Trânta cu tătarul.

Tupilaţi în dosul unui mărăcine stufos din vârful dealului, Calapăr şi Dorondoc cercetau cu privirea tabăra tătară. Căutau să vadă cum se poate pătrunde în ea. Dacă Moţoc Dorondoc era îmbrăcat, ca de obicei, în strai romanesc, Calapăr pusese pe el veşminte ciudate: pelerină largă, neagră, cu şapte petece, încinsă cu frânghioară de matasă, pălărie cu boruri late, egi, ciubote italieneşti, vechi şi scâlciate, iar faţa mâzgălită cu boia roşcată; musteaţă zbârlită ca la motani, pletele pieptănate lins şi unse cu oloi 1 să cât mai strălucitoare. Zise către prietenul său:

— Ei, frate Tudor Moţoc, poreclit Dorondoc, întoarce-te acasă şi te-n-chină, cu răbdare sfântului Aşteaptă; du-i şi prinoase şi adastă veşti.

— Iţi doresc noroc, mare astrolog Răpalac! Şi să te-ntorci sănătos şi cu dobândă! Apoi, ferind o creangă din copăcelul care-l adăpostea, jelui: Mărăcine, mărăcine, am rămas doar eu cu tine… Dar nu puteam sta liniştiţi, când îl ştim pe Grue rob în mâinile tătarilor. \par        — Aşa-i, dar ar fi o minune să intru în haita lupilor şi să scap teafăr, ncsfâşiat.

— Planu-i bun, n-am ce spune; dar ca să-l îndeplineşti punct cu punct, ar trebui să fii zmeul din poveste. Oricum, eu Moţoc-Dorondoc cred în noroc. Iar pentru trebuşoara urzită, eşti omul potrivit: ai umblat mult prin lume, îndrugi câteva vorbe tătăreşti, cunoşti crugul stelelor sau zici că le cunoşti, ai o închipuire bogată şi a multe născocitoare. Dar dacă nu-ţi reuşeşte planul, te-am pierdut şi pe tine!

— Grue merită să ne primejduim viaţa, ca s-o mântuim pe-a lui. Şi-apoi, să fim drepţi: greul cel mare îţi rămâne ţie.

— Dac-o greşim? Dacă satul nu mă sprijină?

— Talienii au o vorbă: Chi fa falia e chi non fa sfarfala. Adică pe limba noastră: cine munceşte greşeşte şi cine nu munceşte greşeşte şi mai rău.

Hotărâseră să trimită ştirea la vremea cea mai potrivită: olăcar, Iliuţă. Că un copil se strecoară mai uşor şi nebăgat în seamă printre tătari. Gândea Moţoc: „Un năpârstoc îţi aduce noroc, face tot ce poate şi din ananghie te scoate”. Iar Calapăr:

— Dacă-ţi spune vorba cheie: „Soarele dârlobârlobreaz intră în zodira leului”, tu aduni, în graba mare, oameni şi, mai departe, ştii ce ai de făcut: bătălie pentru slobozenie.

— Până la urmă, Calapărule-astrolog, totul depinde de cum vei şti tu să citeşti în stele şi să faci horoscoape.

K

— În ceea ce-l priveşte pe Iliuţă, ai văzut? Cunoaşte tabăra tătărească; unde-i cortul lui Gâzi Ghirai, cum arată feciorul lui, Ibrahim, multiubitul şi, mai ales, cortul unde-s ţinuţi Grue, Voichiţa şi jupân Neagu. A ursărit de mai multe ori pe-acolo. Deci, ajutaţi de isteţimea, de curajul şi steaua noastră, o să ducem până la capăt şi trebuşoara asta.

Calapăr ştia câte ceva despre stele, despre locul lor pe cer şi despre înrâurirea ce o au asupra oamenilor. Dar se bizuia mai mult pe neştiinţa tătarilor, sporită de teama pe care o au ei faţă de orice citire în stele. Îşi luară rămas-bun, îşi urară încă o dată noroc şi se despărţiră: unul spre tabăra tătară, celălalt spre Novăceşti.

Mai mare şi mai înalt decât oricare altul, cortul lui Gâzi Ghirai sta aşezat măreţ în mijlocul taberei. Cusut din vreo sută de piei de cămilă, era încăpător şi bogat în podoabe: podit cu covoare de persida şi blănuri de tigru şi ghepard; în jur, cinci taburete scunde, acoperite cu mătasă vişi nie, verde şi galbenă. De cei cinci stâlpi ai cortului atârnau, în cârlige, iataganul, arcuL tolba cu săgeţi, scutul rotund din piele de bivol şi tuiul care dovedea rangul de conducător al taberei. Acum, Gâzi Ghirai sta tolănit, ca de obicei, pe sofaua moale, cu trei perne înfăţate în mătase verde; râgâia des şi sughiţa: mâncase mult pilaf de batal gras, greu de mistuit. Moţăia, când eunucul de sjxajă la uşa cortului îl vesti că îl caută un om cam ciudat, care pretinde că-i ghicitor în stele, astrolog. Jumătate adormit, făcu un semn, pe care straja îl tălmăci „să intre”. Întrebă moale, deschizând doar ochiul stâng, care părea mai pieziş decât cel drept, închis:

— Cine eşti şi ce vrei? De ce-mi tulburi tihna? Hâc!…

— Sunt mare astrolog, cetitor în stele şi vreau să-ţi ghicesc, răspunse omul cu mantia cârpită şi pălăria-bleagă. Mă cheamă Răpalac. Am învăţat ce. Irea stelelor la astrologii cei mari de la Eghipet şi de la Babilon, adică de la ucenicii lui Netinav împărat, tatăl lui Alexandru Machedon. Am şcolit întru astrologie şi la magii din Persida, unde multe lucruri minunate am deprins.

— Şi ce ştii să ghiceşti? Se ridică Ghirai într-un cot, să vadă mai bine şi să se încredinţeze de adevăr.

— Ghicesc şi proorocesc, mărite han, naşterile şi morţile, biruinţele şi îngerile, înălţările şi doborârile din rang. Fac horoscop de bărbat au femeie, de oştean au om de rând, slobod sau rob.

— Eu ştiu tot! N-am nevoie de proorociri… Vorbi trufaş şi se răsturnă pe sofa.

— Cer iertare, mărite Gâzi Ghirai, dar eu ştiu că ai da o pungă de aur c_» lui care te-ar povăţui cum să câştigi bunăvoinţa lui Hantătar cel mare la Crâm. Vorba asta îl făcu pe tătar să clipească des din ochiul stâng şi să se ridice iar într-un cot. Şi-apoi, măria ta, ştii foarte bine că azi nu se află nici împărat, nici căpetenie de oaste, nici boier mai răsărit, care să nu aibă lângă dânsul şi un cetitor în stele, bun pentru sfaturi de taină.

— Mda… Mormări căpetenia, dacă eşti ghicitor, spune ce faptă mai de samă se petrece, acum, în tabăra mea?

— Îngăduie, mărite, să cercetez, o clipă, crugul cerului, ici în faţa cortului…

Ieşi afară, se întoarse, după câteva minute şi vorbi cu ifos:

— Steaua Berbecului răpune Leul, deci în tabăra domniei tale se află nişte robi ghiauri: unul în zodia Peştelui, altul într-a Săgetătorului şi altul… Adică alta, că-i femeie, în zodia Fecioarei. Sunt aici de când s-a în'ilnit steaua Ciobanului cu steaua Motanului, adică de trei zile şi aşteaptă îndurarea măriei tale.

— Mda… Şi ce fac acum ştii? Deveni Gâzi Ghirai tot mai curios.

— N-am văzut… Dar dacă steaua Mâţei a intrat în zodia Cumpenii, msamnă că unul dintre ei gândeşte să rupă lanţurile şi să fugă.

— Prostr! Nimeni n-a scăpat din cătuşele lui Gâzi Ghirai!

J

— Aşa-i; dar stelele arată că, de data asta… Încearcă, deşi sunt ferecaţi în fiare, unul mai îndrăcit…

În momentul acela, se întâmplă ca un slujitor să intre în cort şi, cu sufletul la gură, să grăiască:

— Mărite, ghiaurul cel tânăr a sărit la bătaie, a doborât doi slujitori, a spart cortul şi-a cercat să fugă!

— Cum? Sări Gâzi Ghirai în sus, ca din praştie. Şi?

— L-am prins, mărite!… Zece străjeri îl ţin acum legat în funii

— Tăiaţi-l! Răcni ca un turbat.

— Nu! Se împotrivi astrologul. Iertaţi că mă amestec, dar proorocirea adeverită îmi dă dreptul…

— Nemaipomenit!… Ce mă sfătuieşti să fac? Să-i leg o piatră de râş-niţă de picioare ori să-l ucid?

— Mda… Horoscopul spune că ţi-i mai de folos pe pământ, decât sub pământ.

— Bine… se răsuci către slujitor. Leagă-i o piatră de râşniţă. Cea mai grea!

La vreo cinci, şase sute de paşi de cortul căpeteniei, într-un alt cort, rotund, se aflau, legaţi în funii, Voichiţa şi Toma Neagu, iar mai încolo, celălalt, Român Grue, încătuşat. Au dormit pe paie. Lângă boieri, o măsuţă scundă, de brad, cu un ulcior cu apă şi o ulcică de lut. Jupân Toma îşi ţine tâmplele în palme şi, din când în când suspină cu „vai şi-amar”-ul lui; Voichiţa. Doborâtă de mâhnire, stă turceşte şi tace, amărâtă. În picioare, cu braţele şi gleznele încătuşate, Grue priveşte surâzând, cum doi făurari îi leagă o piatră de râşniţă de picioare, nituindu-i încuietoarea.

— Trei zile, oftă Toma Neagu şi n-am putut vorbi cu măritul Gâzi Ghirai. A intrat o singură dată, ne-a privit lung, ne-a măsurat şi cântărit din ochi, n-a rostit cuvânt şi a plecat… Cine ştie ce gândeşte să… Vai şi-a…

Cum nici Voichiţa, nici Grue nu rosteau nici un cuvânt, îşi urmă jeluirea:

— Nu-i a bună!… Cine ştie ce năprasnă mai cloceşte mintea lui Gâzi Ghirai?… Vai şi-amar! Şi tu, nebunule, ce ţi-a venit să te iei la bătaie, aşa, din senin? Ori poate te crezi în stare a birui o tabără întreagă, nesă-buitule? Cine ştie cât rău ne-ai mai făcut?… Ne pot omorî!

— Pentru că nimeni nu-i răspunse, Toma Neagu izbucni: De ce tăceţi? De ce nu spuneţi o vorbă măcar?

— Ce-ai vrea să spun? Întrebă Voichiţa. Să te laud că ai chemat tătarii?

— Ce era să fac. Vai şi-amar, dacă satul…

— Mai bine taci şi nu te mai văicări de pomană! Mi-i ruşine că-mi eşti tată.

— Nici si'ada între noi nu foloseşte la nimic, căută Grue să facă pace. Toţi trei suntem vinovaţi că ne aflăm aici. Fiecare în felul lui. Vinovatul vinovaţilor, însă, eşti domnia ta, jupân Neagu. Când n-aveam piatra asta la picioare, mai nădăjduiam. Acum…

— Să n-o mai faci pe viteazul! Îl dojeni Voichiţa cu asprime.

