Dumitru Almaş — Român Grue Grozovanul — O întâmplare la „Hanul lui Manole” şi altele şi mai şi!

O întâmplare la „Hanul lui Manole” şi altele şi mai şi!

În spătăria mică din Curtea Domnească, Alexandru vodă sfătuia cu unul din slujitorii de taină: armaşul Socol. Încăperea era Întunecoasă şi tristă, sumbră chiar. Ştiindu-se urât de popor, vodă îşi temea zilele şi se ferea de lume şi chiar de lumină. Avea încredere doar în câţiva boieri de-ai lui, cărora le dăruia moşii, îi cinstea cu dregătorii şi-i îndopa cu averi, ca să-l păzească de mânia norodului.

Acum, armaşul Socol îl înştiinţa despre răzvrătirea sătenilor din Novăceşti, despre robirea vornicului Toma Negu şi a fiicei lui, în tabăra tătară.

— L-am adus ca să-mi fie ajutor şi iată îşi cam face de cap, Gâzi Ghirai.

— Îşi cam face, slăvite doamne! Dar şi ţăranii din Novăceşti, deşi s-au ridicat împotriva stăpânului şi l-au batjocorit şi schingiuit, totuşi, tot ei l-au dezrobit. Căpetenia răzvrătiţilor este unul Român Grue, pribeag de la Moldova, cu porecla Grozovanul. Pentru că ţăranii, naiba ştie cum? L-au ruşinat răpindu-i feciorul, Gâzi Ghirai a ridicat tabăra şi a plecat în ţara lui, mânios şi scârbit. A trimis vorbă că nu-i mulţumit cu cât îl plăteşti; se-ntoarce numai dacă-i îndoieşti tainul.

— Hainul!… M-a lăsat să mă răfuiesc singur cu răzvrătiţii? Şi cât aur i-am dat… Şi acel Român Grue unde-i acum?

— A fugit, măria ta, împreună cu doi soţi de-ai lui. De-o lună jumătate, oamenii mei sunt pe urmele lor, dar de prins… Cred c-au trecut în Transilvania… Mai rău e că paşa ce la Rusciuc cere să-i trimiţi haraci, peşcheş, hrană şi bani… Cică să le dai numaidecât, dacă vrei să mai fii domn. Să le dai, să nu-ţi zică răzvrătit, ca lui Ion vodă, ori becisnic ca lui Petru Şchiopul de la Moldova care, nevrând să plătească birul, a părăsit domnia, de mila norodului.

— Aşa! Dar văd că nu-mi spui cuvânt despre Mihai, marele ban. Nu cumva i te-nchini şi tu, javră, pocitanie cu duhul.

— Măria ta!… Ţi-s de credinţă până la mormânt! Am ştiinţă că trimite la visterie toate dările, fără sminteală.

— Asta ştiu!… Altceva?

— Încolo, de… se sperie Socol, la el, în Oltenia, face cum e datina banilor Craiovei, cam ce vrea.

— Nu eşti bun de nimic, netrebnicule! Îmi povesteşti nişte nerozii despre răzvrătiţii din Novăceşti şi despre acel mişel ban de Craiova, habar de grijă n-ai!

— Păi, măria ta, pe Român Grue eu l-am…

— Taci, caţaoane! Mă amăgeşti cu fleacuri. În loc să-mi spui ce zic oamenii despre acel ticălos ban, trăncăneşti despre un Grue. Cine-i nelegiuitul ăsta? Vorbeşte odată, nemernice!

— Grue l-a păcălit pe Gâzi Ghirai şi i-a luat o sută de pungi de aur…

Iar despre banul Mihai, dacă vrei să ştii adevărul, lumea zice că-i cm drept: pune rânduială în biruri, cerând să plătească fiecare după putere şi dreptate. Nu nedreptăţeşte, nu jecmăneşte, dar nici pe osmanlâi ori pe nogai nu-i sufere, nu le îngăduie a jefui ţara. Aşa zice lumea… Că s-a înrudit ori împrietenit cu mulţi boieri olteni: Buzeştii, Rudenii, Bălenii, Sţoichivă din Strâmba… Ştii şi măria ta, prea bine asemenea fapte.

— Procletul!

— Precum zici, măria ta, mare proclet! Că măria ta pe toate le vezi şi le judeci cu înţelepciune. Nimeni ca măria ta…

Dar, îngrijorat, vodă Alexandru nesocoti linguşirea şi întrebă:

— De ce crezi, nepricopsitule, că se poartă aşa banul Craiovei?

— De, măria ta… Vrea să se arate vrednic înaintea prostimii, pentru că umblă cu gânduri piezişe, adic'lea viclene.

— Domnia? Domnia vrei să zici? De-aceea unii zvonesc că-i os de domn?

— Chiar aşa, măria ta: domnia! Răsuflă uşurat armaşul. Cic-ar fi din osul lui Pătraşcu vodă.

După câteva minute de tăcere, vodă Alexandru schimbă glasul:

— Socol, eu numai în tine am uicredere. Şi nu te poţi piânge: te-am răsplătit totdeauna, berechet: trei moşii cu satele lor…

— Eşti înţelept, darnic şi… Bun, măria ta.

— Şi voi fi şi mai darnic, dacă…

— Porunceşte, măria ta!

— Vreau capul banului Mihai. Pricepi, armaş Socol? Capul!

— Pricep, măria ta: capul!

— De nu-mi îndeplineşti porunca, te jupoi de viu, îţi umplu pielea cu paie şi-o arunc în lacul Colentinei.

— Price… Priceput, măria ta… cu paie! Se bâlbâi armaşul.

— Alegi oameni de încredere. Nu-i ştiu, nu-i ştii! Îşi fac treaba; plata şi tălpăşiţa! La turci! Să nu afle nici musca.

— Am eu un harap buzat fugit din cetele lui Mehmet paşa. Şi… După aceea, ca să nu trăncănească, îi astup gura cu pământ.

Vodă îi aruncă o pungă cu galbeni; armaşul o prinse din zbor.

— Să-mi faci treabă bună! Şi să nu uiţi nici de fugarii din Novăceşti. Că nu se ştie ce răutăţi mai fac!

În ceasul când, la curtea domnească, armaşul Socol primea poruncile lui Alexandru vodă, pe-o uliţă a Bucureştiului, printre case mici, înghesuite una în alta, trei prieteni păşeau agale, cu caii de căpăstru. Mergeau fără ţintă. Trecătorii însă îi cam luau la ochi. Ii îneânta frumuseţea chipului celui din mijloc, privirea şugubeaţă a celui din stingă şi zâmbetul duios al celui din dreapta. Adică Român Grue, Ion Calapăr şi Tudor Moţoc al lui Dorondoc, fugarii din Novăceşti. Cel dinţii vorbi Calapăr:

— Iaca, fraţilor, ne văzurăm şi-n satul lui vodă: căscăm gurile de ni s-au dezbârnat fălcile, dar nu prea avem ce vedea.

— Calapăr şi Dorondoc cu cai de dârlog, iar Român Grue, uite-l, nu e… Şi ă îşi omoară slujitorii căutându-ne prin cei codri.

— Ca să ne ferim de ploaie, ne-am aruncat în lac.

— Hălăduim chiar sub nasul armaşului Socol şi-i dăm cu sâc.

— Că tot mai bine-i să porţi un frâu în mână, decât un ştreang la gât.

— Poate ne apără boierul Toma Neagu, zâmbi Grue.

— Ţi-ai găsit! Nu-l crezu Calapăr. Să ne pârască, da!

— Ei, chiar aşa de hain nu-l cred, se înmuie Grue. La urma urmelor, fără noi ar fi zăcut şi azi în lanţuri. Nu-i aşa?

— Eu o ţin pe-a mea: nici răchita pom, nici boierul om.

Lui Grue nu-i conveni zicala, dar ajunseră în dreptul unui bătrân care, vrând să urce în căruţă nişte saci plini cu grâu, făcu semn celor trei tineri să-i ajute. Puseră umărul şi, în câteva minute, încărcară căruţa. Bătrânul le zise bodaproste:

— Îmi trebuia un ceas să-i aburc… Şi-s istovit de puteri. Pornind mai departe, Calapăr reluă vorba despre Toma Neagu:

— Numai tu, Grue, crezi că vornicului Neagu îi lipsesc doar aripile ca să fie înger.

— Inima, Calapărule, nu-l lasă să judece limpede: ia aripioarele… Fiicei şi le-agaţă tatălui, să-l înalţe în cerul bunătăţii.

— Voichiţa-i altă fire, măi fraţilor! Suspină învinuitul.

— Dar o vorbă bătrânească zice: aşchia nu sare departe de trunchi.

— Eu cred că seamănă cu maică-sa, care-i răzăşiţă, ca noi.

Văzând că nu-l pot abate de la părerile lui, prietenii schimbară ei vorba, dar nu prea departe de Novăceşti. Le părea rău: unul că n-o mai vedea pe Măria, altul că nu se mai putea întâlni pe furiş, cu jupâniţă. Calapăr îi tălmăci gândul în felul lui:

— Cât e lumea şi pământul, pe cuptor nu bate vântul…

— Dar te dă de gol armaşul Socol, întregi, Dorondoc, zicala; apoi des-cântă: C-o sabie la cingătoare, cu un braţ ceva mai tare şi c-un dram de iscusinţă n-om rămâne de căruţă. Şi murmură cântare: „Foaie verde de mohor, mult mi-i dor şi mult mi-i dor, de satul de pe pripor şi de Măria lui Topor.”

— Nu mai jeli în dam; ce-a fost verde-a vestejit, ce-a fost dulce s-a acrit, îl întâmpină Calapăr, cu vorbe triste, de lehamite.

— O să ne mai fie iarăşi bine?

— Cine ştie când, Român Grue, frate! Eu le văd pe toate cernite.

— Crămăluitorule! Îl apostrofă Calapăr. Nu-ţi mai rămâne decât să suspini câte-un „vai şi-amar”, ca anume boier.

— Chiar aşa!… Mai bine-am privi în jur, la trecători, la case.

— Adică un fel de… Hai la bilei, să-ţi cumpăr gâlci, şugui Calapăr. Pc_ajci nu se prea simt sărăcia şi împilarea, observă Grue, schim-bând vorba. Numai işlice şi mantii de mătase şi fir. Şi trăsuri boite roşu, cu armăsari arăpeşti, cu potcoave de argint. Dovadă că altă făină se macină la moara asta din satul măriei sale.

