Nunta de la Sibiu.

Pentru că Bucureştii şi Târgoviştea erau distruse şi ţara jefuită, Român Grue şi Voichiţa au hotărât să facă nunta la Sibiu, în hanul „Butoiul de Aur”. Măria sa a făgăduit să fie naş, mai ales că, îndată după Anul Nou, trebuia să-l viziteze pe craiul Sigismund, să pună alt temei alianţei, întru păstrarea independenţei cât mai neştirbite. După sărbători Grue şi Dorondoc au plecat la Sibiu să rânduiască, din vreme, cele cuvenite pentru nuntă.

Era vreme de moină, aşa că au trecut uşor munţii. Calapăr a rămas la Novăceşti, să vină cu Voichiţa şi cu Toma Neagu. La Sibiu, totul a mers bine: Frau Else şi judele l-au ajutat pe Român Grue să aibă tot ce se cere pentru o nuntă la care naş e un voievod aşa de vestit ca Mihai vodă, din cealaltă ţară românească.

La Alba Iulia căpitanul Român Grue şi Tudor Moţoc Dorondoc l-au întâmpinat pe măria sa la intrarea în cetate, străjuindu-l apoi în toate cele patru zile cât a sfătuit cu craiul Sigismund. După mâhnirea de pe chipul măriei sale, Grue a înţeles că sfatul n-a fost cum ar fi trebuit şi ar fi dorit. L-a auzit vorbind cu Stroe Buzescu:

— Nu face nimic, dar se încotoşmănează în fudulie şi în trufie, se făleşte cu biruinţele câştigate de mine şi umblă după bani, ca ursul după miere. Nu-i întreg la minte. Ne încurcă, stolnice, ne încurcă rău de tot. Crede că poate orice şi că i se cuvine totul, fără a da nimic şi fără a face ceva. E un închipuit.

În drum spre Sibiu, Grue s-a întâlnit cu Reiterul Micloş:

— Căpitane Român Grue, trebuie să-ţi dau o veste cam şuie: la han, boierul Neagu a sosit fără Voichiţa.

— Cum adică, fără?

— Adică aşa: pe valea Oltului, nişte tâlhari, poate rămăşiţă de acângii rătăciţi au oprit sania şi…

— Dar era în seama lui Calapăr!

— Poznaşul a sărit s-o apere, dar acei tâlhari l-au prins cu laţul.

— Şi boier Neagu?

— A scăpat, gonind caii până la Sibiu, după ajutorul tău. O clipă Grue văzu negru. Galopă până la han:

— Tată socru, rămâi aici, să-l primeşti pe măria sa; eu alerg s-o salvez pe Voichiţa. Moţoc, frate, mă-nsoţeşti.

Au galopat până la Cozia. Aici aflară de la stareţ că răpitorul a intrat cu o fată în mânăstire, cerând să-l cunune.

— Cine era, părinte stareţ? De unde venea? Cum îl chema?

— Am jurat să nu spun, m-a ameninţat că-mi pradă chinovia.

— Şi i-ai cununat?

— M-au silit cu junghierul. Dar fata s-a împotrivit cu străşnicie a primi sfânta taină a cununiei. Cum avea mâinile legate, i-am cerut s-o dezlege ca să-şi facă sfânta cruce. Pe oşteanul însoţitor, slujitorii lui, avea zece! L-au legat de mâini şi de picioare, să fie martor la cununie. Eu îmi puneam patrafirul, când a intrat în biserică maica Teofana, mama măriei sale voievodul. Foarte 3-a supărat văzând că un boier sileşte o fată cu mâinile legate să-l primească mire. L-a stropşit cu mânie, i-a smuls junghierul de la brâu şi a tăiat legătura de la mâinile fetei.

Român Grue mulţumi, alergă la Schitul din Ostrov să sărute mina maicii Teofana şi s-a întors la Sibiu unde a ajuns a treia zi, încredinţat că prietenul Calapăr şi Voichiţa îl aşteptau la han, deşi se întreba mereu, cum de nu s-au întâlnit pe drum.