— Ce să fac? Ce să fac?… Vai şi-amar de cap sec ce-am…

— Acu' dai socoteală pentru câte prostii ai făcut în Novăceşti! Îl dojeni fata.

— Aici bine-ai zis, jupâniţă, încuviinţă Grue, cercând să se aşeze jos.

— Tu să taci! Îl repezi Voichiţa.

Şi, multă vreme, în cort s-auziră doar suspine şi pufniri de mânie ori zornăitul lanţului de la gleznele lui Grue/VToichiţa bătu din palme şi strigă furioasă:

— Mi-i sete!… Îmi ard buzele… Mă lăsaţi să mor? Clinilor!

— Nu striga, vai şi… Să nu-i supărăm mai tare. Cu vorbă bună, să le câştigăm bunăvoinţa, poate se-ndură să…

— Nu! Nu mă-njosesc!… Nu cred c-or să fie mai binevoitori, dacă ne târâm la picioarele lor.

— Te admir, jupâniţă; îmi placi!

— N-am nevoie să-ţi plac ţie!

— Cum ţi-i voia, surise Grue, ironic. Dar ce faci dacă… Placi cuiva de-aici, din tabără; cuiva care face ce vrea cu roabele?

— Apă! Apă!… Bătu Voichiţa din palme, iar Grue strigă şi el cât putu de tare, în ciuda văicărelilor lui Toma Neagu:

— Apă!… Apă!… Daţi-ne apă, barbarilor! Ne chinuie setea! Se înfăţişă un eunuc, blajin, cu vorbă domoală:

— Iusuf spune: aveţi apă în ulcior. Torn în ulcică? %

— Jupâniţă vrea apă rece, proaspătă! Ceru Grue, răspicat, hotărât. Voichiţa îl fulgeră c-o privire de ură şi arătă furioasă spre ulcior:

— Dă-mi din ăsta! Mai repede, tăntălăule!

— Iusuf dă-ndat'… se grăbi eunucul să-i umple ulcica; dar după ce îşi muie buzele, jupâniţă se mânie şi mai tare şi strigă că-i „caldă!”

— Ţi-a cerut apă rece! Dojeni Grue. Împlineşte-i porunca.

— Ce face Iusuf? Aduce apă rece ori pleacă… Tăntălău…

— Din fundul fântânii! Porunceşte fata, iar eunucul se trage spre uşă, de-a-ndăratelea, zâmbind blând, mieros.

— Multe nacafale şi mofturi, vai şi-a… S-au adunat în tine. Se poartă prea cumsecade sluga asta, dar şi când s-o mânia, vai de noi…

— Să poruncească odată şi robii în tabăra asta! Şi încetează cu văicăreala, te rog!

Când Iusuf se înfăţişă cu ulcica plină cu apă, Voichiţa o privi cu scârbă şi-o respinse:

— E tulbure! Nu beau decât apă limpede, cleştar!

— Iusuf aduce limpede-cleştar, se temeni eunucul, surâzând.

Toma Neagu mai cercă o dată să-şi îmblânzească fiica şi-i aminti lui Iusuf că l-a trimis c-o vorbă la măritul Gazi-Ghirai.

— Iusuf nu poate intra în cort la măritul, dar vorbit cu Ibrahim, fiul preafericit… Şi spus: „Ce te-amesteci, eunuc tâmpit!” Tâmpit, frate cu tăntălău…

— Vai de mine! L-am supărat oare cu ceva? Întrebă Neagu, foarte speriat.

— Iusuf nu ştie… Scânci ieşind cu spatele înainte, surâzând nevinovat.

— Vai şi-amar! Şi fiul ne este împotrivi tor… Ce ne facem?

— Vâna-i a domniei tale, vornice Neagu!

— Ai uitat la ce osândă şi bqgjocoră m-aţi supus? Vai şi-a…

— Noi ne?

— Am apărat dreptatea şi libertatea, pedepsind pe călcătorul legii.

— Să pierd banii împrumutaţi pentru bir? Eşti nebun?

— Domniile voastre, boierii, ne jefuiţi în tovărăşie cu vodă şi cu sultanul! Află, jupân Neagu şi nu uita, că oamenii din Novăceşti au vrut doar să dea o pildă; să te înveţe minte, să-ţi plătească o f arama din răul cel mult pe care-l căşunezi tuturor. N-am vrut, ferească Dumnezeu, să te ucidem, cum l-ai omorât domnia ta pe Pârvu din Obidiţi. Am căutat doar să te silim a te-ntoarce pe calea omeniei. Să te silim, dacă altminteri n-am izbutit.

Fiindcă i se părea că Voichiţa începea să-l creadă pe Grue, Toma Neagu se răzvrăti şi strigă, întrerupând mustrarea lui Român Grue.

— Vorbe! Prostii! Când intri pe mâini mojiceşti, duşmănoase…

— Noi… Duşmani şi tătarii prieteni! Strâmb mai vezi lumea, boier Neagu… Sfatul satului hotărâse să te ţină până la prânz, să simţi, pe pielea domniei tale, la ce fel de cazne supui oamenii nevinovaţi. După ce vei fi jurat că nu mai umbli să ne supui iobagi, te dezlegam. Deci scăpai. Pe când acum, ai sărit din lac în puţ: te-ai sortit singur rob.

— Mă răscumpăr… Am bani! Nu se lasă Toma Neaguv

— Numai să nu-ţi ceară mai mulţi decât ai. Şi-apoi, ai nenorocit-o şi pe jupâniţă Voichiţa, care gândeşte altfel decât domnia ta.

— Vai de mine!… Doar nu-s nebuni?!

— Nu; sunt numai lacomi. Iţi iau şi toată averea şi te vând şi rob: două piei de pe un ţap fără minte.

— Da!… Gemu boierul; asta chiar s-ar putea. Ce să… Ce să facem acum?

Sfada asta, cu târzii păreri de rău o întrerupse eunucul Iusuf. Care intră cu un om îmbrăcat cu pelerină largă, petecită şi cu pălărie mare, bleaga. Cu temeneli, vorbi:

— Poftim! Rog, cu închinăciune, cetitor de stele, aici sunt ghiauri…

— Vai şi-amar! Şopti Neagu. Ce-o mai fi vrând şi ăsta?

— Iusuf roagă Alah pentru izbândă întru plinirea poruncii măritului Gâzi Ghirai. Tu, mare şi vestit astrolog, venit de Ia Pcrrirla…

— Fie precum zici! Surise astrologul. Zodia cea bună te-mbrăţişeze, În veci! Şi către legaţi: Sunt Răpalac iscusit cetitor în stele şi-n zodii, astrolog rătăcitor, venit în tabăra măritului Gâzi Ghirai, să ghicesc viitorul, să fac horoscoape şi să arăt greşalele mai-marilor.

— Şi vrei să ni-l faci şi pe-al nostru? Râse Grue. Înainte de a ne pune sub satâr? Frumos din partea ta; dar oare mai era nevoie?

— Altă belea pe cap! Suspină Voichiţa, iar Toma Neagu se vaită tot mai jalnic.

Astrologul făcu semn lui Iusuf că-i slobod, urându-i să-l urmărească steaua norocului până la stingerea tuturor planetelor. Privindu-l, Voichiţa simţi greaţă: slinos şi cârpit, răpănos şi urât mirositor.

— Salabaerusum, efendi Neagu! Se închină astrologul, iar boierul se sperie cumplit şi suspină:

— Vai de… de unde mă cunoşti?

— Ei, pe cine nu cunoaşte un astrolog rătăcitor, iscusit cetitor în stele? Şi unul care vine…

— De la Persida! Îl întrerupse Grue. Dar noi nu te… Cunoaştem.

— Chiar dacă-ţi spun, efendi, că eşti născut în zodia Săgetătorului, că ai douăzeci şi trei de ani, că inima ţi se-nclină către o fată zămislită în 1 zodia Fecioarei? Adică aşa ţi se arată la horoscop, zâmbi astrologul cu multă bunăvoinţă, înveselindu-se.

— O fi, dar eu n-am cunoscut vreodată un astrolog… Iscusit.

— Ce mai vrea şi palavragiul ăsta? Întrebă Voichiţa, când îl auzi chitind pe nas, popeşte:

— Binecuvântează, doa-oa-oamne apa şi vinul şi de-ntâi pelinul şi stoa-oa-oarce aghiazma Drăgăşanilor în tot cursul anilooor!… Revarsă-ţi pronia cerească pe Valea Călugărească, struguri dulci să creaaâcă, vinul în craaamă să ţâşnească, iar noi să-l beeem, pân'nu mai puteeem. Amiiin…!

Grue se lămuri, în sfârşit şi pufni în râs:

— Măi, tu eşti… Calapăr, frate! Prubuluiam glasul, dar nu-mi venea a crede. Aşa te-ai măscuit de bine că… Şi pălăria asta trasă pe ochi…

— Ssst! Îl opri astrologul. M-ai cunoscut, dar nu mă cunoşti! Sunt astrologul… Răpalac.

— Poznaşul Cala… Suspină Voichiţa, uimită. Dacă mă dibuiesc, îmi pierd capul, oameni buni. Cum ai pătruns aici, măi nebunule?

Ca astrolog iscusit, în treacăt pe-aici, nu puteam să nu-l văd pe măNu mai pot răbda! Se înfurie Grue.

Tocmai pe asta m-am bizuit şi eu. Ştii de la mine: capul plecat pururea nevătămat, iar cel grozăvit, repede doborât; dar şi cine se tot pleacă în robie se îneacă… Apoi am spus că aş vrea să vă fac horoscopul, ca să afle şi măritul ce să facă, anume, cu voi. Şi mi-a dat voie, ca un ocâr-muitor înţelept ce se află.

În acel moment şi jupân Toma Neagu îl cunoscu pe Calapăr:

— A, tu eşti cel care ţi-ai bătut joc! Am să-ţi tai capul!

— Uite, căposul! Abia i se mai ţine bostanul pe umeri şi umblă să le taie pe ale altora! Îl potoli astrologul.

Grue întrebă, cum crede c-ar putea scăpa de-aici.

— Vreau să vorbesc cu Gâzi Ghirai, să te îngăduie mai slobod. Întâi au vrut să te taie, Grue, pentru că ai schilodit trei tătari. Ci rugându-l eu de iertare, s-a mulţumit să-ţi lege o piatră de picioare. Şi eu i-am spus că dacă te vinde rob, câştigă mai mult decât dacă-ţi taie capul.

— Ehei, straşnică soartă pentru Român Grue Grozovanul!

— Dacă izbutesc să-ţi fac un horoscop bun, te vâră chiar în rândul ienicerilor. Le-am şi spus că un braţ şi o minte ca a ta nu-s de lepădat pentru semilună: ajută la supunerea noroadelor.

— Cinstea asta mă ucide.

— Dar de noi, de mine, Toma Neagu, boier cu dregătorie, ce-ai aflat?

— Te lasă slobod dacă plăteşti o sută de pungi cu galbeni.

— O sută?! Ţipă deznădăjduit. A înnebunit? Vai şi-amar… N-am!

— Gâzi Ghirai crede că ai.

— N-am! N-am!… Se înfurie şi mai tare. O pungă, două acolo… Mai mult nici o lescaie!

— Ca să-ţi scoată banii… O să te pună la… Crrrţ! Cazne!