— Uite-l pe armaşul Socol! Tresări Dorondoc. Să ne-ascundem!

— Cotim pe uliţa asta, sfătui Grue. Ţineţi-vă tot în dosul cailor.

— Ei. Socol-Socol, cum am să ţi-o coc, cu pelin şi busuioc, într-un vârf de soc, lingău fără noroc.

Se purta aşa de trufaş printre oameni, că Român Grue simţi un nestă-pânit îndemn de „a-i turti fesul'. Încălecară tustrei şi porniră la trap. Grue trase repede praştia de la oblânc, puse o piatră, roti şi slobozi. Un vâjâit scurt, şuierat. O clipă de linişte şi uluire. Apoi tropote de cai în galop şi râsete tot mai multe, hohotite, sporite de vorbe vesele:

— O piatră în capul armaşului!… Nemaipomenit!

— Uite-i cuşma într-o băltoacă.

— Cine-a tras?… Unde-i? Prindeţi-l!… Striga armaşul.

— A căzut din cer! Batjocori o voce groasă. Plouă cu pietre!

— Oricum, a nimerit bine… se bucură un negustor cu pestelcă verde. Galopând şi depărtându-se, cei trei prieteni nu mai auziră nici furia armaşului, nici înteţirea râsetelor.

— Eşti cam necugetat, Grue! Dojeni Calapăr.

— Ştiu; dar mi se părea necuviincios să trec pe lângă dumnealui şi să nu-i zic bună ziua, în felul meu.

După ce cotiră mai multe uliţe, domoliră galopul pe malul Dâmboviţei, în faţa unui han destul de arătos, înconjurat de căruţe cu coviltire de felurite culori: vineţii, negre, verde-spălăcit, cărămizii. Printre căruţe, forfotea lume multă: negustori în strai grecesc, evreesc, armenesc, turcesc, românesc. Unii îşi păzeau sacii ori tarabele cu marfă, cătând, cu privirile, cu glasurile, cu gesturile muşterii şi alişveriş. Legară caii la stănoage, le puseră sub bot trăiştile cu orz şi, aşteptând să-l mestece, sporovăiră între ei, ca oamenii fără treabă şi fără ţintă.

— Pe-aici or fi umblând oare dinii cu colaci în coadă? Se făcu Dorondoc a întreba.

— Eu care-am hălăduit prin lume ceva mai mult, dădu răspuns Calapăr, ştiu că dacă ţi-i chimirul plin-bucşit, ţi-i uşor s-aduci a bei turc ori, dacă-i nevoie, a iaurgiu bulgar, a neguţător raguzan, a reiter neamţ şi chiar a grof maghiar.

— Numai pe prost, banul nu-l poate face mai deştept, îi dădu dreptate Dorondoc, suspinând: Şi uite ce jupâniţe mândre. Să nu te miri dacă o întâlnim şi pe Voichiţa… Păcat că din scai mieşunea nu odrăsleşte.

— Ba, dacă îngrijeşti răsadul, odrăsleşte chiar crin cu dulce mireasmă.

— Vai şi-amar, Român Grue! Râse Calapăr.

— Dp. C-ar apărea Voichiţa, mult aş vrea să-i văd mutriţa: „Voi pe-aici, mâi voinici…?”. Sau poate ne-ar pârî armaşului…

Grue socoti că dacă vor umbla mereu fugari şi urgisiţi de stăpânire, nici o fată nu se va mai uita la dânşii. Pribegii sunt câini de uşi multe.

— Aşa-i! Şi boieroaica o să treacă pe lângă tine, strâmbând din nas: Român Grue? Uite-l, nu e…

— Iaca şi pentru asta avem a săvârşi o ispravă nemaipomenită, să vorbească lumea de noi.

— Grue, din doi săraci se face doar o pereche de calici. Să vedem ce-o să iasă din trei vântură ţară ca noi.

Intrară în han, se aşezară la o masă lungă şi, privind din când în când muşterii, izvodiră vorbe de duh ori îngânară cântec de inimă albastră, după cum îşi făcuseră obicei: „Pelin beau, pelin mănânc, pe pelin sara mă culc; dimineaţa când mă scol, cu pelin pe ochi mă spăl”… „Dorul pe unde zboară, face inima uşoară, dar pe mine mă omoară”…

— Şi dacă tu, Român Grue, vorbi Dorondoc din inimă, cuprinzi în tine, pe lângă meşteşugul luptei cu sabia, al ochirii cu praşLia, al triatei nebiruite, dacă te însufleţeşte un neîntrecut simţ pentru dreptate şi omenie, pentru înţelegerea durerilor norodului, dacă ai un adevărat har al gospodăririi şi bunei orânduiri, dacă ştii să te descurci în cele mai grele împrejurări, însamnă că Voichiţa greşeşte trecând peste dragostea ta cu nepăsare. Dar poate va înţelege că preţuieşti mai mult ca o sută de boieri veliţi.

— Voichiţa, fraţilor, nu prea ştie nici ce înfloreşte nici ce arde în sufletul meu.

— Să ghicească, se împotrivi Calapăr, dacă are inimă şi minte! Altminteri e-o gâscă năpârlită.

Ştiau toţi trei că numai împreună se pot apăra, se pot face cunoscuţi; poate şi de aceea o cârmiră spre o… şagă flămândă:

— Cât mai avem trei gologani în… Chimiră, să ospătăm o ţâră! Îşi invită Grue fârtaţii, apoi îl întrebă pe hangiu dacă le poate da masă şi casă.

— Pentru oameni buni, la hanul lui Manole, casă şi masă bună! Le răspunse hangiul binevoitor.

— Dar vin, vin de-ăl să turbe căţeaua, ai? Se grozăvi Dorondoc.

— De bună samă!… La mine în han vinu-i după punga muşteriilor. Asta-i şi faima hanului lui Manole… Cai aveţi buni; bani… Bani aveţi, pe măsură?

— Unii, cât păr pe broască; alţii, plini de bani, ca râpa de bolovani, ticlui Calapăr.

— Ei, asta nu-i tocmai bine.

— Bine, rău – ăsta-s eu. Şi ca să nu crezi că-i pe veresie, îmi pun calul chezăşie.

— Ei, atunci, sunteţi muşteriii mei, deşi simt eu că, de-acasă, aţi pornit cam cu pripeală, fără bani de cheltuială.

Ne-ai gâcit, jupân Manole. Ai ochi buni şi minte ascuţită. Şi te-ncre-tăm că vom bea cât om putea şi-om plăti când om avea.

— ^m nimerit-o cu voi: la han cu vad bun, muşterii cu pungă grea ci cu duh sprinten, bine-i să poposească, totdeauna.

— Qu sprinteneala duhului ar mai merge; dar de greutatea pungii nu r. r-ai putea scuti?

— Şi ce-aş primi în schimb?

— De'la el, un cântec de alean, îl arătă Grue pe Dorondoc. De la ăstălalt o zicală de duh, îndreptă arătătorul spre Calapăr. De la mine, o ispravă de pomină şi-o faptă bună, făcu semn spre sine.

— Cel mai uşor şi mai uşor ni-i să-ţi cmtăm: Că, de urâtul lucrului, stau în fundul hanului, unde mi-i cald şi mi-i bine, cu ulcioru lângă mine; că de harnicei ce sunt, greu mă scol de la pământ.

— Nici o vorbă de duh nu-i greu de izvodit. De pildă două, pentru noi

_fă hatâr calicilor, că le duci şi traista. Sau: când încapi pe mina calicului, îţi ia şi sufletul, si'irşi Dorondoc.

— Toate astea le ştiu, râse Manole, că sunt păţit.

— Aşa-i, interveni Grue, rotind privirea în jur: Cel mai deştept din sat e Stan păţitul. Da, uite, cumpăna fântânii gata-gata să cadă din furcă. Am văzut-o cum am intrat în ograda hanului. *

Hangiul lămuri că, de ieri, a sărit fusul şi n-a găsit un om sprinten să urce până acolo; ar trebui nişte cepuri, ca să…

— Cinstite hangiule, un topor şi un fus, ceru Grue.

Şi, căpătând cele cerute, toţi trei grăbiră spre fântână; Grue urcă pe furca înaltă, ca atunci când era băiat, în munţii Horaiţei şi se căţăra ca miţa pe tulpină de fag, nalt şi drept ca luminarea.

Un drumeţ se miră de îndrăzneală şi îndemânare, temându-se să nu-i rămână sufletul „pe-acolo, prin cer”. Grue îi răspunse, grfâind:

— Un căuc de apă unui drumeţ însetat te iartă de-un păcat.

La terminarea trebii, hangiul Manole îi lăudă şi-i încredinţa că se vor simţi bine în han, dacă vor fi tot aşa de harnici şi săritori la treabă. Grue îi mulţumi, iar Dorondoc îi ticlui un cântec:

— La han la Manole, nu se mâncă doar fasole, ci şi pastrama de berbece, cu pelin din cel mai rece.

Pentru dresul cumpenii şi pentru „cântare”, Manole le făgădui un ulcior de vin. Văzând dărnicia hangiului, cei trei flăcăi se încredinţară că au călcat cu dreptul. Aşezaţi din nou la masă, câteva minute ascultară lăutarii Şi larma glasurilor din jur. Cercară a intra în vorbă cu un vecin de masă, în strai verzuliu, din postav de preţ, cu cuşmă de jder, cu pană de cocor la urechea stingă:

— Încotro, bădiţă?

— Încolo! Răspunse drumeţal.

— Spre Târgovişte ori spre Giurgiu? —- Spre.

— Cu marfă ori cu treburi poiiticeşti?

— Cu.

— Eşti singur ori însoţit?

— Şi nu şi da.

— Unde ţi-s soţii?

— Pe aici şi pe nicăieri.

— La pungă eşti tot aşa de zgârcit ca la vorbă?

— Mai!

— Se vede că vinzi marfă… Necurată, dac-o faci pe mutul în tufă.

— De ce? Se nelinişti un pic drumeţul.

— Păi, neguţătorilor cu marfă bună le merge gura ca meliţa, îl lămuri Dorondoc. Povestesc mai cu haz ca vânătorii, şi-şi laudă negustoria, adică îndrugă la braşoave, de te asurzesc.