Dar în hanul cu mesele pregătite pentru nuntă, în hala cea mare împodobită cu covoaue şi flori, cu scaune şi un jilţ sculptat ca un tron, într-atâta lume adunată, Grue nu-şi văzu mireasa. Mâhnirea şi ruşinea, gata să-l doboare. Dar nici n-a avut vreme să se desmeticească şi să ia o hotărâre, că Frau Else vesti intrarea naşilor: măria sa Mihai vodă şi doamna Velica. Păşi să-l întâmpine, să-i poftească precum se cuvine şi să-şi descarce inima. Vodă se făcu a nu-l vedea. Primi închinarea lui Toma Neagu. Se aşeză în jilţ şi grăi cu glas tare şi încântător de frumos:

— Lui Tudor Moţoc zis Dorondoc şi lui Ion Calapăr, flori ale oştirii mele, le dăruiesc câte o moşie în judeţul Argeş. Pe căpitanul Român Grue Grozovanul îl înzestrez cu o moşie lângă Focşani, să fie cât mai aproape de Moldova lui… Bineînţeles când se va însura, că acum, după câte mi s-a spus, i s-a furat mireasa şi… Câtu-i de grozovan, n-a fost încă în stare s-o afle. Se vede c-a uitaţi sfatul meu: viitorul şi norocul sunt ale celor care le cuceresc, nu ale celor care le aşteaptă la pârleaz.

— Măria ta, alerg s-o caut! Trebuie să… se pripi învinuitul, deşi i se părea că vodă mai mult şuguia decât dojenea.

— Nu acum!… Aşteaptă, că poate îţi vine gând de călugărie, întrucât nuntă fără mireasă nu s-a văzut încă.

Grue înţelese, în sfârşit, că vodă îl fierbea în oală seacă; vedea că nuntaşii începeau a surâde ciudat. Îi venea să urle de ruşine şi de ciudă, când pe uşa din stânga se arătă Calapăr, cu toiag de vătăjel peţitor, îşi înfipse bine picioarele în podea şi glăsui tare, bătând tactul cu toiagul împodobit cu năframă înflorată şi panglici de multe culori:

— Cinstite şi slăvite gazde! Pornirăm şi venirăm în faţa pământului, pe vălurirea vântului, venirăm bând, chiuind şi-ntrebând, caii galopând, tare nechezând, pe nări flăcărind, din copite scăpărând, pân-am sosit şi v-am găsit. Şi v-am găsit sănătoşi, dar nu prea voioşi, ci întristaţi şi cam plouaţi. Totuşi nu vă supăraţi, dacă vă cerem floarea să ne-o daţi, floare mândră, garofiţa pe nume Voichiţa. În genunchi vă rugăm să ne-o daţi, cinstiţi boieri şi crai, din ţara slăvitului Mihai. De nu ne-o daţi, cinstite feţe de doamne şi împăraţi, să ştiţi că avem sape, avem târnăcoape, avem şi săbii ascuţite, care pe vrăjmaşi i-nvaţă minte şi scoatem floarea din pământ, şi-o luăm cu jurământ, şi-o scoatem din rădăcină, s-o sădim la Grue-n grădină, locul să-i priiască, să nu se ofilească, ci să-mbobocească, să-nflo-rească şi mândri urmaşi să rodească…!

— Calapăr, se-ncruntă Grue, asta-i oraţie de nuntă ori o poznă dc-a ta, ca să mă faci de tot râsul?

— Oraţie, mire frate, că mireasa ţi-am peţit-o, de la Cujbă am răpit-o şi-am adus-o, în galop, pe Olt în sus, din hop în hop, că eşti mire norocos, harnic, mândru şi frumos, iar ei inima-i dă ghes spre un bărbat aşa ales; ales, bine-i să se ştie, dintr-o sută şi o mie…

În clipa aceea, pe scara din fund coborî de la catul al doilea Velica doamna, cu mireasa de mână. În urma lor veneau douăsprezece druşte, fete din Răşinari şi Sibiel, în frunte cu Frau Else şi Măria lui Pătraşcu din Novăceşti. În sală se stârni rumoare; strigări şi bătăi din palme, mirare, veselie, bucurie:

— Frumoasă-i mireasa!… Ce bine-i stă rochia şi hobotul!… Coroni-ţa-i de aur!… Dar şi naşa-i o minune…

Grue se zăpăci, ameţit ca de-o nălucire din vis: era Voichiţa, mai frumoasă ca zânele din poveste, cum păşea spre el cu fruntea sus şi chipul luminat de fericire. Grue o prinse de mină şi, amândoi, păşind ca-ntr-o plutire, se apropiară de nunul mare.