— Cazne! Se îngrozi Toma Neagu şi începu să tremure. Sunt boier '

— Pentru Gâzi Ghirai eşti doar un izvor, izvor gras de parale.

— Vai şi-amar, în ce grozăvie am intrat…

— Te-ai băgat singur cu capu-n juvăţ şi ne-ai tras şi pe noi! Îl învinui Voichiţa, din nou, cu necruţare.

— Bine zice moş Arvinte, vai de cap unde nu-i minte… Îşi aminti astrologul că stăpâneşte un izvor nesecat de zicale.

Grue vru să ştie ce soartă îi pregătesc Voichiţei.

— Deocamdată, Gâzi Ghirai, după câte am înţeles, gândeşte s-o trimită plocon la Crâm, marelui han, să-i câştige bunăvoinţa.

— Nu se poate! Se sperie fata. Născoceşti, ca să ne îngrozeşti

— Nu; după ce a văzut că eşti frumoasă, a zis că-i mai bine să te trimită peşcheş, pentru haremul sultanului.

Fata lăcrăma, tremura şi îşi dojenea părintele, iar părintele o învinuia pe dânsa, că nu l-a ascultat, să se ascundă. Grue vorbi răstit şi supărat de ciorovăiala asta învinuitoare şi fără rost:

— De cât v-aţi certa şi învinui, acum când suntem în laţ, mai bine ne-am sfătui cum scăpăm de-aici. Cum e paza taberii, Cala… Astrologule… Răpalac.

— Puternică! Încercarea ta de fugă a dus la întărirea străjii.

— La uşă erau doar şase suliţaşi. Am socotit că-i doboram, cu cătuşa.

— Acum sunt doisprezece.

— Iar noi, acum suntem patru. Dacă ne răzvrătim…

— Greşim! Sunt mulţi şi tari. Deci, Român Grue, pielea s-a rupt…

— S-o cârpim cu blană de vulpe.

— Pentru asta, Grue, ne trebuie chibzuială, dibăcie şi răbdare. Mai ales răbdare.

Opriră sfatul aici, pentru că intră Iusuf, grăbit şi speriat foarte:

— Ridicaţi!… Ridicaţi picioare, vine Ibrahim măritul!

— Nu mă ridic! Se împotrivi Voichiţa, cu înverşunare. Iaca-aşa!

— Măritul fiu al prea măritului… om puternic.

— O fi, la el în cort, nu aici! Şi se lungi pe ţol să se vadă funiile cu care era legată la mâini şi la picioare.

Ibrahim intră, falnic, privi fata şi zâmbi îngăduitor. La ceilalţi nu catadicsi să se uite. Mormăi:

— Mda… Frumoasă… Frumoasă…

— Iusuf spune: frumoasă cum căprioara, aprigă cum leoaica. Ibrahim încuviinţă, răsucindu-şi câteva fire din barba-i scurtă şi neagră cărbune, iar către fată grăi cu semeţie:

— Sunt fiul lui Gâzi Ghirai, măritul conducător al acestei tabere de o mie de viteji; nu te mai uita la mine cu ochi de tigroaică!

— Mă uit cum îmi place! Şi nu-mi pasă chiar de-ai fi feciorul Padişa-hului ori al proorocului Mahomed.

Toma Neagu se înverzi de spaimă; fălcile i se încleştară aşa de tare, încât nici „vai şi-amar” nu mai putu rosti. Grue surâse, încântat. Mai în-cântat se arătă Ibrahim:

— Am cu ce îmblânzi o cadână răsfăţată: brăţări, salbe, inele…

— Păstrează-ţi-le sănătos! N-am nevoie…!

Ibrahim râse ameninţător, fără a-şi pierde buna dispoziţie:

— Am şi mijloace care încovoaie şi supun: fiare, ştreang, satâr. Şi se apropie, râzând: Vreau să văd cât de mătăsos ţi-i părul.

— Nu te-apropia, că te sfâşii cu…

— Nu te-apropia, spurcăciune! Strigă şi Român Grue, fără să ţină sama că astrologul îi făcea semne de cuminţire, ameninţă: Iţi crap capul cu fiarele…!

— Tu, ghiaur netrebnic, cutezi să ridici mâna?

— Cutez!… Poftim! Şi-l ameninţă înălţând pumnii deasupra capului tânărului tătar.

— Un ghiaur să mă oprească a mângâia o fată?

— Horoscopul arată că i-i dragă fata, interveni astrologul şi dragostea…

Ibrahim deveni tot mai nedumerit şi mai furios, totodată:

— În tabăra asta sunt o mie de viteji, eu sunt, după tatăl meu, cel mai puternic. Se potriveşte rangul meu cu un ghiaur rob?

— Nuuu! I se alătură astrologul: un miros are florăria şi altul bă'aria. Lui Grue îi veni la îndemână să răspundă batjocoritor:

— Numai să vezi bine care-i bălăria… Spinoasă, otrăvită.

— Mă înţepi şi cu vorba? Se răsti Ibrahim. Iusuf, scoate-l afară şi, pe loc, să i se rateze capul!

— Aşa pedepseşte orice căpetenie tătară, îl preveni astrologul, numai că înălţimea sa, părintele domniei tale, voieşte să-l vândă rob, pe bani frumoşi, la Trebizonda.

— Lipsă de-aceşti bani! Se lepădă, necruţător, Ibrahim.

— E voinic şi chipeş, mărite Ibrahim! Şi ca ienicer, în slujba Padişa-hului, multe şi de laudă isprăvi ar săvârşi.

— Ia-l, Iusuf şi taie-l! Porunci încă mai răstit; dar astrologul nu se lăsă biruit, stărui, abia ascunzându-şi spaima:

— Mă iartă, mărite, dar horoscopul lui se tălmăceşte că va ajunge un slujitor de nădejde al proorocului Mahomed şi al semilunei.

— Deocamdată-i doar un ghiaur rob şi răzvrătit. Ia-l, Iusuf!

— Da, îl iau şi-aduc… Cap îndată!

— A, stai Iusuf! Îşi aminti astrologul. Nu se poate! Nu se poate pentru că azi e vineri şi Mahomed, profetul lui Alah, a poruncit ca în această zi să nu se dea nici o osândă… Apoi tot mai cucernic şi mai firoscos: Chiar şi stelele sunt potrivnice: Aldebaran se întâlneşte cu Madebaran, iar cine varsă sânge, în aceste ceasuri, va avea parte de moarte năprasnică, de iatagan ori ştreang.

— Mda… se îngrijoră tătarul. Iusuf, amân pe mâine!

— Ţi-i uşor să mă ucizi, făcu Grue un pas înainte, când sunt în lanţuri. Altfel…

— Altfel ce? Se grozăvi Ibrahim.

— Desferecă-mi cătuşele, dă-mi sabie şi-ai să vezi, dacă o să-ţi mai fie aşa de uşor.

— Nu mă întărită, ghiaure!

— Dă-mi o spadă!

— Vezi să nu uit că azi e ziua lui Alah şi să-ţi ratez capul, chiar cu iataganul meu! Se răţoi, batjocoritor, Ibrahim.

Foarte îngrijorat, astrologul vorbi împăciuitor:

— Ghiaurul a uitat vorba: capul plecat sabia nu-l taie.

— O să ne mai întâlnim noi! Se arătă Grue netemător. Mişelule!

— Ce zice? Ce vrea? E smintit?

— Da e cam… Smintit, răspunse astrologul. Zice că leul, chiar în lanţuri, tot leu rămâne, pe când cel care…

— Cum adică, eu, Ibrahim, n-am curaj să…

— Ei, nici nu s-ar putea măsura cu domnia ta, falnic şi viteaz cum. Eştiî

— Te încredinţez că ăsta-i cel din urmă asfinţit de soare pe care-l mai vezi, ghiaur netrebnic şi…

Dar astrologul i-o luă înainte, liniştitor şi linguşitor:

— Cum va hotărî soarta şi luminoasa stea a măriei tale, fie-ţi numele binecuvântat!

Uitând ce avea să spună, tânărul tătar porni spre ieşire; dar din uşa cortului adăugă, parcă şi-ar fi amintit:

— Ghiauro! Ai să duci viaţă fericită în cortul meu!

— Scuip pe asemenea fericire! Ii strigă Voichiţa, ceea ce-l făcu pe Toma Neagu să se crămăluiască jalnic şi să suspine, nenorocit:

— Vai şi-amar, ce zile-am ajuns!… Iar astrologul acoperi cu o vorbă tare spusele fetei:

— Mergi cu bine, mărite Ibrahim, fiul preamăritului Gâzi Ghirai! Român Grue înţelese intenţia astrologului şi îşi uşura sufletul cu o urare batjocoritoare:

— Helbet, picior de rac, doar de mor să nu ţi-o fac! Voichiţei îi plăcu purtarea lui Grue şi dădu semn de îmbunare:

— Asta de la Calapăr ai învăţat-o, Român Grue?

— Prin multe spaime m-aţi trecut, nechibzuiţilor! Zise Toma Neagu.

— Mulţumesc, Calapărule, că m-ai scăpat şi mă înveţi că acela care scuipă-n vânt, în barbă se scuipă.

— Dacă te ucide… Mâine, vai şi-amar, ce ne facem?

— Fugim în noaptea asta! Hotărî Voichiţa. Fără întnziere, fugim!

— Nu! Cutezăm prea mult şi stricăm totul, o potoli astrologul şi filo-sofă mai departe: Deocamdată am mai câştigat o zi. Până mâine. Ori cade samarul, ori crapă măgarul, ori moare tătarul.

Lui Grue nu-i pica bine asemenea filosofie, deşi ştia că altfel nu se poate.

— Vreau ca măcar Voichiţa şi jupân Neagu să scape. De aceea, la noapte, ies din cort, tirâş, fac mare zarvă în tabără, spre miazăzi, atrag străjerii la mine, le dau de… Lucru, iar voi fugiţi spre miazănoapte, prin pădurea de la Vârtoapele.

— Frumos, vitejeşte, însă prea primejdios! Îl opri astrologul, dar propunerea lui Grue încălzi inima Voichiţei, îndemnând-o a vorbi înduioşat:

— Aşa! Fugim!… Îmi pare rău, Grue, că din pricina mea ţi se întâmplă atâta nenorocire. Abia acum încep a-ţi ghici inima.

— Măcar dacă… Jertfa mea ar fi cu folos, jupâniţă.

— Ehei, jupâniţă, jupâniţă, dojeni astrologul; vorba dulce mult aduce, vrajba darmă, pietre farmă. Şi mai zic: numai când cugetarea n-ajută, în nici un chip, numai atunci să trecem la fapte deznădăjduite, întemeindu-ne doar pe îndrăzneală şi pe noroc.

— Dac-ai fi în locul meu, n-ai mai fi atât… de filosof.

— Prieten este numai acela care cunoaşte şi poate trăi toate durerile prietenului. Şi trebuie să te gândeşti că, dacă tătarii mă descopăr înşelător, soarta mea-i mai slută ca a voastră.

— Ai dreptate, prietene. Dar vreau să pier ca un voinic, ca un viteaz mare, cum mi-i porecla. Să fiu Grozovanul, nu Ticălosul!

— Ai timp şi pentru asta. Deocamdată să ascultăm sfatul pe care ni l-o da noaptea asta. Iar dacă vrei să fii de folos murind, află că asta se poate o singură dată. Şi încă! Trăind însă, poţi fi de folos de mii de ori. Celor dragi.