— Lasă-mă-n pace! Se burzului, deodată, muşteriul.

— Te-om lăsa, omule. Vorba nu-i bună la toate; iar dragoste cu sila nu se poate, cum zice… Calapăr.

— Cine-i Calapăr? Se arătă, în sfârşit, curios de ceva.

— Ia un… Iscodici: cum te vede îţi şi spune: măi, dac-o faci pe misteriosul, pe îmbufnatul, însamnă că n-ai cugetul curat. Că de l-ai avea, s-ar bate calicii la gura ta.

— De ce să n-am cuget curat?

— Ştiu eu? Poate vrei a săvârşi vreo poznă, vreo ucidere ceva…

— Ce… Uci… Eşti nebun? Se înspăimântă cela şi glasul îi tremură UşureL

— De-o pildă, vrei să furi o lingură ori să ucizi o muscă de-aici, din han şi n-ai vad bun să-ţi ascunzi fapta.

— Eşti… Sunteţi nebuni de legat! Răsuflă oleacă uşurat muşteriul.

— Dacă vrei să nu te ia lumea la ochi, măi omule, trage-i de duşcă o ulcică, două, îndrugă braşoave, cântă, fă haz de necaz…

— Ţineţi-vă poveţele pentru voi!

— Nu putem; suntem nişte oameni cam ciudaţi: dăm tot ce avem, bani, bucate, straie, sfaturi, pumni… Tot ce se poate da.

— Lăsaţi-mă-n pace!

— Da, dar privirea dumitale speriată cere sfat: despovărează-ţi sufletul.

— Mă înnebuniţi, palavragiilor! Se ridică şi grăbi spre-ieşire.

— Se întâmplă ceva în hanul ăsta, şopti Grue. La fântână doi îşi fac semne ciudate, iar cei de colo vorbesc în şoaptă: sigur pun ceva la cale. Sunt armaţi cu iatagane. Unul are şi laţ la brâu, după cât văd eu.

Calapăr povesti, cu oarecare îngrijorare, că în grajd, caii unui turc, îmbrăcat în straie româneşti, aşteaptă înşeuaţi.

— Ce-or fi vrând? Întrebă Grue.

— Naiba să-i pieptene cu ragila şi pieptănuşii… Îi afurisi Calapăr.

Numai să nu ne caute pe noi, se temu Moţoc. Dar dacă or fi urmărind pe unul tot aşa de nevinovat ca şi noi, putem să-l lăsăm în primejdie?

Nu Grue; turcul zice că unde-i calabalâc e şi bocluc.

— Iar' un năuc se-ntreabă: un' mă duc? Un' mă duc, singur cuc…

Adăugă Dorondoc.

— Ga lăsăm gluma, fraţilor: eu zic să fim cu ochii în patru. S-ar putea să ne fi luat urma slugile armaşului Socol.

— Să se folosească pentru asta de un turc? Întrebă Calapăr.

— Ca să-şi slujească stăpânuL ticălosul ăsta şi-l ia slujbaş şi pe dracul.

În vremea asta, în hala cea mare a hanului, rumoarea creştea; lăutarii ziceau cu foc. Intrând iară muşteriul cel scump la vorbă strigă:

_Ţi-am poruncit, hangiule, să nu mai primeşti pe nimeni în noaptea asta!

— Iertare, dar rânduiala hanurilor din toată lumea este adăpostirea drumeţilor. Hangiul care nu ţine sama şi de omenie se asamănă cu lotrii.

— Te spintec cu hangerul! Se-nfurie şi crâşcă muşteriul. Cine-s ăşti trei flăcăi, care ţi-au dres cumpăna?

— Nu ştiu. Tineri cumsecade, harnici şi…

— Plăteşti cu viaţa, dacă…

— Hangiul e fratele tuturor muşteriilor cinstiţi şi omenoşi.

— Taci că te… Te sugrum!

Grue şi prietenii auziră ameninţările muşteriului care de fapt nu era defel scump la… Ameninţări. Hangiul se apropie de masa lor, aducându-le câte o „ciozvârtă aburindă de berbec şi-un vinişor de-ăl sec”.

— Adus rece, în ulcior, că ni-i sete şi ni-i dor, de pădurea deasă, de mândra frumoasă, urmă Dorondoc cu prohodirea.

Grue ceru să nu fie prea scump vinul, iar hangiul le nâspunse:

— Vă las mai ieftin, dacă-mi staţi de-ajutor într-o treabă mai… Grea.

— Noi asta aşteptăm: să fim de folos, se bucură Grue. Porunceşte.

— Nu poruncesc, ci vă rog să-mi îmbătaţi nişte muşterii.

— Dacă-i treabă cinstită, încruntă Grue sprinceana. Cu tâlharii nu vrem să-avem de-a face.

— Cinstită, dar nu uşoară. Întâi că unul din drumeţi e turc.

— Pentru că se tem de legea lor, beau pe ascuns, mai avan ca noi.

— Dar de ce vrei să-i îmbeţi numaidecât? Vru să afle Moţoc.

— Ca să nu ştie când e miezul nopţii… Mie nu-mi place să fiu gazdă de ucigaşi plătiţi, că-mi merge buhu şi-mi pierd muşteriii.

— Şi putem şti cine-i primejduit? Întrebă Grue.

— În vremea asta, când domneşte unul poreclit „cel Rău”… Primiţi?

— Contra ceva mâncare şi mai mult vin, se târgui Calapăr, în glumă.

Că noi, ştii: de plăcintă, gura-mi cântă, de vărzare şi mai tare. Şi la toate eu mă-nchin, c-un pocal mare de vin.

Dar de ce ne-ai ales tocmai pe noi? Vru să ştie Grue. Hanu-i plin.

— V-am dibuit Isteţi, buni de gură, săritori la nevoie, iubitori de… Dar Calapăr îi tăie vorba cu una de-a lui:

— Hangiule, nu-mi mai îndruga minciuni de-ale dumitale, că-s sătul de-ale mele.

— Pe negoţul meu, că nu-i minciună şi nici vreo urzeală, ci numai dorinţa de a scăpa de nişte ucigaşi; a-i alunga din casa mea.

— Şi dacă-s ucigaşi cu plată, nu putem şti pe cine li s-a căşunat?

— Trebuie să fie om cu vază, c-au primit mulţi bani.

— Pot dormi liniştit, râse Dorondoc; capul meu nu preţuieşte nici o ceapă degerată.

— Să nu mai lungim târguiala: poftesc să-l amăgiţi cu vorba.

— Cântecele-i plac? Întrebă Moţoc.

— Cântă-i; te-ajută şi lăutarii.

— Eu să-i povestesc isprăvi vitejeşti, se hotărî Grue.

— Şi eu snoave, surise Calapăr.

Şi tustrei se mutară la o masă, în faţa muşteriilor bănuiţi a nutri gin-duri năsâlnice.

O vreme, mâncară, băură, iscodiră cu privirea vecinii, ascultară lăutarii ori râsetele, gâlgâitul vinului din ulcioare în căni şi-n gâtlejuri şi mai ales povestirile, vorbele şi semnele celor de la masa megieşă. Când crezu de cuviinţă, Grue se amestecă în vorbă, cu o întrebare:

— Ai luptat la Eger, ienicerule?

— Luptat; dar ce priveşte la tine?

— Eu totdeauna am admirat vitejii… Hai noroc! Gustă din pastrama asta.

Turcul gustă, o găsi bună şi se îndemnă, lacom la încă trei felii.

— Mai ia, mai ia! Îl pofti Calapăr. Cu aşa bunătate numai la hanul lui Manole te mai întâlneşti. Ia şi bucata asta! Aşa… Vorba ceea: rău mâncai, bine mă saturai; nici nu fuse, nici n-ajunse, dar dacă mai era, nu strica. Şi-apoi, cum se spune, udată cu vin, i-o minune! *

— Nu!… Nu! Nu estem voia… Alah pedepsim ala care bem vin!

— Păcat! Ce e mai dulce ca voroava bună şi vinul cules pe lună? Cântă Moţoc, aplecându-se către turc.

— Lăsaţi-l în pace! Se răsti la ei muşteriul arţăgos, sărind de la masă şi răcăduindu-se, mânios, iar pana de cocor se clătină-nervoasă.

— Şezi blând! Îl ţinti Grue cu privirea. Ce-i rău în a-l pofti pe om să guste din vinul nostru? Noi îl poftim şi el trebuie să ne facă plăcerea de a nu refuza.

— De mâncat poate mânca, pân-o crăpa; dar de băut… Oprit.

— Da… Ala Alah oprim vinul, rosti turcul, cu mare părere de rău.

— Ei, nu! Uite cum îţi lasă gura apă… Îl întărită Calapăr.

— Nu, aista noapte treaz trebuie să fim!

— Şi… Curajos, nu? Îl iscodi Grue, surâzând prieteneşte.

— Curajos, estem! Ama tu de unde ştim?

Moclis sacana, turcule! Se răsti muşteriul misterios.

— Lasă-l, măi omule, că vinul dă curaj, zâmbi Grue. Şi mi se pare că de curaj are nevoie un… Ienicer, într-o noapte ca asta.

— La Coran scriem: vin ala spurcat estem, carne de porcule, tot spurcat!

Ca să-l mai îmblânzească, Român Grue povesti că în vremea bătăliei de la Eger, pentru însufleţirea oştii otomane, cineva trebuia să cuteze a urca un steag cu semiluna sus, pe crenelurile cetăţii. Dar ca s-ajungă acolo, sus, trebuia să doboare trei străjeri. Nici un turc n-avea curaj, deşi paşa făgăduia răsplată bogată. Doar unul singur a îngropat cartea ceea sub ui> muşuroi, a dat pe gât o oală cu vin, a simţit cum începe să-i fiarbă sângele în vine, să-l furnice curajul şi a pornit la luptă. A doborât străjile. S-a căţărat pe creneluri şi a desfăşurat steagul verde. Ceilalţi soţi ai lui n-au vrut să rămână mai prejos; au sorbit şi ei din butelcile de vin de Tokai şi, în câteva ceasuri, au cucerit cetatea.

— Adivarat!… Adivarat estem!… Eu ai văzut ala viteaz. Ama făcut agă!

