu se împotrivi, mai ales că, în fapt, dorea să mai dea ochii cu Radu Cujbă.

Când ajunseră la stâna mânăstirii, atânară rantiile şi potcapurile, la loc, pe gard. Puseră şi câte un ban în buzunare, drept… Chirie pentru că le-au folosit o noapte. În ograda mănăstirii dădură tocmai peste Radu Cujbă. Văzându-l uimit şi fâstâcit, Grue îl întrebă, cu batjocoră în glas:

— Cine te-a zgâriat, jupâne Cujbă şi n-a pătruns mai adânc?

— În luptă cu nişte tâlhari… Dar, să ştiţi: n-ajungeţi voi cu scrisoarea la Sibiu decât peste cadavrul meu.

— Cine ţi-a spus că noi am avea o scrisoare? Şi că o ducem la Sibiu.

— Toma Neagu, vornicul! Minţi Radu Cujbă. Ştia de la Voichiţa. Voi vă feriţi de mine dar, de fapt, vă urmăresc Neagu şi fata lui, la porunca măriei sale.

Simţind că Radu Cujbă minţea, Grue se înfurie:

— S-ar cuveni să te-arunc în Olt, de data asta c-o piatră de gât, za-vistnic neruşinat!

— Nu eu umblu cu zavistii, ci Voichiţa! Urmă cu ponegrirea.

— Ticălosule, te ucid! Trase Român Grue sabia. Noroc că Dorondoc i se aşeză în cale:

— Potoleşte-te, Grue! Nu ştii că strâmbii mănâncă ţara şi drepţii plătesc păcatele lor?

— Mai cu seamă că trădarea Voichiţei s-ar putea adeveri a fi mai mult decât o glumă de-a noastră, puse Calapăr sare peste rană.

Grue tăcu, câteva clipe, clipind des din pleoape şi ascultându-şi bătăile inimii. Împingându-l cu vârful săbiei, îl vârî pe Radu Cujbă în biserică şi-l sili să îngenunche pe lespezi şi să jure că se întoarce la Bucureşti şi nu-i va mai aţine calea, niciodată, cât va trăi.

Deşi ştiau că jurământul făcut sub ameninţarea cu moartea poate fi călcat, Grue şi ai lui se bucurau că au mai scurtat ceva din stânjenul de trufie al neamului Cujbă.

De la Cozia au coborât la Călimăneşti, unde mătuşa le-a încălzit borşul făgăduit de ieri şi l-a dres cu smântână, ca să fie mai gustos şi mai cu pri-inţă pentru oameni flămânzi. Punând îmblăciul la loc, în şură, Calapăr îi ticlui o urătură:

— Două lemne odolemne, cu grumaz de piele, bună treabă-am făcut cu ele…

Ascultându-le păţaniile şi isprăvile, moş Corbu şi soţia lui prinseră drag de flăcăii ăştia zvânturaţi şi parcă nu i-ar mai fi lăsat să plece:

— Aici în sat, la Călimăneşti, sunt fete frumoase, cu case şi grădini, cu turme de oi; le luaţi şi vă gospodăriţi omeneşte.

— Mulţumim, mătuşă Stana; dar, deocamdată, trebuie să plecăm. Poate când ne-om întoarce, ne-i peţi cu vreo zână vâlceană»

Pe drumul dintre Călimăneşti şi Cozia au întâlnit o fată îmbrăcată de sărbătoare.

— De pe care deal sau coastă, coborât-ai, măi nevastă? O întreba Calapăr, bucuros că-i de-ajuns să zici… Zână şi zâna să şi apară.

— Nu cobor de pe coastă şi nu sARt nevastă, vin pe vale, pe cărare, că sunt fată mare, şi-aş merge cu voi, până la Brezoi.