— Frumoasă dăscăleală! Dar nu-i dumnealui aşa de viteaz şi de… Filo-tim, se învrăjbi iar Voichiţa.

— Jupâniţă, adineaori mă vedeai altfel; şi vederea aceea îmi da aripi.

— Aşa-i femeia, dădu lămurire răutăcioasă astrologul; tu vrei s-o scoţi din robie şi ea, vorba cântecului: Vezi? Pe mine nu m-ai vrut, placă-ţi cel din neamul slut, spân nogai cu ochii mici, mici ca nişte irmi-lici… Nu-l ştii cine-i? Ghici! Doar acu plecă de-aici…

— Eu, totuşi, cred în inima bună şi iubitoare a Voichiţei, zâmbi Grue.

— Mai trebuie să cred şi eu într-a ta, se mai îmb, 1ânzi glasul fetei.

— Mâine vei vedea dacă trebuie să crezi ori nu, stabili astrologul. Dar Neagu îşi sări din fire:

— Pierdeţi vremea flecărind! Vai şi-amar… Încurcă-lume!

— Inima, dragostea, viaţa nu sunt fleacuri, tată!… Dar cum scăpăm?

— Am venit eu cu un plan din Novăceşti. Dar ne trebuie, pe lângă multă îndrăzneală şi mult noroc şi chibzuială. Planul l-am întocmit împreună cu Dorondoc şi cu câţiva oameni din Novăceşti.

— Şi?… Ce fel de plan?… Mai clar!… Vrură să afle toţi trei.

— Cui pe cui se scoate!

— Nu mă ameţi cu zicalele! Se supără Voichiţa, iar astrologul se însufleţi de nerăbdarea fetei.

— Zic să-l atragem pe Ibrahim paşa ori altă căpetenie tătară într-o capcană şi să-l silim pe Gâzi Ghirai la o răscumpărare: mi-i dai pe-ai mei, ţi-i dau pe-ai tăi. Frumos?

— Frumos, dar cum? Întrebă Grue, tot mai nerăbdător.

— Este şi… Cum… Mai întâi nu vă mai sfădiţi între voi. Al doilea: Grue, fii mai stăpân pe tine; să n-o ia voinicia prea mult înaintea cuminţeniei, că se poticneşte şi cade-n bot. Al treilea: jupâniţă Voichiţa, mai leapădă trufia şi-ncetează de-a fi schimbătoare ca vântul. Al patrulea: jupân Neagu îngroapă frica adânc, că nu-i bună de nimic; pune cruce acelui… „vai şi-amar”… Din primejdie numai curajul, hotărârea şi înţelepciunea te scapă, nu văicăreala şi milogeala…

— Eu, fricos? Nu mă tem la o adică, dar acum, vai şi-a…

— Eşti aşa de sperios, încât ţi-i teamă să recunoşti că te temi.

— Ne-ai dăscălit destul! Îl opri Grue. S-auzim planul. Dar astrologul continuă, fără zăbavă, a sporovăi:

— Să fim cu ochii în patru şi cu urechile-n şase. Că dacă zăpsesc ceva, s_a zis cu noi! Am pus la cale…

Dar în clipa aceea intră iarăşi Iusuf, foarte încruntat:

— Poruncă: ghiaur tânăr chemat la măritul Gâzi Ghirai!

— Nu!… Strigă Voichiţa, cu deznădejde. Nu te duce, Grue!

Tânărul Grue era şi foarte îngrijorat şi bucuros, de aceea zise:

— A trebuit să vină acest ceas de primejdie, jupâniţă, ca s-aud şi la domnia ta vorbă caldă pentru mine.

— Mda, adaose astrologul; n-am ştiut până acum că „nu” e-o vorbă de dragoste… Dar cât trăieşti multe-nveţi.

Eunucul porunci suliţaşilor să dezlege ghiuleaua de la picioarele lui Grue şi să-l ia. Voichiţa îl rugă să se stăpânească şi să vorbească înţelep-ţeşte, chibzuit, cumpănit.

— Gâzi Ghirai are călău? Întrebă Neagu.

— Iusuf ştie la cort doi gealaţi, gata să taie ghiauri.

— Mor de spaimă! Vai şi-amar… Pentru mine, nu…

Suliţaşii l-au brâncit pe Grue afară. Lăcrămând, Voichiţa îi ură să se întoarcă sănătos. Astrologul îl încuraja:

— Zodia ta arată că ajungi om de vază, dacă treci de piedica pusă în cale-ţi de unul născut în zodia Berbecului.

— Iusuf are poruncă şi iscusitul cetitor în stele să se înfăţişeze la măritul Gazi-Ghirai.

— Împlinesc cu plăcere porunca! Binecuvântat fie-i numele…

Cât s-au auzit paşii celor plecaţi din cort, Toma Neagu şi fata lui au tăcut, ascultându-şi bătăile inimilor şi înghiţindu-şi lacrimile. Cel dintâi, grăi boierul:

— Îl taie, nu?… Nu-mi pare rău de răzvrătitul ăsta, ci mă tem că şi pe noi… Dacă nu ne scapă măria sa vodă, pierim în robie. Răzvrătitul ăsta, venetic, e vinovat de toate.

— Nu-i mai vorbi aşa, tată! Că el, numai el o să ne scoată de aici.

— Vai şi-amar, altă nenorocire! Fată de neam eşti tu? Dar lasă că-l taie Gazi-Ghirai…!

— Tată! Se mâhni Voichiţa şi începu a plânge, cu hohote. Cercetând cu luare-aminte înfăţişarea lui Român Grue, Gâzi Ghirai socoti c-ar fi păcat să pună sub satâr capul unui flăcău aşa de voinic şi frumos.

— A cutezat să mă umilească! Se plânse Ibrahim.

— Umilinţa nevăzută de nimeni se şterge cu un singur galben, din cei câţi iau pe-un rob ca el. Ce zici, astrologule?

— Porumbel de aur ţi-a ieşit din gură, preamărite, cap luminat. Fără să-i pese că fecioru-su îl pâra că l-a ocărit, căpetenia îl trimise pe Grue la cort, poruncind să-l păzească straşnic. Totul s-a petrecut aşa de repede, că n-avu răgaz să rostească nici un cuvânt. Astrologul gândi: „Semn bun… Tot e bine să fie omul voinic, frumos şi… Mut”.

Văzându-l că intră în cort, Neagu şi Voichiţa se bucurară. Dar se întristară repede, dându-şi seama că nu înţelegeau ce poate însemna una ca asta. Dună vreun ceas, apăru şi astrologul. Nerăbdătoare, cea dinţii Voichiţa îl întreba cu ce veste venea:

— Veste bună! Vorba ceea zisă despre o mâncare: cine sorbea orbea, de bună ce era. De fapt, veştile-s amestecate, un talmeş-balmeş de la cumătră, adunat cu mătura şi pus pe făraş, ca să fie mai abraş.

— Vai de capul meu!… Vorbeşti în pilde şi nu pricep nimic.

— Deocamdată pricepe că Grue n-a fost ucis; şi asta-i bine. Dar Gâzi Ghirai vrea s-o trimită pe jupâniţă, chiar mâne, la hantătarul cel mare de la Crâm. Şi asta-i rău, foarte rău!

— N-ajung eu acolo; m-arunc în Nistru, hrană la peşti!

— Vai şi-amar… Dar cu mine? Ce fac cu mine?

— Pentru domnia ta, cum am mai spus, Gâzi Ghirai cere o sută de pungi; nici o firfirică mai puţin.

— N-am!… N-am atâţia bani…!

Grue tresări: descoperise un gând ce-i părea năstruşnic:

— Zic, astrologule, să spui tătarului să ceară cât mai mult că boierul are. Şi-apoi, dacă vrea să scape, să dea şi cenuşa din vatră.

— Nebunilor! Vreţi să mă jefuiţi, cu ajutorttl tătarilor? Izbucni Neagu. Vai şi-a… Când o afla vodă, la toţi vă taie capul.

— Boierule, boierule, vorbi Grue cu dojana, gata eşti oricând de pâră şi trădare, pentru averi. Ci, nu-l ameninţa pe cel care şi-a vârât capul sub iatagan tătăresc, numai ca să ne scape pe noi.

— Vă urăsc, că vreţi să scăpaţi înfundându-mă pe mine, vai şi-a…

— Tată, mai lasă naibei ameninţările şi batjocura.

— Nişte venetici s-au unit să-mi topească averea.

— Dacă prietenul meu nu era cinstit şi de inimă, stătea acasă şi nu-şi primejduia viaţa venind aici să ne-ajute.

— Grue are dreptate, tată! Sări Voichiţa cu glas^ tremurat.

— Fata mea! Ai trecut în tabăra lor… Ce mă fac? Am rămas singur… Ce mă fac? Vai şi-amar, ce mă fac?

Văicărelile astea îl supărară rău pe astrolog; îl făcu cobitor şi javră schelălăitoare. Văzându-i supărarea, Neagu se răzgândi şi se îmbuna:

— Nu cumva vreţi să mă speriaţi cu alte minciuni?

— Crezi ce vrei! Îl pocni astrologul. Dar ştii cum zic oamenii? Zic că eşti bun de spânzurat de-o cracă uscată, că-i păcat de cracă verde, pentru om ca domnia ta, care numai în aur crezi.

Toma Neagu gândi să-şi domolească mânia şi întrebă:

— Dar cum ai să faci ca tătarul să te creadă?

— Ei, boierule, de multe ori trebuie să ştii cum să umbli în jurul stânii, să nu te latre câinii. Gâzi Ghirai o să mă întrebe ce spune horoscopul domniilor voastre şi eu am să răspund că ghiaurii sunt oameni cu noroc: stelele lor arată că vor deveni slujitori de nădejde ai padişahului.

Dacă-mi lasă averile, zău, de nu mă turcesc!

_, Tată! Mă înspăimânţi! Se supără Voichiţa. Vrei să fii dregător al lui Mircea Turcitul? Faci neamul de ruşine!

Grue şi astrologul îl încredinţară pe Toma Neagu, că tătarului îi place moi mult aurul decât orice.

— Spuneţi-i că sunt sărac, vai şi-amar de capul meu!

— Dimpotrivă, trebuie să spună că eşti foarte bogat şi că, dacă te st] ^nge o ţâră în chingi, dai şi o sută cincizeci de pungi.

— Mă nenorociţi, tâlharilor! Vai şi-a…

Grue îl sfătui pe astrolog să spună, după citirea horoscopului, că boieri -l are şi multe giuvaiericale, adunate ca să-l plătească pe vizir să-i lomnia ţării.

— Eu, domn? Vai şi-amar…

— Chiar domnia ta!… Vezi, te apărăm ca… Funia pe spânzurat.

— Mai bine mă lăsaţi să mă ucidă muştele…

Vorbind tare, n-au auzit paşii eunucului. Voichiţa tresări:

— Piei, satano! M-ai speriat… Iscoadă pânditoare, ce vrei?

— Iusuf aduce apă rece.

— Nu mi-i sete, dar dacă tot ai adus-o, o beau.

— Lui Iusuf place să slujească jupâniţă; aduce apă când jupâniţă bate din palme. Acum doreşte spor la… Tâlcuirea horoscopului şi se duce Iiisuf la treabă.