Dar misteriosul scump la vorbă arătă, hotărât, că acum n-are nevoie de curaj, ci de cap limpede. Toţi au înţeles că-l ţinea din scurt, cu un scop tainic şi parşiv., Grue se prefăcu a nu băga de samă; căută să-l convingă pe ienicer că unora le trebuie curaj ca să beie. Soliman, padişahul cel mare, tot cu vin a întărit inima spahiilor care au pus praf de puşcă la temelia unui turn din cetatea Budei. Turnul a sărit în văzduh, ca o jucărie. Iar pe un spahiu, cel mai îndrăzneţ, padişahul l-a făcut paşă… Bea de ici, o-nghiţitură măcar, să simţi minunea preschimbării.

— Ei eu ajungem agă, daca asta noapte treaba buna facem!

— Taaaci! Răcni muşteriul furios.

— Nu strigam, bre! Ama tăceam, dară gustam picătura… Vin.

— Nu-i voie! Urlă furios scumpul la vorbă.

— Ienicerule, cum te laşi stăpânit, tu, om al măritului sultan, de un tiran ca ăsta? Gustă din pocalul meu, că de nu, zău, mă supăr şi fac urât.

Turcul apucă pocalul şi-l dădu pe gât din câteva înghiţituri zdravene, horpăite, dovedind că ştie bine gustul vinului şi-i place.

— Ce faci, ticăloşiile? Na! Sări furiosul, îi smulse pocalul şi-l trânti de podele, dând prilejul lui Grue să se mânie:

— Dumneata, muşteriule, cauţi sfadă: ne ocărăşti, spargi pocalul cu care noi vrem să ne cinstim un prieten. De nu şezi blând, te legăm de stâipu' cela! Vezi?

— Nu… Vă rog, nu! Se muie învinuitul. Plătesc vinul, pocalul…

În acest timp, Calapăr şi Dorondoc îl îndemnară pe ienicer cu încă două Pocale pline. Şi cum Dorondoc îi punea în faţă talerul cu pastrama:

— Aaah, pastrama a la berbecule pipărat, usturoiet estem… Asta nu oprit estem de ala Coran.

Mestecă zgomotos şi mai ceru vin, iar Grue îi dădu tot ulciorul. Pu-nându-i gâtul la gură, turcul gâlgâi, în ciuda supărării şi protestelor muşteriului cu pană de cocor la cuşmă.

— I Pentru ala curaj bem bre! Se dezvinovăţea ienicerul. Ama!… Alah. Iertam, că mare estem, hâc! Ha-ha!

— Te spintec cu hangerul, dacă mai bei!

— Nu mai bem, bre… Coran… Coran oprit… Ama Alah…

— Muşteriule, vezi-ţi de treabă, că-ţi afli naşul cu noi, de-mi sperii prietenul!

— Să nu mai bei! Se răţoi omul.

— Le-ai dat toate pe una şi nici aia nu-i bună, mă pană de cocor! Îl şfichiui Calapăr. Hai noroc, ienicerule şi nu lăsa soţul să ne strice cheful.

Nor-nor-hâc-oc! Sor-sorbim-cum-ghiaurii!… Gâlgâi de râs şi sughiţă ienicerul.

Ca să-l mai liniştească pe furios, Grue îi grăi cu bunăvoinţă:

— Pe mine mă cheamă Constantin. Pe dumneata?

— Tot Constantin… Nu mai bea, nesocotitule!

— Constantin floare de crin, mândră floare rea duhoare, îl descânta Calapăr, în vreme ce ienicerul sorbea din ulcior şi sughiţa, lăuda bunătatea vinului şi grozăvindu-se printre sughiţuri;

— Acuma zugrumam, cât zicem pâs! Crrrţ…!

— Nenorocitule! Nu mai primeşti nici o para! Îl ameninţă încet furiosul, neputincios.

Dar cei trei prieteni îl încurajau mereu pe ienicer:

— Cine bea cinci pocale, noroc are! Cum se zice: cinci câştigă, zece bea şi mâncă, ce-i rămâne băga-n pungă.

Dorondoc îi ţinea hangul cântând tânguios şi înduioşător:

— Vinu-i bun, ulcioru-i mare, inima năcaz nu are, că-l înec cu… Dealul Mare.

— Ienicerule, dacă la naştere te-a scăldat maică-ta în lapte de iapă, acum scaldă-te-n vin, ca să fii viteaz şi să placi cadânelor! Îl dăscăli Calapăr, urmărind cum turcul se clătina tot mai tare, lăudându-se printre sughiţuri şi poticniri:

— Zugrum!… Zugrum!… Cum pui găina zugrum la el, mare ban…

— Ban de argint ori ban de aur? Prinse Grue cuvântul, ca pe-o nadă.

— Taci! Răcni deznădăjduit şi furios pană de cocor.

Dar strigătul mai rău îl aţâţă pe ienicer, decât să-l cuminţească:

— Prost estem!… Mare ban Craiova estem! Hâc!

— Pe banul Craiovei vrei să-l sugrumi? Întrebă Grue.

— Taci, nenorocitule!… Aiurează, oameni buni, aiurează, beţivanul!

— Chiar dacă limba se mai împleticeşte, gura beţivului tot adevăr grăieşte.

— Adevăru-i că nici noi nu-l putem suferi pe banul Craiovei, zise Grue. E-un răzvrătit!

— Cine-ţi dă voie să-l ocărăşti? Se grozăvi furiosul. E om bun şi drept! Nu dau voie să…

— Cică s-ar fi sfădit cu vodă, iscodi Dorondoc. Aşa s-aude.

— Nu-i adevărat! Chiar acum l-a chemat la curte, pentru sfat.

— Da? Se miră Calapăr. Vezi cum e lumea? Vorba bună greu răsună, iar cea rea umblă ca vântul, umplând pământul cu duhoarea-i.

— E miezul nopţii… Hai, ienicerule! Porunci furios pană de cocor.

— Nu bem, plecam! Se clătină turcul. Miez noapte estem, plecam!

— Deci să bem şi să cântăm până în zori! Îndemnă Grue. Noroc!

— Noroc! Iuhu… Plecam!… Hai… Hâc! Bun vin estem. Dam!

— Mergem şi noi! Se oferi Grue. Să vă fim de ceva ajutor. Musafirul arţăgos se împotrivi deznădăjduit; dar Calapăr se încăpăţână să meargă toţi.

— Hai, ienicere! Ce nu pot face zece cuminţi, strică un smintit. Hai, turcule! Hai, viteazule, hai…!

— Un'e? Zugrumam ban Craiovi? Hâc! Bem ala ulcior şi mergem.; Zugrumam… Crrrţ!… Voi uitam cum…

— Vorbe de beţiv! Clocotea pana de cocor. Nu-l ascultaţi!

— Auzi, viteaz ienicer? Te face beţiv!

— Nuuu!… Voie nu dam!… Se împotriveşte, clătinat cu limba, încleiată.

— Du-te şi te culcă, nenorocitule! Îl ocărî pana de cocor. Grue îl apăra, numindu-l prieten, iar Calapăr îl sfătuia:

— Unde bei şi-unde mănânci, acolo-i bine să te culci.

— Hai! Urlă furiosul, holbând ochii şi zăngănind iataganul.

— Nu mergem cu, hâc! Tine. Cu ei vrem mergem… Vrem şi punga dam… Aur!

Şi puse o pungă în palma lui Calapăr, sărutându-l îmbăiat.

— E plină, ienicerule? O cântări flăcăul în palmă, f ăcând cu ochiul lui Grue.

— Plin estem… Hai pândim ala ban…

— Taci! Te străpung cu… Crâşcă amarnic muşteriul arţăgos, dar Grue îl luă în piept, silindu-l să se depărteze şi să lase iataganul în teacă:

— Nu fă omor, slujitor al armaşului Socol, că dai de dracul cu noi!

La semnul lui Grue, Calapăr şi Dorondoc îl prinseră de braţe pe arţăgos şi, în ciuda zvârcolirilor şi a înjurăturilor, îl dezarmară şi-i legară mâinile cu un curmei, iar Calapăr râse, ca de obicei:

— În funii legat fedeleş, îl duceau până la Ieşi şi, ca să nu facă omor, îl ducem la obor, să-l vindem la hingher, pe sare şi piper…

— Deocamdată să-l împiedicăm a face vreun rău! Lămuri Grue lumea adunată în jur, curioasă să afle pricina strigătelor. Ienicerul cercă să se ridice de pe scaun, dar se împiedică în şalvari şi se burzului că nu-şi găsea iataganul:

— Hâc! La dreapta mutam ala iatagan… Hai!… Dam ulcior şi plecam, bre…

— Unde trebuie să mergem? Întrebă Grue.

— N-am 'abar, bre!… Om… Mare ala, banule, intrat casa, hâc! Ştim, ştim… Calea Craiova… Crrrţ! Se bălăbănea turcul ameţit bine.

— Amân-o pe altă dată. Acum se luminează de ziua; ne vede lumea.

— Trebă zugrumam… Luam bani… Turc om cinstit estem!… Hâc!… Şi se prăbuşi beat mort.

— Punga-i la noi, hotărî Grue. Plătim vinul, pastrama şi ne mai înţolim oleacă. Tu, ienicerule, eşti bine îmbrăcat.

Înţelegând despre ce era vorba, oamenii din han făcură haz, îl su-duiră pe cel cu pană de cocor la cuşmă şi-l lăudară pe Grue şi pe soţii lui. Dar, deodată, de-afară s-auziră strigăte furioase şi armaşul Socol năvăli în han:

— Unde-i ticălosul? Avea de împlinit poruncă domnească…

— Dacă-i vorba de ucigaşul plătit să-l omoare pe banul Craiovei, uite-l colo, legat fedeleş, îl înfruntă Român Grue.

— Cine a îndrăznit! Spumegă armaşul.

— Noi! Răspunseră tustrei, calmi, aproape binevoitori.

— A, voi?! Slujitori, împungeţi-i cu suliţele! Urlă Socol. Grue trase sabia; ceilalţi doi îl imitară:

— Îndărăt, mişeilor!

— Nu cutezaţi, că vă fac pastrama! Ameninţă Calapăr.

— Nu vă-apropiaţi, că vă mănânc coliva! Se aşeză Moţoc în poziţie de luptă.

Şi lumea din han începu să strige, mânioasă:

— În lături armele!… Afară! Aceşti tineri ne-au mântuit de ruşinea unui omor!