Găsind-o frumuşică şi isteaţă, Calapăr îi întinse mina, iar fata sări în şa, în braţele lui, „sprinteioară ca o căprioară”. Mergând când la pas, când la trap, depanară multe vorbe de şagă. Fata mirosea plăcut a busuioc şi-avea poftă de vorbă: acuş despre oile ei, acuş despre altiţa pe care o înflorise pe cămaşă, acuş despre o scăldătoare în Olt, cu întâmplări de haz. Povesti că la mănăstirea Cozia a văzut, cu câteva ceasuri mai înainte, un boier mare şi fălos care a plătit stareţului o pungă de galbeni să-i facă slujbă şi maslu pentru dezlegare de jurământ. Zicea că nu vrea să rămână de râs şi de ocară faţă de vodă şi, mai ales faţă de o jupâniţă, care va să-l ia de bărbat, după ce săvârşeşte nu-ş ce ispravă.

— Vai, ce se mai lăuda! Zicea: „am cincizeci de slujitori şi ţin toate căile spre Transilvania. Nici cârtiţoi, nici şoim de-ar fi tot nu-mi scapă!„ll am, ici, în palmă pe Român Grue”.

— Fată dragă, văd că ştii multe şi frumos le spui, o lăudă Calapăr; dar eu tare aş vrea să aflu cum te cheamă şi unde stai, ca să trec pe la tine, când m-oi întoarce de la treaba ce avem de împlinit, cu aceşti soţi ai mei.

— Ei, dacă în Brezoi întrebi de Neaga lui Niţu Darabană, mă găseşti, de bună seamă.

Au mai sporovăit ce-au mai sporovăit, până în mijlocul satului Brezoi, când Neaga lui Darabană a mulţumit, le-a urat drum bun şi noroc, a sărutat obrazul flăcăului şi, tot „sprinteioară ca o căprioară”', a sărit din şa, în vreme ce flăcăul îi îndruga ghicitoarea despre şa: „Gâsculiţă chepto^u, Line te mai simţi pe ea”.

Fără să ştie de ce, Dorondoc, care tot drumul până, aici îl plzmu'. R pe Calapăr că drumeţeşte cu o fată frumoasă în braţe, a vorbit, cu subin': ^:

— Să ştii, Neguţo, că acel Rcmăn Grue şi soţii lui au îmbrăcat Şţţaie ciobăneşti, au cumpărat o turmă bunicică şi au trecut, în pasul ailor, în Transilvania…!

Fata înmărmuri câteva clipe, apoi le ură încă o dată:

— Norocul să vă ajute, flăcăilor! Şi să nu mai păţiţi nimic. Eu jur că nu vă voi face nici un rău…!

Mai merseră vreun ceas şi opriră la un izvor, să ospăteze şi să lase caii la păscut. Moţoc şi Grue se făceau a-l pizmui pe Calapăr, pentru plăcerea de a fi ţinut-o pe Neaga în braţe.

— Ştiţi ce-am băgat eu de samă? Se vâri în vorbă F.iuta. Cât n trăncănit fata ceea, Osman a mârâit de cinci ori: mrr… Hrr. Mrrr.

— Te pomeneşti că Neaga lui Niţu Darabană, se temu Dorondoc, a fost iscoada lui Cujbă, acest boier care înghite mai mult decât poate mesteca.

— S-ar putea şi… Nu s-ar putea, îndrugă Grue cam în dodii. Oricum, să fim cu luare-aminte. Adică să aşteptăm o turmă de oi, pe care s-o cumpărăm… Sau care să ne scape de primejdioasa urmărire.

— Grue, dar tu aşa ai spus fetei. Şi dacă-i iscoadă…

— Şi de o fi fost şi de n-o fi fost iscoadă, tot numai o turmă de oi ne poate ajuta să scăpăm de urmărirea lui Radu Cujbă şi mai cu seamă de iscoadele lui Dudău. Dacă ne prind, călăul ne ştie de nume.