Miraţi de apariţia neaşteptată şi de plecarea eunucului, cei patru tăcură câteva minute. Cel dintâi, Neagu şopti:

— Slujitorul ăsta ne spionează! Vai, vai… ne pârăşte lui Gâzi Ghirai.

— Iscodirea-i datoria slujitorilor, îl încredinţa astrologul. Am uitat să spun c-am trimis ştire lui Dorondoc prin moş Dănilă, ursarul, că mă aflu „bine” în tabăra tătară. Iliuţă a rămas cu ursul. Îl vom folosi ca ştafetar, la momentul potrivit.

— Ce mai vreţi să faceţi?

— Jupâne Neagu, vrem să scăpăm din robie, spuse hotărât Grue.

— Iar pentru asta eu, ca astrolog, am să spun că ai multe averi şi ştiu şi unde sunt ascunse, îl vesti Răpalac.

— Mă prădaţi, tâlharilor! Vai şi-amar!… Fără milă mă pră…

— Gâzi Ghirai o să-ţi ceară bani să te răscumperi, jupân Neagu, aşa p:'t. Cum ai vrut. Te sfătuim să te târgui cât mai mult. O să te ameninţe şi pe domnia ta şi pe jupâniţă, cu cazne. Numai când simţi că trec la faptă, spui că averile le ţii zidite în peretele cramei de lângă conacul din Novăceşti.

— Dar nu-i adevărat! Vai şi-a… Şi-or să dea foc casei.

— Atunci spui că-s ascunse în crama din Corbeni: mai departe, ca să câştigăm timp pentru rânduirea apărării, zise Grue.

— Ce minte sucită ai şi tu, Grue! Se cruci Voichiţa.

— Nu mintea mea, ci împrejurările-s încurcate. Dar dacă gâcim, din vreme, cu ajutorul astrologului, ce gândeşte tătarul, dacă ne ajută Do rondoc, dacă socoteala de-acasă se potriveşte cu cea din târg, scăpăm. Crama de la Corbeni se află într-o văgăună, la marginea pădurii, departe de drumurile umblate.

— Nu înţeleg!… Bâigui Toma Neagu, dar când să primească lămurire, eunucul se ivi iar în uşa cortului, vestind venirea lui Ibrahim, care intră şi-l salută pe astrolog:

— Alah, cu tine!

— Alah e mare şi Mahomed proorocul lui… Răspunse rar astrologul, ca să-şi ascundă surpriza şi să afle ce vrea. Căpetenia porunci să fie dezlegat „ghiaurul cel tânăr”.

— Îl lasă slobod! Murmură tresărind Voichiţa, văzând cum îi scoteau lanţurile. Şi ochii îi străluciră de bucurie.

— Ţi-ar conveni? Întrebă, în batjocoră, Ibrahim.

— De bună samă! Se pripi fata, cu sinceritate.

— Lângă tine am să-l las mort, să-l îngropi, cu mâinile tale.

— Aşa nici nu mă-nspăimânţi, nici nu mă ademeneşti! Aruncă vorbe tăioase fata, vădind că nu se temea.

Ci înţelegând că n-o răpune, tânărul tătar vorbi lui Grue:

— Tata te trimite măritului Han; eu te însoţesc. Iar tu, ghiaură frumoasă, îmi rămâi mie, cadână.

Slobod fiind, Grue întrebă ce are de făcut. Astrologul cercă să spună că n-a sfârşit horoscopul.

— II sfârşeşti, după!… Dacă va mai fi nevoie! Vreau să-l bat.

— Adică, să ne batem. În săbii? Întrebă Grue.

— La trântă! Te pun jos şi… Te omor! Ca pe-un gândac.

— Şi dacă te birui eu?

— Trânta-i neîntrecutul meu meşteşug: pe toţi i-am doborât. Oricum dacă mă… Tot te spânzură tata, măritul Gâzi Ghirai.

— Grue, nu primi! Se rugă Voichiţa. Sunt nişte mişelnici.

— Uneori dreptatea poate zdrobi chiar mişelia, dădu Grue răspuns.

— Dacă-i aşa, se rugă astrologul, să vă dea cerul şi minte, nu numai putere.

Foarte speriat, îl ruga acum şi Toma Neagu să nu se bată: dacă moare, doamne fereşte, cine-l mai scapă? Când Grue se uită la Voichiţa, ea îl încuraja cu o vorbă din popor:

— Orice femeie zice: dacă ţi-i bărbatul moale, du-l la târg şi dă-l pe oale; dar de găseşti unul isteţ, nu te uita la preţ.

Ieşiră în faţa cortului, iar Neagu şi Voichiţa se târâră la uşă, să vadă lupta. Strigând: „Te ucid!”, tânărul tătar îl înşfacă pe Grue de mijloc, îl răsuci în stânga şi în dreapta, îi puse barba în piept şi, aplecându-se cu toată greutatea peste dânsul, părea gata să-l frângă. Oricine putea să vadă că Ibrahim era puternic şi avea bun meşteşug de trântă. Cei din jur îl încurajau cu strigăte, cu laude şi cu sfaturi, în limba lor. De două ori, Grue se află la o clipă de doborâre. Tătarul crâşca, gemea, suduia, gâfâia mirat.

Că românul se zvârcolea, părea doborât şi, totuşi, îi scăpa; nu-l putea pune la pământ; nici întâia, nici a cincea oară. Îşi dădea seama că-i mai slab decât el şi aştepta să-l obosească şi să-l facă ghem. Astrologul rostea rugă în doi peri:

— Alah, Alah, dă putere lui Ibrahim şi minte lui Grue!

În a treia clipă după această rugă, romanul se încorda, puse tătarului o piedică iscusită, ciobănească, şi-l lepădă, cu o bufnitură, la pământ, cu atâta putere, încât câteva minute nu se putu ridica de jos: se îngălbeni ca bulzul de ceară şi gemu:

— Aaah… Să vină gealaţii!… Să-l taie!… Voichiţa strigă cu bucurie şi durere, totodată:

— L-td răpus, Grue!… Vai… de ce l-ai răpus?!

Astrologul începu un fel de târguială şi de povaţă, susţinând că nu-i niei o vitejie să-şi răpună potrivnicul cu satirul călăului.

— Fiul lui Gâzi Ghirai nu trebuie să se lase înfrânt! Dacă-l ucide gea-latul e meritul lui, nu al stăpânului. Şi-apoi, în Coran scrie că musulmanul înfrânt de-un ghiaur nu poate ajunge niciodată ocârmuitor, ci doar rob sau eunuc.

— Chiar aşa… Scrie? Uuuf!… Se ridică, gemând.

— Te mai îndoieşti? Ştiu Coranul pe dinafară, spuse astrologul.

— Eşti nemaipomenit de mintos, astrologule! Îl lăudă Voichiţa, pri-cepându-i viclenia şi văzându-l pe tătar foarte încurcat, întrebând, cu umilinţă, ce să facă acum când. Uitând durerile din coastă, se înfurie:

— De ce nu mi-ai spus de la început, ticălosule?

— Intrasei în zodia Tigrului furios şi nu te mai putea opri nici han-tătar cel mare! Îl lămuri Român Grue, cu o dojana.

— Aşa-i… Dar cum scap, acum, din nenorocirea asta?

— Păi… Să mă uit la stele şi la ghiaur… Şi după ce se zgâi spre cer: Scapi, luându-te din nou la trântă.

— Astrologule, mă vezi înfrânt şi-ţi baţi joc de mihe?

— Nu, mărite: zodia o să-ţi dea măriei tale atâta forţă, iar ghiaurului atâta minte, încât să cădeţi la pământ, în aşa fel ca lumea să vadă că sân-teţi totuna de puternici.

— Şi atunci treaba vine aşa, ca şi cum nu ne-am fi luptat, zise Grue, întărind propunerea astrologului. Dar trebuie să ne trântim de trei ori.

— Dacă altfel nu se poate… Încuviinţă, cu tristeţe, Ibrahim.

— Vorba ceea: deschide-te, punguliţă, să plătim lui Ioniţă pentru cuşma de oiţă. Şi-apoi, toate lucrurile bune sunt trei.

Român Grue vedea că puterile tătarului se împuţinau şi voia să-l slăbească şi mai tare; aşa că de trei ori, făcu aşa fel încât să cadă odată amân-doi. Cel dintâi eunucul exclamă, parc-ar fi fost tocmit:

— Iusuf a văzut nevăzutul; un ghiaur tot aşa tare ca măritul Ibrahim. Ridicându-se gâfâind şi frânt de oboseală, tătarul porunci ca Grue să fie pus din nou în cătuşe şi plecă. Astrologul rămase la cortul prizonieri-

Cimine horoscopul. Voichiţa nu-şi putea stăpâni bucuria, impresionată”^0 felul cum s-au înţeles Grue şi Calapăr numai din priviri; îi ve-să-l sărute, parc-ar fi scăpat de orice primejdie. Dar alt gând îi curmă bucuria: primejdia creştea cu fiecare ispravă. Se întreba pe cine va trimite Gâzi Ghirai la Corbeni să caute averile. Presupunea că pe jupân tfeagu singurul care trebuia să ştie ascunzătoarea. Era încredinţată că pe ea o vor popri, ca zălog, în tabără.

— Dar pe cine va trimite cu domnia ta, jupân Neagu? Întreba Grue.

Că una-i dacă trimite un tătar oarecare şi alta-i dacă-l trimite pe fecio-ru-su, Ibrahim… Ci eu zic că, fiind vorba de aur şi giuvaericale, s-ar putea să încalece însuşi Gâzi Ghirai şi să te întovărăşească, jupâne Toma Neagu.

— Vai de mine!… Mă tem de el.

— Dar dacă şi el se teme că-i întinzi vreo capcană? Întrebă Voichiţa.

— E destul de bănuitor, zise astrologul, aşa că pregăteşte-te, boier Neagu, de întovărăşirea tinărului Ibrahim.

— Dar, vai şi-amar! Ce mă fac? La Corbeni n-am nici un ban, nici o giuvacrica. Mă jur! Şi dacă văd că i-am păcălit, mă omoară?! Mă dau la câini!…

— Nu te teme! Din pădurea din jur, răsare mântuirea, îl asigură asr trologul. Domnia ta intri în cramă, le arăţi unde ţi-i ascunsă bogăţia…

— Dar n-am ce le arăta, vai de… V-am spus!

— Te porţi ca şi cum ai avea: intri în hrubă, mătăhăieşti în dreapta, în stânga, ciocăneşti în pereţi…

— Ciocănesc, vai, dar ce găsesc? Nimic! Nimic!

— Ai răbdare! Găseşti timp, răgaz, până când Dorondoc şi oamenii lui năvălesc şi-i prind pe tătari în pivniţă.

— Grozav! Exclamă Voichiţa. Lovitură ca de trăsnet.

— Dar eu nu înţeleg… Adică să mă-nchidă şi pe mine, cu tătarii? Dacă mă omoară, acolo, în întuneric?

— N-or să ştie că eşti vorbit cu sătenii, că ai uneltit; nu-i cuprinde mintea Ia atâta isteţime. Mai ales că ştiu cât pătimesc, săracii, din pricina domniei tale. Înţelegi? Vor striga: „Daţi-ni-l pe boier să-i facem capătul!”