Încolţit, armaşul Socol râse silit şi vorbi tare:

— Dar eu n-am nimic cu voi! Am… cu cei care voiau să-l ucidă pe banul Craiovei. N-aţi înţeles voi… Bine.

— Iar noi, se înălţă Grue pe vârfuri, cu cei care plătesc ucigaşi cu pungi din visteria ţării!

Armaşul Socol se făcu a nu auzi învinuirea şi porunci:

— Slujitori, luaţi-l pe cel legat în funii şi pe ienicerul beat.

— Pe ienicer nu-l dăm! Se împotrivi Grue. E beat; noi i-am dat să bea şi nu vrem să sufere din pricina noastră.

— O să-i fie moartea mai uşoară… Luaţi-l!

— Nu cercaţi! Se îndârji Român Grue. Voi sunteţi cinci, noi cincisprezece.

— A, îndemni la răzvrătire? Înconjuraţi-i! Sunt… Tâlharii din Novăceşti!… Porunci slujitorul domnesc.

Dar cei trei nu se înspăimântară; mai ales că oamenii începură să le aducă laude şi încurajări. Calapăr vorbi:

— Jupln armaş, acum dacă ne-ai cunoscut, bine-i să-ţi iei tălpăşiţa şi să ne laşi în pace. Norodul nu vrea ca banul Craiovei să fie ucis. Vrea ca armaşul Socol să încalece şi să plece de bună voie, zicând bogdaproste că scapă teafăr.

— Să plece!… Să plece! Şi hanul clocoti de strigătele muşteriilor.

Neavând încotro, armaşul ieşi, furios foc, zdrăngănind iataganul şi ameninţând:

— Mai auzi tu, de mine, Român Grue!

— Eu nu doresc să mai aud de ucigaşi plătiţi.

— Cară-te!… Cară-te cât mai repede! Striga lumea, mânioasă, iar Calapăr îl boscorodi spre hazul tuturor:

— Opt cu-a brânzei nouă! Drag nu-mi eşti, drag să nu-mi fii, pe la noi să nu mai vii! Să nu faci cale-nturnată, nici mâine, nici altă dată…

Şi, iaca aşa, mai mult din întâmplare, cei trei şi-au dat obolul la salvarea vieţii unui om vrednic şi drept: Mihai, banul Craiovei.

Dar, la scurtă vreme, aflând Alexandru vodă de asemenea întâmplare, l-a certat cu biciul pe armaşul Socol şi l-a închis în beci, cu gând să-l taie. L-a chemat la sine pe aga Scarlatache Dudău, om cu suflet negru, pizmaş şi cam tanău. A adunat repede sfatul domnesc şi, cu ameninţări, l-a silit să-l osândească la moarte pe banul Mihai, ca uneltitor împotriva domniei. După sfat, aga Dudău se fălea către voievod şi povăţuia:

— Peste măsură de cutezător acel proclet şi răzvrătitor, măria ta. Unde nu mi-ţi înşfăcase sabia cu stânga, gata să mă căsăpească, dar l-am răzbit. Trebuie să-i punem capul numaidecât, înainte de a afla prostimea… Dacă nu-l împresurau arnăuţii mei şi eu nu… Dădeam cu *pada, acum tot divanul zăcea-n sicrie. Dacă nu chiar tot, măcar juma!

— Da, ne secera pe toţi, încuviinţă vodă, cu un obraz supărat şi cu celălalt vesel. Socol e vinovat că răzvrătitul n-a pierit în noaptea când a intrat în Bucureşti, cum am poruncit. Scăpăm atunci de el, pe neştiute; lumea afla că l-a ucis un ienicer nebun. Şi gata!

— Mulţi boieri mormăiau în bărbi, făcu Dudău pâră şi numai de teama ştreangului n-au ridicat glas pentru răzvrătit. Drept aceea, zic să vâr doi-trei călăi în temniţa domnească şi să-l sugrume pe muteşte.

— Nu-i bine! Boierii m-ar învinui că-s rău şi ucigaş.

— Nu-ţi pese, măria ta! Divanul l-a osândit.

— Nu vreau să aţâţ mai tare nici mânia prostimii. Mă cam tem.

Ce ştie prostimea?! De-l spânzur, aleargă să-l vadă, ca la Panaramă.

— N-ai auzit ce-a păţit Socol, tâmpul, la hanul lui Manole?

— Acolo s-au amestecat şi răzvrătiţii din Novăceşti, unul Român Grue Şi soţii lui.

' Ai grijă, Dudăule! Nu cumva Român Grue ăsta s-ajungă glasul Prostimii nemulţumite, să fie mai ascultat decât poruncile domneşti.

— Iţi faci spaimă în dam, măria ta! Trei pribegi, trei zăpăciţi. Le fac eu capătul!

— Nu vreau să trec drept un domn rău, cum am mai zis.

— Păi să-mi fie cu iertare, mărite doamne, dar chiar aşa îţi zice prostimea.

— Îndrăzneşte?

— Prostime netrebnică, doamne! Dă porecle neroade: Mircea Ciobanul, Vlad Ţepeş, Ştefan Surdul, Petru Şchiopul, Alexandru cel…

— Mă tem, Dudău! Mă tem…!

— N-ai de oe, măria ta. Norodu-i doar moftoros şi rău de gură: dă porecla şi atât. Mai multe nici pricepe, nici poate. Porecla măriei tale, acest mare ban a scornit-o. Anume, ca lui să i se spună… Cel Bun.

Vodă porunci, încă o dată, să lucreze cu băgare de seamă, că norodul oricând se poate burzului, obraznic. Să se arate că „acela”, adică banul Craiovei, a uneltit, pe sub ascuns, să-i ia scaunul domnesc şi că, pentru asemenea nelegiuită faptă, sfatul l-a osândit la moarte.

— Dar n-ar strica, măria ta, să-l pun şi la ceva cazne, să-i moi cer-bicea, să nu se mai ţină aşa falnic.

— Dacă tot îl tăiem, n-ar strica să-şi mărturisească, singur, în faţa lumii, vinovăţia. Poate, cu ăst prilej, prostimea îmi schimbă şi porecla.

— Da, am eu grijă să-ţi spună „cel drept” ori chiar „cel bun”.

— Pentru împlinirea osândei, faci pod înalt în piaţă, aduni multă lume şi…

Dar la ceasul când Alexandru vodă îşi urzea planurile lui, la Hanul lui Manole drumeţii poposiţi vremelnic tăifăsuiau între dânşii. Că, de când e lumea lume, hanurile au fost un fel de moară unde se macină făina măruntă a tuturor ştirilor şi zvonurilor. Ziceau unii, de-o pildă:

— Sfatul domnesc l-a osândit pe banul Mihai la moarte, numai pentru că-l iubeşte norodul.

— Şi pentru că-i om tare, neînfricat, drept, bogat în gânduri măreţe.:

— A îndrăznit să intre în hăţaşul lupului, să-l înfrunte.

— Doisprezece boieri au jurat că-l ştiu feciorul din flori al Tudorei, prea frumoasa din Târgul de lână de la Gura Ialomiţei, zămislit cu Pătraşcu vodă cel Bun. De-aia îşi zice „os de domn”.

— L-au osândit că umblă după domnie.

— De-o lua domnia, ne-ajută să scuturăm toate jugurile şi robiile de pe grumaz.

— Oare ce-or zice Eomân Grue şi soţii lui, când cr afla că bărbatul pe care l-au salvat, va fi totuşi ucis?

— Vor răscula norodul!

Aşa vorbeau, în seara aceea de vară călduroasă, mulţi din drumeţii aflaţi în hanul lui Manole.

Român Grue şi prietenii lui munciseră toată ziua în grădina hangiului şi-acum hodineau un pic, sub un cireş bătrân, lângă care era înjghebată un fel de colibă. Ca de obicei, Moţoc îngâna cântec din fluier, Grue îşi dregea şaua, iar Calapăr, mai trudit, moţăia. În depărtare, spre apus, scăpărau fulgere şi răbufneau tunete, din mormanul de nouri ca smoala. În prisacă, albinele se strânseseră în jurul urdinişului şi făceau vânt cu aripile, să primenească aerul, ca să nu se topească fagurii de atâta căldură.

— Calapărule, ai început să mâi porcii la jir? Îşi trezi Dorondoc prietenul, iar acesta tresări:

— Am visat urât: mă împresurase Socol, cu o sută de slujitori. Aveam o secure în mână care se învârtea îndrăcit şi n-o puteam opri, de parcă izbea singură. Oboseala îmi muiase braţele. Gândeam ca femeia leneşă: de fus sar în sus, de furcă îmi fac nălucă…

Deodată, printre tunete, auziră foşnet de iarbă în preajmă şi, după tufe, se ivi un urs. Şi cei trei ar fi încremenit de spaimă, dacă n-ar fi fost urmat de un băieţel cunoscut: Iliuţă.

— Ce faci pe-aici, isteţule? Întrebă Calapăr, bucuros.

— Joc ursul, bădiţă, ca să nu mor de foame… Stai jos, Marţine, jos!

— Şi, umblând cu ursul, ce-ai mai auzit prin ţară?

— De toate, bădiţă Grue; dar mai mult rele decât bune.

— Aşa-i în viaţă, Iliuţă: nu-i miere fără fiere.

Vorbeau agale, moleşiţi de căldură; dar fulgerele şi tunetele se apropiau tot mai mult şi mai ameninţătoare.

— Pe la Novăceşti ai mai fost? Întrebă Dorondoc, într-o doară.

— Dintr-acolo am venit acum trei zile. S-a aflat că Andrei eunucul, care a fugit cu dumneavoastră din tabăra tătarilor, este vărul jupâniţei Voichiţa, răpit de tătari, de mult, de când era micuţ.

— Uite minune!… Parcă acum mi-i şi mai drag, se bucură Grue.

— Hm… Pentru fragă şi frunza mi-i dragă…

— N-o să uit nicicând, Calapăr, că datorită ţie şi lui Andrei, noi, adică eu şi Voichiţa, am scăpat teferi din mâinile lui Gâzi Ghirai.

Iliuţă parcă citea pe feţele lor părerea de rău că au plecat din sat:

— Bunicul spune că atâta vreme cât domneşte vodă ăsta de acum, nu vă puteţi întoarce în Novăceşti. Tot fugari o să vă numiţi.