Voievodul se ridică în jilţ, îi întâmpină, le luă mâinile, le împreună şi-i sărută pe frunte, apoi zise, cu glas cald, părintesc, oleacă şuguitor:

— Primeşte-l mire, Voichiţa, măcar că-i îmbrăcat ca-n bătălia de la Călugăreni. Dar ştiu că are suflet viteaz, iar în ladă straie de mire. Daţi-vă sărutul de soţi.

— Sărutaţi întâi mâna naşului şi a naşei! Strigă Moţoc.

Înfioraţi de emoţie, îşi împliniră cinstita îndatorire. Toţi cei de faţă bătură din palme şi strigară urări de noroc şi sănătate. Toma Neagu îi îmbrăţişa, iar Moţoc făcu semn lăutarilor răşinăreni să zică, frumos, cân-tările cele de datină.

Cuceriţi de măreţia naşilor, de frumuseţea mirilor, toţi nuntaşii se dăruiră veseliei, cu totul.

— Cine-i meşterul iscusit care mi-a rânduit astă aleasă şi înaltă sărbătoare? Întrebă măria sa încet, parc-ar fi vorbit cu sine.

— Eu, măria ta, răspunse Velica doamna. Ştiu că fericirea altora e ca o merinde dulce pentru inima măriei tale, ca şi pentru a mea.

— Aceşti viteji, şopti măria sa, ne prilejuiesc nu numai biruinţi, ci şi bucuria de a ne vedea, frumoasă doamnă Velica.

La ziuă, naşii au plecat: doamna Velica la Cetea, măria sa, Ia Târgo-vişte, pe la Cozia, să-şi vadă mama. Dar petrecerea a mai durat până-n prânz, când druştele au deshobotit mireasa. Hobotul şi coroniţa le-au pus pe capul lui Frau Else, iar ea, cum e obiceiul la români, şi-a ales mire pe Ion Calapăr. Asta a stârnit multă veselie între toţi nuntaşii, prilejuind noi închinări cu vin din belşug, în care timp năzdrăvanul izvoditor de zicale a mai scos câteva, din nesecatul lui sac cu învăţăminte, pentru alţii.

— Eu ştiu, iubiţi nuntaşi, că acela care are acasă pivniţă bună nu se duce să bea în crâşmă. Că ascultătoare este numai soţia care ştie să poruncească soţului. Că nevasta cu minte bună e bărbatului cunună. Că pentru ca oamenii să poată trăi bine şi frumos, trebuie să moară toate cuvintele rele şi urâte. Că soţia veselă este lumina casei şi bucuria vieţii… Iar eu mă-nsor când s-o găsi un suflet milos să mă ia, cu toată desaga mea de nacafale şi zicale.

Spre bucuria tuturor, Else l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Iar Calapăr:

— Ei, dacă ştiam că sufletul milos e aşa de aproape, făceam trei nunţi odată. Că uite-l şi pe Dorondoc şi Măria: se uită unul la altul: ea ca veveriţa la alună, el ca lupul la mieluţă.

După multe ropote de râs şi voie bună, Măria şi Dorondoc ziseră cân-tarea miresei de rămas-bun; îi însoţeau lăutarii din Răşinari.

— Ia-ţi mireasă ziua bună, de la tată, de la mumă, de la fraţi, de la surori, de la grădina cu flori, de la fir de busuioc, de la feciorii din joc… Trandafir din cornul mesei, cum plâng ochii miresei, cum mai rid ai mirelui, c-o duce la casa lui, ca pe-o rază-a soarelui…