— Vai şi iar vai!… E cu primejdie. Mă tem! Mă tem…!

— Ai curaj, boierule! Ţăranii sunt omenoşi.

— Şi dacă ver să se răzbune pe mine?

— N-o vor face! Îl asigură Grue. Ei vor pricepe că numai cu ajutorul domniei tale vom fi răscumpăraţi şi noi.

— Să plătesc şi pentru voi? Nu dau o lescaie!

— Minunea ar fi fost dac-ai fi dat, se scarpină astrologul sub pălăria bleaga.

De fapt, nici nu-ţi cerem, surise Grue. Pe noi ne răscumpără ţăranii. Adică: Dorondoc, cu oamenii din Novăceşti, vă închid în cramă şi nu vă dau drumul până când noi trei: Voichiţa, astrologul şi cu mine, nu vom fi liberi. Totul este ca Gâzi Ghirai să trimită la Corbeni pe cineva apropiat, de pildă, fecioru-su, ca să primească răscumpărarea, chiar dacă l-ar seca la ficaţi că pierde din mână un ghelir aşa de ispititor: o sută de pungi şi o roabă frumoasă. Şi aşa. Jupân Neagu, cliberându-ţi fiica şi pe noi, îţi răs-cumperi o parte din greşeala de a fi încercat să robeşti Novăceştii. Voichiţa înţelegea că planul era bun. Dar şi riscul, foarte mare.

— Acu, clătină din cap astrologul, ce-o mai da târgul cu norocul şi lelea cu ghiocul.

Se sfătuiră tuspatru şi hotărâră ca Toma Neagu să şovăie mult în mărturisirea ascunzişului averilor; apoi, tot aşa, cu îngăimeală, să primească a merge la Corbeni. Astrologul să ţinu legătura între Gâzi Ghirai şi Grue. Iliuţă să alerge, cu vestea, la Dorondoc.

— La Corbeni, jupân Neagu, să nu te uiţi spre pădure; să intri în cramă cu mâhnire, cu durere, să nu trezeşti nici o bănuială. Să spui că ţăranii te duşmănesc şi-s gata să te sfâşie. Lămurit?

— Lămurit… Dar îmi scao averile?

— Vei tremura puţin şi nu vei da nici o para. Bineînţeles dacă izbân-dim în planul nostru.

În tăcerea care s-a lăsat între dânşii, s-a strecurat în cort, pe nesimţite, eunucul, rotind priviri iscoditoare:

— Iusuf adus apa rece jupâniţei…

— Ptiu! Mereu mă sperii, pocitanie! Îl stupi Voichiţa.

— Iusuf nu poţitanie.

— Ai tras cu urechea? Întrebă Grue.

— Iusuf totdeauna trage cu urechea.

— Te zdrobesc! Se răcădui Grue.

— De ce omori pe Iusuf? El ajută jupâniţă scapă de-aici.

— Fire-ar-să fie! Ce ne facem acum? Se îngrozi iar Neagu. Vai de mine ce-ncurcătură!

— Acum totul atârnă de voinţa unui slujitor. Dacă Iusuf tace…

— Iusuf nu tace degeaba, Român Grue.

— Vrei bani? Întrebă Voichiţa. Giuvaieruri? Spune!

— Iusuf spune mâine ce vrea să facă.

— Ah, piaza rea! Exclamă Grue.

— Afli mâine, dacă Iusuf piază rea ori bun.

Se sper iară din nou, cu toţii, auzind paşi pripiţi şi zăngănit de arme: în cort intră, furios, un slujitor domnesc şi întrebă dacă aici se află vornicul Toma Neagu.

— Sunt armaşul Socol! Vin din porunca măriei sale Alexandru vodă.

— Ah! Sunt salvat! Strigă boierul în culmea bucuriei. Salvat!… Vezi, Voichiţa, măria sa nu m-a uitat!… Ai vorbit cu Gâzi Ghirai, armaşule, pentru răscumpărare? Spune!

— Vorbit! Se rosti scurt şi învrăjbit armaşul.

Ce bun e măria sa! Li sărut mâinile şi picioarele. Şi acatiste am să pentru sănătatea măriei sale, pentru domnie lungă, pentru… M-a salvat de la moarte!

Toţi tăceau nedumeriţi sau îndureraţi. Nici Voichiţa nu se bucura. Cel dintâi, astrologul îi trânti două zicale:

— Nu zi „hop!” până n-ăi sări şanţul. Şi, cine chiuie prea tare la logodnă, nu mai are glas la nuntă.

— Sunt slobod, nu? Şi fiica mea, Voichiţa… Slobozi!

— Nu, jupâne vornic. Tătarul cere prea mulţi bani şi vodă nu mi-a dat dezlegare pentru asemeni târg.

— Cum se po-hâc!

— Oate? Sughiţă Neagu, cumplit. L-am slujit cu credinţă… Măria sa ţine la mine.

— Ţine, dar nu dă. Şi nici nu vrea să-l supere pe Gâzi Ghirai.

— Atunci de ce-ai mai venit? Întrebă Voichiţa, furioasă.

— Să iau un flăcău, moldovean de obârşie, pe nume Român Grue Grozovanul.

— Să-l iei? Întrebă fata, în culmea mirării. De ce? E slobod?

— Ba e un răzvrătit: a cutezat să ridice satul Novăceşti împotriva unui dregător al măriei sale. 11 spânzură, fără judeţ!

— Mai bine să mă căsăpească gealaţii tătarului, decât să atârn în ştreangul lui Alexandru cel Rău.

— Ehei, dar ştii că ai clonţ, tâlharule? Se mânie armaşul şi trase sabia.

— Să nu te-atingi de el, că… Îl înfruntă Voichiţa. El ne apără de…

— E un răzvrătit!… Hai!… Mişcă!

Aici interveni astrologul, cu prefăcută blândeţe, întrebând:

— Măritul Gâzi Ghirai ştie de asta?

— Ce te-amesteci, muftiule?

— Nu-s muftiu, ci astrolog, cetitor în stele de la Persida? Şi ştiu foarte bine că preamărita căpetenie nu-l dă pe acest ghiaur.

— De ce? E român!

— Da, dar e rob şi are dânsul anumite socoteli. Şi poruncind: Iusuf, vesteşte-l pe măritul Ibrahim că a venit un armaş să-l ia pe ghiaurul cel tânăr.

Şi pe când eunucul alerga la măritul fiu al căpeteniei, jupân Neagu se cuprinsese cu mâinile de cap, se „vai-şi-amăra”, întrebându-se mereu: „Cine mă scapă…?! Cine mă scapă…?!”.

— De ce l-ai chemat pe netrebnicul cel tânăr şi nu pe…

— Ca să scapi de dracu, te vinzi, câteodată şi lui tată-su ăl bătrân, tălmăci astrologul.

Pentru că jupân Neagu îl tot sâcâia cu întrebarea: „Cine mă scoate?”, s>ocol îi răspunse să plătească; bani are mai mulţi decât domnia.

— Asta-i grija lui vodă pentru un dregător? Vai şi-amar… De unde să iau bani?

— De, jupâne, nu tăcu astrologul; boieria şi prostia cu mare cheltuială se ţin. Şi-acu rabdă inimă şi taci, că n-ai alta ce să faci.

Răsuflând din greu, eunucul vesti sosirea lui Ibrahim.

— Vrei să-mi iei robii? Întrebă cu ifos mare.

— Numai pe acest tânăr răzvrătit, se ploconi armaşul.

— Nu! Se împotrivi tătarul. Lasă-l în sama noastră! E robul nostru şi-l dăm numai pe bani grei. Priveşte-l ce mândru e. Şi voinic!

— Porunca-i să-l iau şi să-l spânzur.

— La asta ne pricepem şi noi; ba chiar mai bine! Pentru ghiaurul cel în vârstă dai o sută de pungi.

— N-am dezlegare a făgădui atâta bănet.

— Atunci pleci cum ai venit!

Şi paşii armaşukii se împletiră cu văicăreala lui Toma Neagu, cu blestemele lui.

Dar, ivirea neaşteptată a lui Socol, armaşul, a încurcat din nou planul de salvare din robia tătară. Văzând că vodă vrea să-i ia robii, Gâzi Ghirai l-a chemat, în grabă, pe Toma Neagu la portul lui.

— Vrei să te răscumperi? L-a întrebat. Aduci o sută de pungi de galbeni. Repede!

— Mărite, n-am! Se tângui boierul. N-am atâţia bani! Am sate şi moşii puţine, sărace…

— Nu te cred! Bătu din picior, furios. Ai şi dai!

— Vreo zece pungi, acolo… Sărac, vai şi-amar… Sunt. Gâzi Ghirai înălţă capul, bătu din palme, diemând gealaţii. Văzându-i: buzaţi, negri şi fioroşi foarte, boier Neagu amuţi: chiar „vai-şi-amarul” i se propti în gât, ca un dop înecăcios.

— Vrei cazne? Iţi dau şi cazne!

— Vai… Mărite, milă! Zece pungi… Atât!

— Gealaţi, cazna numărul unu! Porunci Ghirai, cu glas asprit.

— N-am… Dar dau cincisprezece… Cinci…

— Aha! Începi să scoţi?… Scoate tot! Altminteri, cazna numărul…

— Să mor dacă am o firfirică mai mult ca şaisprezece pungi!

— Gealaţi, suciţi-i mâinile până spune şi…

— Vai! Spun… Spun că am ceva averi în crama de la Corbeni.

— Nu mă minţi? Îl înţepă tătarul cu privirea, sfredelindu-l.

— Să-mi tai capul, dacă… Vai şi-amar… Douăzeci!

— Mâine va pleca un om de-al meu să ridice avuţia; tu îl întovărăşeşti!

— Şi când o să fiu slobod? Eu şi fiica mea, Voichiţa?

— Când galbenii şi giuvaericalele vor fi în sipetul de colo!

— Vai de zilele mele!… În ce bocluc am intrat, păcătosul de mine.

Fără să vrea, Toma Neagu îşi jucase rolul bine, până aici. Iar în noaptea aceea Gâzi Ghirai s-a gândit şi răzgândit pe cine să trimită, cu ghiau rul la Corbeni. „Pe Ischir?… Dacă mă fură? Pe Becr?… Dacă mă trădează? Să mă duc eu?… Nu! Dacă se-ntâmplă vreo poznă în tabără?”

În frământarea asta şi-a amintit de astrolog. I-a cerut sfat.

— Mărite şi luminate, treabă grea şi de mare răspundere. Să cercetez întâi stelele. Acolo, numai acolo, află ocârmuitorii sfatul cel mai înţelept. Stelele ne sunt marile călăuze.

După ce a privit cerul îndelungă vreme, astrologul s-a întors cu sfatul bine gândit:

— Am cercetat zodia măriei tale şi mersul stelelor din zilele ce vin.

Şi din întâlnirea Berbecului cu a Vulturului iese că, la treburi de răspundere, orice conducător trimite omul cel mai aproape de inimă, că acela-i este şi cel mai credincios: nu fură, nu trădează, îndeplineşte întocmai poruncile.