Moţoc încuviinţă dând din cap şi făcu semn să intre în colibă: începuse să plouă cu picuşuri mari, iar fulgerele şi tunetele se rupeau deasupra capetelor. Le părea bine de ploaie, că legumele hangiului aveau mare nevoie de apă. Iliuţă întrebă dacă poate vârî ursul în colibă.

— J într-un bordei de lut, patru oameni şi-un urs mut… Făcu haz Cala-Păr, privind încântat cum intra dihania în colibă, cuminte şi supusă. Ori şi mai bine: şoarecele-n gaură nu încăpea, dar după el tigva târa.

Afară vântul s-a schimbat în vijelie; ploaia răpăia în rafale. Cum furtuna a ţinut mai bine de un ceas, Dâmboviţa a şi început să iasă din matcă. Grue se îngrijoră:

— Dacă rupe zăgazul îneacă toate straturile.

— Iiupă-l! Are hangiul bani să-l dreagă, se arătă Calapăr nepăsător.

— Păcat! Nu-i bine să se părăduiască muncă degeaba? Hai să întărim zăgazul. Hai, nu vă mai codiţi. Hârleţe, lopeţi, un topor!

— Când căpitanul zice „hăis”, tu poţi trage „cea”? Se-nvoi Calapăr. Merse şi Iliuţă, cu ursul după el. Şi, prin ploaia deasă încă, lucrară de zor la întărirea zăgazului; tăiară o salcie, o răsturnară peste zăgaz, că-rară brazde, crăci, pământ. Cu străduinţă multă şi cu îndemânare, până în zori, au înfundat toate locurile pe unde năbuia apa. Din când în când, mai aruncau câte o glumă, ca de pildă descântecul lui Dorondoc de legare a ploilor: „Şapte restee şi trei curmee, ploile să stee”. Când, la răsăritul soarelui, a venit hangiul Manole, stăpânul grădinii, i-a aflat spăiându-şi uneltele, obrazele şi straiele de glod.

— Că nu-i uşor să trudeşti o noapte întreagă, în luptă cu apa miloasă şi furioasă, lămuri Dorondoc pe -hangiu.

— Veneam să văd prăpădul: un lac deasupra grădinii şi…

— Şi legumele, pe apa sâmbetei, îl întregi Calapăr.

— Vă măresc simbria, flăcăilor! Hotărî, de la sine hangiul.

— N-o să ne strice. Când e vorba de simbrie, nimeni nu zice ia-mi, ci dă-mi, că…

Dar n-apucă Moţoc să ducă vorba până la capăt, că ursul începu să mormăie, în chip ciudat.

— Face-a primejdie, tălmăci Iliuţă, cunoscător al năravurilor ursăreşti.

— Da, fiara adulmecă primejdia mai bine ca omul: are un simţ al ei… Se uită spre luncă. Vede el ceva, acolo…

— S-aud paşi foşnind prin frunze! Ciuliră urechile.

— A lucit un iatagan! Tresări Grue. Sunt slujitorii lui Socol… Fugi, hangiule, că pe noi ne caută!… La luptă, flăcăi

— Au suliţi… Şi iatagane! Se speriară Calapăr şi Iliuţă.

— Sunt mulţi!… Prea mulţi!… Chibzui Dorondoc.

— De unde-aţi răsărit, blăstămaţilor? Întrebă Român Grue, dar slugile agiei în loc de răspuns se repeziră asupra celor patru prieteni şi lupta se încinse, furioasă. Dădeau cu putere, icnind şi ocărind.

— A, tu eşti muşteriul cu pană de cocor?! Îl recunoscu Grue.

— Eu!… Na! Izbi cu sabia, dar Grue se apără cu sapa.

— Te-te la el! Se mânie Calapăr; pe cine nu-l laşi să moară nu te lasă să trăieşti, jigodia naibii!

— Vă pun capul jos! Scheună pană de cocor. Din pricina voastră stăpânul meu, armaşul Socol…

— Ha-ha! Uite de ce-oi mai plânge eu acu, râse Calapăr, rotind sapa.

— Predaţi-vă! Noi suntem doisprezece voi… Trei!

— Vorbi şi nea Scarlat, că şi el e din sat! Îl înfruntă Calapăr.

De departe, hangiul îi îndemna să încalece şi să fugă; dar nu mai puteau: îi înconjuraseră din toate părţile. A_- aleargă dumneata şi vină cu ajutor! Ceru Român Grue. Iliuţă vru să asmuţă ursul, dar Moţoc îl opri:

— Nu! Ţi-l ucid tâlharii…

Şi pe când pană de cocor striga la ei să se predea, la semnele lui Grue se strânseră aproape, unul lângă altul şi se retraseră în prisacă. Dădură în urmăritori cu sapele, cu lopeţile, cu toporul, doborând patru dintre ei. Pana de cocor le tot striga să se predea, îşi silea oamenii să-i împresoare şi să-i strângă în cerc tot mai strimt.

— V-am prins ca-n vârşă!… Ţineţi-vă bine, şoimilor! Îşi îndemna slujitorii, în vreme ce Român Grue şopti:

— Treceţi fiecare lângă un ştiubei şi aruncaţi-l, repede, în capul urmăritorilor!… Şi tu, Iliuţă, hai!

Şi cât ai zice una, patru ştiubee-buduroaie izbiră în atacatori. Mii şi mii de albine furioase se năpustiră, năpădindu-le feţele, mâinile, buzele, ochii, silindu-i s-o ia la fugă, numai să scape de potopul gâzelor burzuluite şi înţepătoare.

— Poftim! Râse Grue. Luptaţi-vă cu gângăniile pământului. Bonzăirea albinelor burzuluite se amesteca, hazliu, cu vaietele celor care se grozăviseră, cu câteva clipe mai înainte:

— Valeu!… Mă orbesc!… Muştele dracului!… Ce usturime…!

Cele mai multe parcă se năpusteau asupra celui cu pana de cocor, şi-lindu-l să se vaiete şi să fugă, dând din mâini ca un turbat, pierzându-şi cuşma, cu pană cu tot. Grue strigă la ai săi:

— Fuga, la cai!… Iliuţă, încalecă pe urs…!

În mai puţin de două minute galopau călări, lăsând slujitorii agiei în seama albinelor, să-i pedepsească ele, cu acul lor micuţ, dar plin cu venin usturător.

Dispărând, Român Grue şi prietenii lui nu s-au ascuns nici în codrul Vlăsiei, nici în luncile Dâmboviţei. Ci după ce s-au spălat frumos la o cişmea de pe marginea drumului, s-au întors, călări, pe alt drum, tot în Bucureşti. Erau bucuroşi că au scăpat; îi mâhnea doar gândul că Iliuţă şi ursul lui s-au rătăcit Niciunul din cei trei nu ştiau cum s-a întâmplat una ca asta.

Dar iată că, pe uliţi multă lume grăbeşte spre piaţa din faţa curţii domneşti, unde, din porunca agiei, se înălţase un pod, un eşafod înalt. Tră-gind cu urechea la vorbele oamenilor, Grue şi ai lui aflară că vodă a osândit la moarte pe cineva, pe cineva mare. Şi chiar aşa era, osânditul se numea Mihai, banul Craiovei.

Când Dorondoc întrebă o femeie ce vină i-au găsit, aceasta îi răspunse, cu mâhnire şi obidă:

Vina că-i om drept şi nu sufere răutăţile lui vodă.

— Ia mai tăceţi! Le bruftului un bărbat. Duceţi-vă, repejor, la vatră şi prunci! Nu mai trăncăniţi veşti-poveşti pe uliţă!

Ba chiar un slujitor domnesc porni să le alunge cu biciul, ca pe-un cârd de gâşte găgăitoare.

— Închideţi pliscul şi nu mai palavragiţi…

Român Grue, Calapăr şi Dorondoc s-au oprit, călări, mai la o parte, chibzuind ce au de făcut. Calapăr căută să domolească ameninţările şi biciuirea slujbaşului domnesc:

— Omule, nu ţi-i ruşine să dai în femei, cu toroipanul? N-ai aflat că muierea-i fire slabă, dulce şi gingaşă, salbă la inima bărbatului? Că nu se cuvine s-o atingi nici c-o floare?

— Uite-un flăcău de treabă! Îl lăudă o femeie bălăioară cu fusta vişinie.

— De ce s-adună atâta lume? Întrebă Moţoc. O fi crezând că-i vreo panaramă, cu pehlivani şi măscărici.

— De ce n-ar fi? Dădu răspuns ţepos alta, cu ochi negri, focoşi. Ce, măria sa vodă nu joacă pe sârma turcului, ca un măscărici?

— Deci vodă-i şi pehlivan şi măscărici…

— Şi altă jivină de răutate plină, adăugă Dorondoc.

Cei trei priviră şi ei, gândind că, deşi erau aproape de curtea domnească, slugile agiei nu-i puteau dibui; cei care i-au atacat la grădina de zarzavat vor fi având acum mutrele cât buţile, umflate de-atâtea înţepături de albine. Femeia cea bălăioară îl ispiti iar pe Român Grue, cu o nouă vorbă de îndemn:

— Colo, în faţa curţii domneşti ar cam fi nevoie de flăcăi ca voi.

— Da, bălăiaşo, îi zâmbi Calapăr. Cine te vede intrând în crâşmă nu zice că ai intrat să te-nchini, la cârnaţi şi la slănini.

— Dacă-i pe zicale, vorbi cea cu ochii focoşi, să vă zic şi eu: nu fugiţi de aoleu, c-o să daţi de oleoleu!

Ajunseră pe-o uliţă cotită, unde se întâlniră cu un grup de oameni legaţi în funii şi mânaţi din urmă de străjeri cu suliţi.

— Cu ce-au greşit? Întrebă Dorondoc, privindu-i cu îngrijorare.

— N-au plătit dările. Asta-i! Se răsti un străjer încruntat.

— Aşa?! N-au plătit birul? Ţţţ… se făcu Calapăr a se mira, în timp ce asculta şoapta lui Român Grue.

— Izbiţi-i calul străjerului… Eu le tai funiile, cu sabia! Şi cât ai clipi, răteză legăturile şi le strigă:

— Fugiţi!… Risipiţi-vă în toate părţile!… Pierdeţi-vă prin mulţime

— Aşa, oameni buni: daţi bir cu fugiţii! Îi îndemnă şi Dorondoc. Supă isprava asta o zbughiră în galop, fără să le pese de ocările şi sudălmile celor trei străjeri, de spaima, mirarea ori bucuria trecătorilor. După ce cotiră mai multe uliţi, o domoliră la pas.