Au aşteptat pe malul Oltului, între munţi, dar până seara n-a trecut nici o turmă spre miazănoapte, aşa că s-au tras mai la adăpost, în pădure şi şi-au tocmit culcuş de noapte. Osman le-a stat de pază.

În zori, tălăngi şi zbierăte de oi vestiră apropierea unei turme. Cei patru încăleoară şi ieşiră în calea ciobanilor. De teama dulăilor ciobăneşti, Osman se fofila printre călăreţi.

Grue intră în vorhă cu baciul şi află că îşi trecea turma spre Răşinari, că avea patru sute de oi şi patru ciobani. Îl rugă să-i îngăduie a călători tot în urma turmei, de va fi nevoie până la Câineni.

— Păntru de ce? Vru omul să afle.

1 na

— Aşa ne prieşte nouă, prietene baci. Înţelegi?

— Aţi hi niscare lotri, răufăcători?

— Jurăm că nu!

— Şi dacă iasă vreun bocluc ori vreo mişelie?

— Cel mult să vă oprească niscai slujitori domneşti, cercetându-vă cu întrebările.

— Şi noi ce-om răspunde?

— Ii purtaţi cu vorba, până trecem noi, în galop şi scăpăm în Transilvania.

— Flăcăilor, ni-i greu, dar vă îngăduim, gândind că-i o facere de bine… Brrr, mioară!… Ni… Hai!… Trageţi, ciobanilor, asinul cela la mijloc… Aşa! Că tot lăturiş mere, la codeală şi nimereală.

Şi, în pasul oilor, în sunet molcom de talangă, au urcat o vreme, pe Olt în sus. Român Grue şi mai ales Calapăr au schimbat ceva vorbe cu ciobanii, despre vreme, despre preţul brânzei şi al lânii, despre sarica din spate, opincile groase din picioare şi căciulile brumării, despre bâte şi dulăi, despre rudele din Transilvania şi Oltenia şi chiar despre războiul turcului cu neamţul. Osman s-a împrietenit cu câinii ciobăneşti şi, împreună, dădeau târcoale turmei. La o strâmtoare de stânci, câinii ciuliră urechile, 1 se opriră şi începură a zăpăi. Îndată se şi iviră călăreţi. Unul strigă de tremura frunza fagilor:

— Staaaţi, măăă!… Staaaţi…!

Baciul făcu semn, cu capul, lui Grue, urmând a păşi, cu opincile lui mari şi grele, prin apa limpede a unui pârâiaş ce cobora, peste pietre, în Olt. Vorbi numai când văzu că, printre slujitorii următori s-a ivit şi un boier tânăr şi trufaş, călare pe-un cal sur, voinic, bine înşăuat.

— Mdaa!… Iaca stat-am, boierilor şi slujitorilor… Cafe-i baiul?

— Voi sunteţi cei care…

— Păi om hi! De ce să nu him? Numai să ne spui 'netale… de care?

— Aşa?! Credeaţi că nu vă prind, viclenilor? Trădătorilor!

— Boierule, nu ne ocări! Că suntem mocani cu tundra neagră şi bâta grea.

— Slujitori! Îl întrerupse boierul. Descălecaţi şi înşfăcaţi-i! La fiecare câte trei!… Aşa!… Căutaţi-i pretutindeni: prin sin, prin toharcă, prin cuşmă, prin obiele şi opinci. Vârâţi-vă şi-ntre oi şi cercetaţi desagii de pe măgari… Scotociţi tot, cu de-amănuntul! Tot…!

Ciobanii lăsară jos tundrele şi îngăduiră, fără nici o împotrivire, scotocirile. Boierul întreba mereu, nerăbdător:

— Aţi găsit?… Aţi găsit ceva?

— Nimic… Boarfe de-ale lor…

Baciul se lăsa scociorât prin brâu, prin chimir şi surâdea.

— Care-i Grue dintre voi? Spune? Asupra lui este scrisoarea.