Privind asemenea povaţă, Ghirai a hotărât să-l trimită pe fecioru-su, pe Ibrahim. Întâi l-a dojenit pentru că s-a bătut cu ghiaurul cel tânăr şi că nu l-a întrecut în meşteşug şi putere: „Trebuia să-l birui şi să-l omori!” Nu s-a liniştit nici când fiul a spus că „aşa a vrut Alah”, că se va lupta iar, peste o săptămână şi atunci…

— Nu-ţi îngădui să te baţi cu un rob! Şi încă pentru o roabă…

— E frumoasă, tată… >

— Asta nu-ţi iartă necugetarea şi slăbiciunea. Ca să-ţi răscumperi greşeala, trebuie să faci o faptă de pomină, foarte însemnată şi de mare folos mie.

— Fac, bucuros!

— Pleci cu ghiaurul Neagu şi scoţi averile din ascunzătoarea unde le ţine.

— Prea bine!… Şi după aceea îmi dai fata?

— Nu-mi place să te târgui! Eu voi cântări dacă…

— Iertare, mărite stăpân şi tată. Plec.

— Ai grijă! Fii cu ochii în patru. Ghiaurul e hulpe bătrână. Dacă te păcăleşte, uit că-mi eşti fiu: unde-ţi stau picioarele-ţi va sta şi capul. Iei douăzeci de slujitori şi pleci la Corbeni. Să te porţi ca un viteaz!

— Da, mărite! Vei vedea ce-mi poate braţul şi mintea. Şi-atunci vei binevoi să-mi dai mie ghiaura.

— Du-te! Scotoceşte tot. Să nu pierdem nici un galben. Niciunul! Alah cu tine!

Astrologul s-a dus în cortul prizonierilor cu ştirea:

— Se poartă ca şi cum noi i-am porunci: fiul o să ajungă în mâinile noastre, la Corbeni.

Toma Neagu s-a speriat, ca de obicei; Voichiţa s-a bucurat. Astrologul l-a căutat pe Iliuţă, la brâul căruia se aflau acum „cheia şi lăcata zilelor noastre”, cum spunea Grue. L-a găsit jucând arşice, în pulbere, cu trei tătari foarte tineri. L-a luat deoparte şi i-a şoptit:

— Mâine-n zori, să fii la Corbeni; îl cauţi pe Moţoc Dorondoc. Ii spui doar atât: azi vine dârlobârlobrezitura! Ai înţeles?

— Nu, dar ţin minte… Încalec pe ursul cel tânăr: fuge ca un armăsar… M-am dus cu dârlobârlobrezitura!

Îndată după miezul nopţii, pe-un cal mândru, Ibrahim, însoţit de douăzeci şi doi de oameni, avându-l la mijloc pe Toma Neagu, au pornit, în trap vioi, spre Corbeni. Au urcat trei dealuri; au coborât trei văi; au trecut trei pâraie, unde caii s-au adăpat. Şi, taman când răsărea soarele au ajuns la Corbeni. Au descălecat grăbiţi, nerăbdători, în cramă, au dat la o parte porţile de fier de la intrarea în hrubă. Scârţâitul ascuţit dovedea că n-au mai fost de mult deschise. Ibrahim a poruncit ca zece slujitori să-l însoţească înlăuntru, iar zece să păzească afară. Văicărindu-se, ca de obicei, Toma Neagu mergea în frunte. Cei rămaşi afară luară şeile de pe cai, lăsându-i slobozi să pască iarba rourată. Înlăuntru, Toma Neagu îl înştiinţa pe tătar că hruba-i foarte adâncă şi lungă, că aurul e în peretele… Vai şi-amar”, din fund. Sfătuia să meargă încet, până s-or deprinde cu întunericul, până o ajunge la o făclie, pe care va s-o aprindă. Câteva minute asupra cramei domni liniştea măsurată de ronţăitul cailor şi de cântarea unei cinteze într-un nuc bătrân, la câteva zeci de paşi de cramă. Tătarii rămaşi afară erau atenţi la cei care pătrundeau în hrubă şi vorbeau între ei. N-au auzit foşnetul paşilor, tiptil măsuraţi pe iarbă. În câteva clipe ţăranii din Novăceşti, peste cincizeci, armaţi cu furci şi topoare, condiişi de Tudor Moţoc Dorondoc, alungară caii, departe, înconjurară tătarii, iar alţii împinseră repede uşile, le încuiară şi le asumară cu bolovani mari, grei, parc-ar fi zidit intrarea. Alţii împresurară pe cei zece tătari, le smulseră iataganele, îi legară de copaci, cu căluşuri în gură, cy să nu mai strige de pomană.

Auzind zgomot la intrarea hrubei, Ibrahim întrebă, aiurit:

— Ce s-a întâmplat? De ce s-au închis uşile? Iar Toma Neagu, cumplit de speriat, strigă:

— Ţăranii!… Ne-au închis… Am căzut în cursă, vai şi-a…” Chiar în clipa aceea, de afară răsună glasul lui Dorondoc:

— Aşa! Acolo să vă albească oasele!

— Eu sunt vornicul Toma Neagu, vai şi-amar! Daţi-mi drumul!

— Vă căsăpeşte Gâzi Ghirai! Urlă Ibrahim. Vă striveşte în copitele cailor…!

După ce-i lasă o vreme să se zbuciume şi să strige, să se vaicăre şi să ameninţe, Dorondoc vorbi:

— Nu ieşiţi de-aici până nu daţi pitac către Gâzi Ghirai de răscumpărare pentru Grue şi Voichiţa! Dacă într-o jumătate de ceas nu primim răspuns, facem foc cu băligar la intrare şi vă afumăm până o să vă crape ochii şi vă v-or plesni bojogii.

— Vai de mineee!… Cinstite Ibrahim, împlineşte-le voia!

Porunceşte-le tu, să deschidă. Eşti boier, stăpânul acestor locuri. Altminteri te sugrumăm aici.

— Vă poruncesc să deschideţi uşa! Acum, fără zăbavă!

De afară nu veni nici un răspuns. Înspăimântat tot mai tare, Toma Nea”U începu să se roage şi să se vaiete, încă mai jalnic. Dorondoc îl luă în râa:

— NU prca ştii să te rogi, jupâne. Mai învaţă! Noi suntem măria sa norodul.

— Dacă nu deschideţi, vă ucid boierul! Ameninţă Ibrahim.

— Nici o pagubă! El v-a vuit în hrubă, el să vă scoată!

Bătură în uşi cu lemne şi pietre; strigară în româneşte şi în grai tătar.

— Pier aici, nevinovat, dacă nu vă înduraţi… Indurare! Se auzea glasul lui Neagu. Mă omoară Ibrahim!

— Pieri de mâna acelora pe care i-ai chemat în ajutor!

Izbirile în uşă, opintelile, ameninţările, toate fură zadarnice. Oamenii lui Dorondoc nu se sinchiseau, iar porţile nici gând să se clintească.

— Ce vreţi? Întrebă Ibrahim, deznădăjduit. Ce să vă dăm?

— Am spus: pitac către Gâzi Ghirai de slobozirea lui Grue şi a Voichiţei. ^

— Dă-le pitacul, mărite, vai şi-a… În genunchi te rog!

— Îndrăciţilor!… N-am pe ce scrie…

Nici Dorondoc n-avea; dar Iliuţă tăie o bucată de scoarţă din mesteacănul din preajma cramei, căută în vatră un cărbune de plop şi le vârî prin crăpătura de la ţâţâna uşii. Ibrahim însă abia ştia să-şi scrie numele. Şi acela, mai mult talpa gâştei decât scriere.

Dorondoc dezlegă de copac un tătar, îi puse în mână bucata de coajă de mesteacăn mâzgălită de Ibrahim şi, după ce învăţă cuvintele poruncite de Ibrahim care pe româneşte ar suna: „închis hrubă. Slobozi robii, slobod şi eu”.

Până la tabără, îl însoţiră trei ţărani: Arghir, Veveriţă şi Calomfir. Gâzi Ghirai, auzind pătărania feciorului, s-a înfuriat aşa de tare. Încât a tras hangerul gata să-l împlânte în pieptul olăcarului.

— Ce ruşine!… Ce ruşine!… Închis într-un beci, ca un viezure nerod! Afară, Veveriţă a şoptit la urechea astrologului despre cele făptuite la Corbeni. Aşa că, intrând în cort, nu i-a rămas decât să-l compătimească pe Gâzi Ghirai, cu glasul cel mai îndurerat.

— Înţeleg: mare ruşine şi nenorocire! Dar… Voia sorţii, slăvitule. Porunceşte să-l scoată să nu se afle în tabără că fiul…

L-am trimis după aur şi-a căzut în capcană ca un nevrednic. Astrologul îl rugă pe Ghirai să-l asculte pe olăcar, ca să afle mai multe despre nenorocirea fiului. Înţelegând că au fost închişi de nişte ţărani, se tavăpiie şi mai tare de mânie, gata să-şi piardă cumpătul:

— Ticăloşii!… Mişeii! În furci, toţi ghiaurii!

— Dacă-i ameninţi, mărite, îţi ucid feciorul, judecă astrologul. Mai bine răscumpără-l: dai doi robi, pentru un fiu iubit şi viteaz.

— Viteaz? Cade prins ca un cârtiţoi chior… Mi-i scârbă de-aşa viteaz!

— Se mai întâmplă. Şi Tamerlan a fost rob la ghiauri; răscumpărat a ajuns mare han şi l-a prins pe sultanul Baiazid Ilderâm. Povaţa mea, ca astrolog cetitor în stele, este să faci schimbul; deşi fata-i o comoară de frumuseţe şi-i păcat s-o pierzi, dar fiul, fiul tău preţuieşte însutit.

— E juruită marelui han! Am pregătit darurile şi caii de drum.

— Daaa! Fu de acord Răpalac. Şi ce s-ar mai fi bucurat prea măritul hantătar de frumuseţea ghiaurei… Încrederea lui în măria ta ar fi sporit şi… Dar cum poţi lăsa pe iubitul măriei tale fiu, să piară închis în beci ca un şoarece, sub puterea unor ghiauri? Şi dacă-i îndeamnă Scaraoschi să-l chinuie cu foc şi fum de gunoaie? Dacă-l spânzură? Ce-o să zică măritul hantătar? Ibrahim, viteazul fecior al lui Gâzi Ghirai a pierit pârlit ca un porc cri spânzurat ca o javră? Cum scrie la Coran: din tată nevrednic, fiu ticălos se alege. Şi să nu se zică: feciorul se laudă că-i viteaz, pentru că taică-su a omorât un purece.

— Dacă-i aşa, îi fac una cu pământul! Pe toţi ghiaurii!

— Aşa, da: pentru că nu s-a văzut tată atât de nelegiuit încât să-şi lase feciorul să piară, în nenorocire şi ruşine… Am stat de vorbă cu cei trei ghiauri trimişi de la Corbeni şi-ţi dau sfat: însoţit de cinci slujitori, te duci până la Fântâna Cerbului, cu cei doi robi, lângă măria ta; ei vor aduce pe măritul Ibrahim şi faceţi scjiimbul. Altă cale nu-i.

— M-au încolţit, blăstămaţii!

— Şi mai zic trimişii ghiaurilor: să nu cerci a lucra cu gând ascuns, cu viclenie, că pe loc retează beregata lui… Şi cred că asta nu vrei, bunule şi slăvite părinte. După ce-l slobozi, da, îl tai domnia ta, dacă vrei.

— Cum se-ndură Alah să mă vadă crăpând de necaz? Şi ce averi pierd… Ce măriri căpătăm de la preamăritul han…”Nu? Pe fată n-o dau!