— Neastâmpărat eşti, Român Grue… O să ţi se-nfunde rău.

— Nu rabd nedreptatea şi tirania, Dorondoace!

Mergând înainte, uliţa îi scoase iar în faţa Curţii domneşti, unde forfota şi neliniştea mulţimii sporise mult. „Ne holbăm ca proastă-n târg şi nu pricepem nimic”, îşi zise în sine Calapăr. Au descălecat şi, cu caii de frâu şi-au făcut loc prin mulţimea care se grămădea spre podişca înaltă, numită eşafod. Pe scara dintr-o latură a eşafodului urcă o namilă de om în halat roşu. S-a oprit, trufaş, cu braţele încrucişate la piept, parc-ar fi vrut să se încaiere la trântă cu toată lumea; alături, un butuc gros, negru; cu tăiuşul înfipt în butuc, lucea la soare o bardă cu coadă lungă. Mulţi străjeri şi căpitani, toţi cu suliţi şi bardişe, cu săbii şi scuturi, înconjurau podişca. Dinspre temniţa Curţii domneşti, slujitorii aduceau un bărbat tânăr, falnic, frumos, cu barbă neagră, scurtă, cu ochi de foc. O ascuţită şi ciudată durere îi tăie răsuflarea lui Român Grue.

— Cine-i? Întrebă Moţoc pe-un privitor cu comanac călugăresc.

— Chiar nu ştii ori o faci pe?… E Mihai, banul Craiovei.

— Asta-i prea de tot!… Am amuţit… Suspinară, pe rând, Grue, Dorondoc şi Calapăr, în vreme ce femeile admirau, oftând, plângând, bocind pe cel urcat pe eşafod:

— Ce chipeş!… Ce privire!… Ce păgânie să ucizi frumuseţe de bărbat ca acesta!… Nu stau să privesc astfel de nelegiuire!… Mămucuţă, mămu-cuţă, cu ce lapte vrăjit l-ai alăptat de-a crescut aşa mândru?

Murmurele mulţimii se schimbară în rumoare, în strigăte mânioase. Şase slujitori porniră să bată în darabane şi un pristav, înţolit în strai castaniu, citi porunca domnească, din care cei trei prieteni auziră doar câteva frânturi: „şi întru aceasta vinovat făcându-se de hiclenire împotriva domniei, iar în sfat a tras sabia să taie pe domnul său, noi toţi boierii cei mari şi cu întregul sfat domnesc, hotărât-am să i se taie capul cu securea”… Cuvintele înfiorau mulţimea. Strigăte de împotrivire izbucniră din mai multe locuri:

— Sfetnicii sunt nişte mişei!… Vodă cel rău ne ucide oamenii buni!… Să crape boierii cei plini de barbă-şi goi de minte…!

Român Grue se minuna că osânditul privea liniştit şi mândru, parcă toată mulţimea asta, oştenii străjeri, cerul, soarele toate ar fi fost ale lui şi l-ar apăra de orice primejdie.

— Parcă n-ar fi urcat pe eşafod, ci pe tron… Constată Moţoc: Priveşte călăul cu bărbătesc şi neînfricat curaj. Bărbat, nu şagă!

— Da, măi! Cată la călău, parcă să-l străpungă cu luminile ochilor, şopti Grue. Singură privirea-i este scut şi armă fulgerătoare.

— Osânditule! Strigă cu putere aga Dudău, după ce păşi, cu mare poh-vală, în faţa strajei. Ucigaşule. Mărturiseşte în faţa mulţimii păcatele, hicleniile şi omorurile cu care ai miniat domnia şi pe Dumnezeu!

Câteva clipe osânditul tăcu, apoi se roti, încet, privind lumea aflată într-o nevolnică aşteptare. Mulţi şi multe lăcrămau. Grăi, stăpân pe sine:

— Nemernic, hiclean şi ucigaş nu sunt eu, oameni buni, ci acela care mă urcă, legat pe eşafod. Tot norodul românesc aşteaptă dreptatea. Aşteaptă emul care să-l conducă spre a o cuceri. Eu…

— Grăieşte cum ai poruncă! Altminteri reped suliţa în tine…

— De porunca ucigaşului nici tu n-ar trebui să asculţi!… Eu am vrut să fiu acel ocârmuitor al norodului şi al ţării spre dreptate şi libertate. Dacă nu-i nimeni în stare să mă apere, în clipa asta păgână, înseamnă că nu-s vrednic şi nici de trebuinţă… Hai, călăule, sunt gata!

În mulţime se stârniră uimire, rumoase, vaiete, proteste. Călăul strân-gea, frământat, coada securii în mâini, dar parcă n-o putea ridica de pe butuc. Se uită ţintă la osândit şi începu să tremure; minia de pe chipul lui se schimbă în spaimă. Tremurul mâinilor sporea, în măsura în care privirile lui Mihai îl ţintuiau, ca nişte săgeţi trase din fulgere. Vorbele lui îl înfrânseră cu totul. Şi măcar că aga Dudău răcnea şi-l ameninţa, călăul tot nu ridica securea.

— Împlineşte porunca! Altfel… Îţi tai ţie capul!

— Nu, nu pot., nu pot ucide un om ca acesta! Lepădă securea şi sări de pe pod, între străjeri.

În mulţime, câteva clipe nu se auzi nici o şoaptă. Parcă toţi ar fi uita* să respire. Cel dintâi, aga Dudău răcni poruncă ţipată din gâtlej sugrumat de furie:

— Armaş, adă alt călău!… Repede!… Altul!

— Alt călău? De unde?

— Un străjer să urce şi să dea cu securea călăului!

— Străjerii mei nu-s călăi! Se împotrivi căpitanul străjii. Văzându-se neajutorat, aga se înălţă în scări şi întreba cu glas încă mai ascuţit de fiorii fricii: *

— Cine împlineşte porunca domnească are o pungă de galbeni! Cine?… Cine?… Două pungi!… Nimeni?

— Nimeni! Răspunse Român Grue fără să vrea, din mulţime.

— Capătă două pungi de…

— Păstrează-ţi-le şi pune-ţi-le-n cruce! Îi ură Calapăr.

— Trei pungi celui care…

— Noi n-avem călăi! Strigă un glas de femeie.

— Ei, tu de colo! Cinci pungi, dacă… Te văd om sărac şi cinci pungi… Poţi căpăta şi o dregătorie care te-ar boieri.

— Bani pătaţi cu sânge şi boierie întemeiată pe emor?! Se descotorosi Dorondoc, asupra căruia se îndreptase arătătorul agăi.

— Să fie iertat banul Mihai şi lăsat slobod! Strigă Român Grue, cu glas puternic, răsunând între ziduri.

— N-are nici o vină!… Să fie slobod!… Nici gealatul n-a vrut să taie om nevinovat… Coboară de pe eşafod, bane Mihai! Norodul te apără…

Lăsaţi-l slobod! Slobod…!

În clipele acelea, Alexandru vodă se ivi în balconul din faţă, îmbrăca! În mătasă vişinie, bogat cusută cu flori din fir de aur şi argint, cu surguciu stufos la cuşma de samur.

— Ce vrea norodul? Întrebă, cu prefăcută nevinovăţie.

Se făcu linişte. Ochii mulţimii se holbară, dar nici un glas nu rupse încremenirea tăcerii. Doar trei porumbei plutiră sus deasupra pieţii şi foşnetul aripilor părea ruga unor duhuri topite în seninul fără pată.

— Vrem slobozirea banului Mihai! Clocoti glasul puternic, cutremurător al lui Român Grue, urcând în şaua calului. Banul Mihai să fit slobod!

Înălţat în şa, flăcăul părea Făt-Frumosul din poveste. Glasul lui încălzi inimile norodului; dar îl şi uimi, câteva clipe.

Îngrozit, aga Dudău găsi în el doar puterea de a răcni poruncă:

— Strigaţi!… Strigaţi: trăiască măria sa!… Trăăăiască!

— Mugeşte singur, că ai glas de taur! Râse Calapăr.

— Taci, nemernicule!

— Ba să nu tacă! Se urniră glasurile mulţimii. Au dreptate flăcăii!… Să fie slobod banul Mihai!… Trăiască banul Mihai!… Clocotiră glasuri între ziduri, încreţind de spaimă faţa lui vodă şi a tuturor celor din jur. Zeci de hulubi albi şi negri se avântară într-un soi de dans fantastic.

Măria sa Alexandru vodă ridică buzduganul, cerând linişte şi ascultare.

— Tăceeere! Urlă aga Dudău. Măria sa Alexandru vodă cel înţelept şi bun vrea să grăiască!… Linişte…!

Când glasurile se potoliră, vodă glăsui, şovăind, tremurat:

— Io Alexandru voievod, în marea mea milostivire, ţin sama de vrerea norodului şi amin osânda vinovatului. Îl vom judeca din nou şi dacă…

— Să fie slobod şi volnic a merge unde-i va fi voia!

— Am zis! Se auzi vorba scurtă şi ţipată a voievodului, ca răspuns la noua cerere a lui Român Grue. Toţi cei din piaţă, banul Mihai însuşi il văzură pe vodă dispărând înlăuntru, cu tot alaiul, iar uşile balconului se închiseră pripit şi zgomotos.

— Trăiască Alexandru vodă!… Strigaţi! Strigaţi!… Îndemna aga Dudău de-a surda; nimeni nu-l asculta.

Român Grue îşi făcu loc prin mulţime, mai aproape de eşafod. Straja agăi Dudău nu îngăduia osânditului să se mişte; încă zece halebardieri urcară pe eşafod, cu armele înţăpoşate spre pieptul şi capul lui bărbătesc, frumos, neînfricat.

În clipa aceea, pe uliţa dinspre apus, de peste Dâmboviţa, un pâlc de oşteni olteni, în cap cu un boier tânăr, dădu năvală prin mulţime şi, ajunşi la eşafod, începură a izbi în slujitorii agăi Dudău. Român Grue şi prietenii lui li se alăturară şi, într-o clipă, făcură cerc în jurul eşafodului, îndepărtând toată paza agăi Dudău.