— Păcat, dară niciunul nu se cheamă cu ist nume. Unu-i Gheo, adică Gheorghe, altu-i Şte, adică Ştefan, iar cel de colo-i Pă, adică Patru… Vrei să spun şi numele berbecilor, al măgarului?

— Taci, palavragiule! Eşti trăsnit?

— O ţâră-oi hi, că stam odată, pruncuţ fiind, pe cleanţul Lotriţei sub un brad nalt şi-o trăsnit, oborându-mă la pământ. Alesu-m-am doar cu spaima şi c-o vânătaie la o bucă.

Scos din sărite, boierul răcni:

— Scoate scrisoarea, că te străpung cu sabia!

— Nu sări, jupâne, ca musca-n zăr. Înţelege că suntem mocani din Răşinari şi nu te mai lega de noi ca râia de… Coada caprei.

— Căutaţi-i mai repede! Mai repede!

Dar, intraţi între oi, slujitorii se înfundau ca într-o mocirlă vie. Tot zbătându-se, boierul se văzu înconjurat de zeci de berbeci, cu coarne groase, răsucite şi cu vârf uri ascuţite, cu ochi boldiţi.

Din locul lor de pândă, Român Grue şi însoţitorii ţâşniră în galopul ce! Mai mare, drept pe malul apei; în şir câte unul trecură patru călăreţi, îm-proşcând prund şi nisip din copitele cailor. Boierul, încurcat între berbeci, strigă cu deznădejde:

— După ăia de trec în galop! Străjeri, după ei!… După ei…!

Dar nici un străjer nu putea scăpa uşor dintre oi. Strigau că nu se pot mişca: stăteau ca. Prinşi într-un lanţ viu, care mereu se înnoda, tot mai strâns, mai îndrăcit, gata să-i doboare.

— Afurisiţii! Ei or fi?

— Păi or hi ăi cu pitacul dă-i cătaţi în brăcinar la mine, jupâne! Dojeni baciul, râzând în mustaţă şi făcând cu ochiul. Au cai buni: zboară precum lăstunii. De-amu, pupă-le urma!

— Ah! Ei sunt!… Grue şi… Mişeilor, porniţi galop!… Răcnea, se răsucea în şa, suduia, văzând că slujitorii erau trântiţi pe spate, daţi peste cap, călcaţi în picioare de oile speriate, bulucite, vârtejite parc-ar fi dat capia-n ele. El însuşi vru să tragă cu arcul, dar văzu că tolba îi căzuse din spate şi berbecii îi rupeau săgeţile, călcându-le-n copite. Ajuns pe un dâmb la peste o mie de paşi în susul apei, Român Grue se răsuci în şa, lăsă calul la trap uşor şi ură:

— Rămâi sănătos, jupân Radu Cujbă! Să te mai văd când mi-oi vedea ceafa!… Atunci şi nici atunci…!

Sugrumat de mânie şi neputinţă, boierul răcni la Grue, la ciobani, la oi, la copaci, la munţi, la cer. Să dea oile la o parte, să cadă stânci în capul fugarilor. Să-i înece apa Oltului.

— Baciule, te ucid! Eu sunt comisul Radu Cujbă, omul măriei sale! Îţi poruncesc să împrăştii oile, mânca-ţi-le-ar lupii şi gălbeaza! Dă-le la o parte!… Te ucid…!

— N-am cum… Când se strâng ciopor, trebuie s-aştepţi până se resfiră singure. Mai bine şezi blând, nu te mai zbuciuma, nu mai răcni, nu te mai zbate, că te-alegi numai cu răul şi pacostea.

Dar nu sfârşi bine sfatul, că berbecii îl doborâră la pământ pe Radu Cujbă. S-auzeau numai vaiete şi sudălmi: „Mă calcă în picioare!… Copi-tele-s ascuţite… au! Parcă-s cuţite…!”.