— Horoscopul se tâlcuieşte că trebuie s-o dai!

Şi pe când astrologul se străduia să-l convingă, a intrat eunucul zăpăcit de spaimă şi foarte îndurerat:

— Slăvite, mare nenorocire! Robii, fugit!

— Cuuum?

— Nu ştie Iusuf; cineva rupt lanţul.

— Ah, blăstămăţie! În tabăra asta mişună iscoadele ghiaurilor!

Şi astrologul rămase crucit; şopti pentru sine: „Astrologule, pe unde scoţi cămaşa? La care stea te-nchini?” Şi tare:

— Dacă acum ghiaurii nu mai vor schimbul? Cu cine?

— Să fie spânzuraţi toţi cei care i-au avut în samă!

— Iusuf văzut: toţi legaţi burduf, căluşe la gură! Scânci eunucul.

— Pornesc cu toată tabăra la Corbeni! Ii calc în copitele cailor…!

Foarte bine ar fi, dacă ghiaurii n-ar avea strajă pe dealuri şi… L-ar ucide pe Ibrahim. Apoi s-ar risipi în păduri. După asta, prinde orbul, scoate-i ochii.

— Aşa-i… Ce să fac atunci? Ce sfat îmi dai?

— 2ic să nu pierzi vremea: să porneşti numaidecât la întâlnirea cu ghiaurii, ca şi cum n-ai şti că robii au fugit.

— JjU) nu mă duc! Se răzgândi tătarul, cu o îndărătnică trufie, care-n fapt, ascundea teama.

— Viteazul Ibrahim, feciorul măriei tale stă de o zi şi-o noapte în hrubă, în întuneric, în umezeală, cu groaza morţii în oase şi măria ta te codeşti? Dacă află marele han…

— Asta cam aşa-i, înţeleptule astrolog… A, mi-am amintit: tu m-ai sfătuit să-l trimit pe Ibrahim cu ghiaurul, parşivule!

— Nu eu, mărite! Ci zodia lui! Eu, cititor în stele de la Persida, am spus să trimiţi pe cel care ţi-i mai aproape de inimă… Ori, alegându-l pe Ibrahim, nu te-ai gândit îndeajuns că ai pe altul mai aproape de inimă. Deci ai ascultat de îndrumarea stelelor.

Ghirai rămăsese, câteva clipe, foarte încurcat. Apoi strigă, hotărât:

— Să se pregătească numaidecât caii. Plec!

— Sfătuiesc să-mi îngădui să merg şi eu.

— Hai…!

La drum, tătarii galopează ca vântul. Asta-i a lor, iar Gâzi Ghirai goneşte încă mai abraş, sub biciul mâniei ce fierbe cumplit în el.

În vremea asta Moţoc Dorondoc şi oamenii din Novăceşti aşteptau la Fântâna Cerbului. Bine străjuit, Ibrahim se afla prin preajmă. Toma Neagu avea inima cât un purece; şi tot ca purecele îi sălta să-i iasă din piept, în-ţepându-l usturător. Dar, deodată, cine-mi apăreau în vârful dealului, ieşind de pe o cărare ce trecea printr-un huceag de alun^? Român Grue şi Voichiţa. Toţi se minunară, se îmbrăţişară, se bucurară şi doriră să afle cum au scăpat. Răspunse Voichiţa:

— Cu ajutorul lui Calapăr şi al slujitorului de la cort, Iusuf.

Unii, în cap cu Toma Neagu, ziceau să nu-l mai aştepte pe Gâzi Ghirai. Dorondoc, dimpotrivă:

— Trebuie să-l răscumpărăm pe Calapăr, aflat acum în mare primejdie.

Sprijiniţi în furci, coase, topoare, îmblăcie, ghioage, novăceştenii se aşezară pe aşteptat.

Dorondoc ceru lui Grue şi Voichiţei să se ascundă în huceag:

— Lăsaţi-mă pe mine să mă târguiesc cu tătarul.

A apărut Gâzi Ghirai pe la amiază, încruntat, dar semeţ. Oamenii l-au întâmpinat fără plecăciuni şi fără teamă; ceea ce l-a supărat foarte. Dar când şi-a văzut feciorul între furci şi topoare a trebuit să vorbească blând Şi chiar rugător, îndurerat:

— Legat?… Fiul meu, legat?

— Măria ta, l-ai adus pe Român Grue şi pe Voichiţa? Unde-s?

— Au fugit!

— Minţi! Vrei să ne păcăleşti! Strigă Dorondoc, supărat şi furios.

— Jur!… Să adeverească astrologul.

— Atunci, ce facem? Ce schimbăm? Că noi am avut o vorbă: dăm dacă dai. Că zice proverbul: nu-i nebun cine mâncă nouă pite late, ci cel care i le dă pe toate. Dacă nu ne dai oamenii, în schimb ne dai bani, să ne plătim datoria faţă de boierul Toma Neagu.

— Dau zece pungi de galbeni.

— Ce spui? Se uimi Dorondoc. Noi îl cunoaştem pe Ibrahim de câteva zile şi am văzut că preţuieşte de zece ori mai mult: o sută de pungi!

— Mă jefuiţi, tâlharilor! Vorbi tătarul cam în felul lui Toma Neagu.

— Nu ne ocări cu nume de tâlhari, ca ţi-om zice şi noi o vorbă şi nu ţi-o plăcea, se împotrivi Dorondoc. O sută de pungi, în cap! Că Ibrahim al dumitale e obraz subţire, care cu… Cheltuială se ţine.

După ce-şi suci şi răsuci calul smucindu-l din frâu, Ghirai porunci unui tătar aflat mai încolo, cu doi desagi pe cal:

— Aruncă-le cincizeci!

— O sută! Altfel… Intră topoarele şi îmblăciile în slujbă. Suduind cumplit în limba lui, silindu-şi calul să cabreze, făcu semn să numere pungile. Dar nici un ţăran nu se apropia de ele. Nici Dorondoc. Asta îl îngrijora şi-l înfuria pe Gâzi Ghirai.

— Mai avem o dorinţă: să juri pe Coran că, după ce-ţi dăm feciorul şi luăm banii, nu te vei răzbuna pe noi, nu vei prăda satul nostru.

— Mă scoateţi din sărite!

— Uite câte topoare stau aţintite asupra lui Ibrahim. Un semn să fac şi îl hăcuiesc ca pe-un bostan bun de dat la porci.

Gâzi Ghirai ceru Coranul şi întrebă ce să jure. Astrologul, ca omul cel mai stăpân pe sine, îi ceru să jure după el, cu mâna pe Coran:

— Jur să plătesc o sută de pungi de galbeni pentru salvarea fiului meu… Viteazul Ibrahim şi a tovarăşilor lui. Jur să pun în mâinele lui… Cum te cheamă, ghiaure?

— Tudor al lui Moţoc zis Dorondoc.

— Aşa cum îl cheamă, bani buni şi fără lipsă la număr. Şi mă leg, pe Coran şi în numele lui Alah şi al proorocului Mahomed… Că nu voi umbla cu vicleşug împotriva românilor şi nici nu voi căuta să mă răzbun pe satele lor. Şi ca să nu fiu ispitit întru aceasta, voi ridica tabăra şi voi pleca, neîntârziat.

După ce căpetenia tătară rosti jurământul, astrologul ceru ca Dorondoc să-l dezlege pe Ibrahim. Treaba se împlini repede. Un slujitor aduse un cal fiului eliberat şi toată ceata porni în galop. Cei zece tătari, însoţitorii lui, rămaşi fără cai, porniră pe jos. Dar, după câteva sute de paşi, patru din ei se întoarseră şi cerură să rămână robii novăceştenilor: decât să-i taie Gâzi Ghirai, pentru nevrednicie, mai bine…

După ce se depărtară tătarii, Dorondoc. Puse să se ridice pungile şi să ie dea pe seama starostelui.

— Yai şi-amar, ce de bănet! Pizmui jinduitor Toma Neagu.

Din vale se întoarse astrologul Răpalac; descăleca, îşi dezbrăcă mantia cu şapte petece şi pălăria bleaga, îşi smulse bărbuţa, îşi netezi pletele şi, spre uimirea tuturor, deveni Ion Calapăr, prietenul lui Român Grue şi al lui Dorondoc. Dar nu se sfârşiră mirările şi, dinspre huceag, se arătară Voichiţa şi Grue. Mulţumiră oamenilor şi îndeosebi lui Calapăr şi Dorondoc, că i-au ajutat a ieşi din robie. Hotărâră ca banii să se păstreze la obştea satului, pentru nevoile oamenilor, de bir, haraci şi alte angarale.

Aşa, slobozi şi armaţi, Voichiţa şi Toma Neagu poftiră tot satul sus, la conac; slujitorii tăiară cinci berbeci, coapseră cinci cuptoare de pâine, desfundară trei butii de vin şi cu toţii, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni se ospătară şi se veseliră mai ceva ca la nuntă. În hora care s-a încins, au jucat nu numai Român Grue şi prietenii lui, ci şi Voichiţa şi chiar – spre marea mirare a satului – boier Toma Neagu. Când horele şi veselia erau în toi, Calapăr văzu că printre oameni se strecura unul cu chip cunoscut. Când se apropie de el şi-şi auziră glasurile, începu a râde şi râse de să plesnească, nu alta. Râdea şi Calapăr, dar mai mult de râsul, cam ciudat, al străinului, care nu era altul decât… Iusuf.

— De ce râzi aşa? Întrebă fostul astrolog. Vorba ceea: pentru un lucru de nimica, râde baba de se strică. Ori tu… Iusuf, nu babă, căută el să-l imitefcân vorbire.

— Păi, chiar asta am vrut să zic: sunt român şi hohotesc de râs gândind ce straşnic l-ai păcălit pe tătar.

— Măi, tu nu eşti niscai sămânţă de viclean?

— V-aş fi pârât lui Gâzi Ghirai, dac-aş fi fost. N-am făcut-o pentru că m-a robit, m-a schingiuit, m-a umilit. Şi mă bucur ori de câte ori păţeşte una mai boacănă. Iar asta de-acum e în adevăr de pomină.

Povesti apoi cum i-a ajutat pe Român Grue şi pe Voichiţa să fugă din tabăra tătară, cum s-a folosit de zăpăceala iscată de ridicarea pripită a taberei şi s-a ascuns în pădure.

— Mă cheamă Andrei şi vreau să ştiu dacă aş găsi ceva de lucru în satul vostru.

De dânşii se apropie Măria; privi şi întrebă:

— Ce cauţi tu la noi, tătarule?

— Straiul i-i tătăresc; încolo-i Andrei, român şi prieten, lămuri Calapăr, care nu ştia că, în aceeaşi clipă, Leana şoptea la urechea lui Grue:

— Bădiţă, acasă te-aşteaptă nişte slujitori domneşti, să te prindă şi să te ducă la domnie; vor să te tragă-n tapa, ca răzvrătit şi răzvrătitor.

Când auziră cei trei de-o trebuşoara ca asta, hotărâră să lase satul să petreacă mai departe şi ei să fugă, să li se piardă urma. Zise Calapăr:

— Aşa-i în viaţă; una caldă, alta rece. Deci, hai frate Român Grue iar, prin lume hoinar, că de-alta n-avem habar.

F>9