Şi, în valea strânsă între munţi, se înteţi o hărmălaie nemaipomenită: străjerii ţipau, câinii lătrau, Cujbă se văita, măgarul chihăia, oile behăiau, bulucindu-se una-n alta, ciobanii râdeau. Doar Grue şi ai lui îşi vedeau de drum: pe Olt în sus, prin îngemănările dintre munţi şi curând ajunseră la Câineni.

— Am scăpat! Răsuflă uşurat, Dorondoc. Să vedem acum cum ne-or merge treburile şi la Sibiu. Că duşmanul are mii de gheare.

Se opriră o jumătate de ceas, buşumară caii, îi şterseră de sudoare, se scuturară de praf, ca să nu sperie sibiencele.

Intrând în cetate înainte de amiază, au avut răgaz să găzduiască în Hanul „La Butoiul de Aur”, să admire zidurile cetăţii şi înălţimea turnurilor. Iliuţă nu mai contenea să se mire de mărimea şi frumuseţea clădirilor, de înălţimea bisericilor, de îngustimea uliţelor. Când ajunseră la Casa Sfatului, Român Grue îl lăsă pe Iliuţă la cai, iar el, împreună cu Calapăr şi Dorondoc urcară scările, întrebând de un diac numit Aloisius Gruber. Halebardierul, care înţelegea româneşte, nu le-a dat învoire şi nici lămurire despre camera unde lucra diacul, până nu-i puseră un ban în palmă, îl găsiră pe diac aplecat asupra unui catastif mare şi gros. Era om trecut de patruzeci de ani, roşcovan, pleşuv, cu ochi bulbucaţi, cu musteaţa subţire şi barba rară, cu buze groase, vineţii. Puse o întreită întrebare:

— Cine sunteţi, de unde veniţi şi ce doriţi?

— Suntem: Român Grue, Ion Calapăr şi Tudor Moţoc, venim din Ţara Românească, din partea marelui ban Mihai, să înfăţişăm măritului jude al cetăţii o scrisoare de taină.

— Domnul jude nu-i aici. Mâine, la zece ceasuri îl puteţi vedea. Dar cred că scrisoarea mi-o puteţi da şi mie.

— Iertare, dar avem poruncă s-o înmânăm numai domniei sale.

— Bineee… Gazdă unde aveţi? Întrebă cu bunăvoinţă cam silnică.

— La „Butoiul de Aur”.

— Mda… Să ştiu unde vă găsesc, dacă domnul jude vine mai devreme. Odihniţi-vă şi cătaţi a fi cu capul limpede, când vă veţi înfăţişa înălţimii sale, domnului jude al cetăţii. Şi… Vedeţi cum vă purtaţi; că în Sibiu avem nu numai biserici mari, ci şi închisori straşnice.

Poate pentru că izbutiseră să scape de urmărirea lui Radu Cujbă, poate pentru că-i încânta această atrăgătoare cetate, unde se bucurau de o bună primire la Sfatul oraşului, aveau chef de petrecere, de cântec şi joc.

— Pân-aici, am dârlobârlobrezit-o bine, îşi dădu cu părerea Calapăr. Şi mergând pe uliţe, cu caii de căpăstru, începură a murmura cântec.

Tinere săsoaice, rumene la obraz, cu rochii înfoiate, ţesute cu flori în multe culori, cu păr galben şi ochi albaştri, îi întâmpinau cu chihotiri de râs şi voie bună. Asta îl îndemnă pe Dorondoc să dea drumul la glas:

— Ori căi vechi ori căi străine, codrule, codruţul meu, unde calc îmi merge bine, codrule, codru ful meu…

Când băgă de seamă că, în urma lor, vine un cârd de tineri, Dorondoc întrerupse cântarea, cu o întrebare în şoaptă:

— De ce-o fi pomenit Herr Aloisius de închisorile Sibiului?

— Taci, cobe!… Cântă, zâmbi Grue, că numai cu cântece cucereşti inima istor fete-zâne… Mie, soarele şi luna, codrule, codruţul meu, mi-au surâs întotdeauna.