— Să fugim, bane! Povăţui boierul tânăr, cu plete bogate, cu cuşmă de jder, cu surtuc din piele verde cu găitane galbene, cu sabie lucitoare. Amânarea împlinirii osândei e un vicleşug ucigaş.

— Hai, Stroe Buzescu! Surise banul pe când un oştean îi dezlega mâinile, aruncând curmeiul ca pe-un lucru blăstămat, spurcat.

Coborâră de pe eşafod, brâncind sau înţepând cu suliţa pe câţiva dintre slujitorii lui Dudău, care încă mai poruncea, aşa în vânt, să oprească fuga osânditului. Stroe însuşi smulse sabia din mâna lui Dudău şi-o puse în mina banului Mihai, o dată cu frâul unui cal roib.

Călări, Român Grue, Calapăr şi Dorondoc porniră după ceata salvatoare. Văzându-i, Stroe Buzescu vru să-i îndepărteze cu sabia. Dar banul Mihai îl opri:

— Ne sunt prieteni, Stroe! Ei au fost cei dintâi care au ridicat glas. Vă mulţumesc, flăcăilor! Nu vreţi să intraţi în slujba mea? Am nevoie de cât mai mulţi oameni de nădejde ca voi.

Cei trei prieteni se rostiră, bucuroşi, într-un glas:

— Te slujim, cinstite bane Mihai, cu credinţă, în toate vrerile domniei tale!

— Dar fi-va slujba grea şi cu multe primejdii, în luptă cu duşmani puternici şi vicleni, ştiuţi şi neştiuţi.

— Mergem cu domnia ta până-n pânzele albe! Făgădui Calapăr, cum au mers slujitorii împăratului Alexandru Macedon, de s-au luptat cu toate liftele şi jigăniile pământului.

— Să ne facem ţara slobodă!

— Cum te numeşti, flăcăule? Întrebă banul Mihai, bucuros şi plăcut impresionat de vorba şi înfăţişarea lui.

— Mă numesc Român Grue; cei din Moldova mi-au m%i zis şi Grozovanul, pentru că am izbutit, cu puterea şi iscusinţa, să scap din robia hantătarului. Iar aceşti prieteni ai mei sunt: Ion Calapăr şi Tudor Moţoc poreclit Dorondoc.

— Şi ce faceţi voi acum, voinicilor?

— Mărite bane Mihai, rătăcim, ferindu-ne de oamenii stăpânirii care ne vor moartea.

— Aţi săvârşit vreo ucidere, ceva rău? Se-ncruntă banul.

— Nu; doar, pe ici pe colo, am mai ajutat pe unii să-şi câştige dreptatea sau am râs şi ne-am bătut joc de cei proşti şi tâlhari.

— Că ştii, cinstite bane, intră Calapăr în vorbă, lumea-i zidită din puţină dreptate şi prea multă strâmbătate.

— Iar noi am fi tare bucuroşi să izbândim tot ce-i bine şi frumos, oamenilor buni de folos, adăugă Dorondoc crezul lui.

Banul Mihai simţi că avea în faţă trei flăcăi vrednici şi-i pofti să se ţină în preajma lui, ascunşi, o vreme, cu cât mai iscusit meşteşug, să nu-i dibuiască şi să-i prindă stăpânirea.

Bucuroşi că ar putea fi de folos intru înfăptuirea unor gânduri înalte, se tocmiră iar la grădina hangiului Manole.

După două săptămâni de lucru, într-o după-amiază, se îmârtr-au pe uliţele Bucureştilor, cu caii de frâu, zgâindu-se pe la ferestrele magazinelor, ale dughenelor, prin puzderie de lume necunoscută.

— Dacă banul Mihai vrea să-l slujim, atunci şi noi va să ne îmbrăcăm cuviincios. Hangiul mi-a dat azi dimineaţă o pungă cu bani; să ne gătim, ca nişte oameni acătării.

— Mi se pare, frate Grue, că ne ispiteşte spre un iureş, în galop, de ne-or scapără potcoavele, proroci Calapăr. N-o să mai avem măcar răgaz să ne gândim nici la sufleţelul nostru, din pricina cotigelilor printre primejdii.

— La Voichiţa… la Măria, ne-om mai gândi, totuşi, că poate ne-or fi adăstând în prag, săracele! Zise cu tristeţe Dorondoc.

Pornind pe uliţă în jos, Moţoc cânta încet, în dorul lelii; glasul lui cald, plăcut, înveselindu-i nu numai pe prieteni, ci şi pe Osman, câinele care se luase după dânşii de la grădina hangiului:

— Badeo, badeo, de-i veni, cărăuşa ţi-aş plivi, ţi-aş aşterne-n cale nalbă, să ne întâlnim degrabă: ţi-aş aşterne cimbrişor, să calci, bade, mai uşcr şi să vii mai repejor…

Opriră în faţa unei tarabe cu îmbrăcăminte şi târguiră cuşme, pinteni, câte o bundă cu alesături, pantaloni, ciubote noi.

— Ce berechet a dat peste noi! Surise Calapăr. O să arătăm ca nişte miri. Deocamdată le punem la oblânc.

Pornind mai departe, dădură de un turc târguindu-se cu un zaraf slab. cu barba albă, cu tichie ponosită pe creştetul pleşuv.

— Ovreiule, cu cât schimbi tu ducaţii? Întrebă ienicerul.

— Cu zece florini de-argint bucata.

— Puţin, zaraf cărpănos!

— Preţ bun, efendi! Jur pe bătrâneţele mele: bun!

— Bine, fie!… Numără-mi aici treizeci de florini.

Când zaraful termină de numărat, Osman începu să mârâie duşmănos. Auzindu-l, Calapăr înţelese că aici se petrecea o şarlatanie, amirosită şi de un câine cu nume otoman. Făcu semn prietenilor să privească mai atenţi la târguiala dintre ienicer şi zaraf.

— Numără şi dumneata ducaţii, efendi! Pofti zaraful.

— Nu cumva n-ai încredere într-un slujitor al măritului sultan? Îl întrebă supărat. I-am numărat de-acasă.

— Vai, efendi… se poate? Uite, treizeci în cap! Dar, ducaţii? Unde-s?

— Aici! Se răsti turcul, vărsând punga pe măsuţa zarafului.

— Vai de mine, efendi!… Îngălbeni neguţătorul. Nu mă prăda! Ducaţii sunt falşi…

La văicăreala zarafului cu glas subţire şi tremurat, clinele latră gros. Ce simţ are câinele Osman… Prinde iute vicleşugul”… Gândea Român Grue. Ienicerul îşi trase hangerul din brâu:

— Îndrăzneşti să zici că-s falşi…?

— Fie-ţi milă! Se milogi zaraful. Sunt tinichea curată!

Moţoc îl privi cu compătimire, în vreme ce câinele mârâia tot mai ameninţător.

— Cu hangerul la gât şi tinicheaua se face aur! Zise turcul, apoi porunci cu asprime: Stăpâneşte-ţi dulăul, ghiaurule!

— Osman, fii cuminte şi… Mintos! Şfichiui Calapăr. Lasă-l pe dumnealui să fie ticălos.

— Cutezi să mă faci…

— Cu câinele vorbesc, ienicerule! Mai de mult l-a chemat Lăbuş; dar de când am văzut ce bine cunoaşte la osmanlâi, i-am zis şi noi Osman, câine năzdrăvan.

— Lasă trăncăneala! Îşi întoarse turcul furia spre Calapăr. Zaraful îl ruga, în genunchi, să nu-l înşele cu nişte ducaţi falşi. Dar ienicerul îi puse tăişul iataganului la gât:

— Mai spune o dată: sunt falşi ducaţii mei sau sunt aur curat? Zi!'

— Au… Auu… Holbă zaraful ochii, să-i iasă din orbite; teama de iatagan îl sugruma, iar vaietele: Au-au!… Ienicerul le tălmăci: „Aur… Aur”…

— Păi vezi?… Altă dată să nu mă mai faci mincinos! Se răsti iar ienicerul. Că eu nu ştiu multe! Ţi-am dat aur curat, gata! Aşa să ştii, aşa să spui!

Câinele începu să-l latre, de parcă l-ar fi ocărit. Ienicerul se depărta ţanţoş, sigur şi foarte mulţumit de sine. Bătrânul zaraf *prinse a se văita tot mai tare şi mai jalnic. Grue se apropie de dânsul şi-l rugă să-i schimbe nişte bani ungureşti.

— N-am!… N-am!… Ori vrei şi dumneata să mă furi? Ai simţit că…

— După cum vezi, eu nu-s ienicer, râse Român Grue. De ce nu te plângi lui Dudău, care-i agă în Bucureşti?

— Parcă aga-i mai breaz? Cum ne împotrivim samavolniciei unui otoman, ne şi agaţă în ştreang.

— Zarafule, se târgui Grue. Uite, las zălog punga asta; dă-mi ducaţii pe care ţi i-a dat ienicerul. Dă-mi-i cu împrumut, pentru un sfert de oră.

— Dar ce să faci, mă rog, cu ei? Sunt falşi! Falşi… Hoţul!… Văzându-4 atât de supărat şi de mânios, Calapăr vru să-l liniştească:

— Aşa-i prietenul aista al meu, zarafule: nu sufere să-l scurme paralele în pungă şi nici să vadă om nedreptăţit.

— Dar ce vrei să faci cu ei?

— Treaba mea! Zâmbi Român Grue.

— Poftim, ia-i! Dar, te rog, să nu mă bagi în vreun bocluc…

— Păstrează punga zălog, până mă-ntorc… Hai, prieteni, după ienicer. Câinele-i amiroase urma.

— Da, a luat-o pe uliţa Cavafilor, la stânga.

— Bagă de seamă, Grue, sfătui Dorondoc. Pe-aici sunt mulţi ieniceri. Grăbiră trapul. Pe înşelător îl ajunseră în dreptul unei băcănii; îl întrebă dacă nu cumva are să-i schimbe nişte ducaţi de aur.

— De aur? Dă să-i văd?

— Uite-i! Ii cumperi, cinstite ienicer?

— Mă crezi ageamiu? Sunt falşi! Şi-un copil îi cunoaşte: tinichea!

— Falşi? Se prefăcu Grue a se mira, cu mare jale. Sunt din cel mai curat aur veneţian! Aşa i-am luat.

— Prostii! Ha-ha!… Falşi!

— Da? Cine m-a păcălit, bine m-a mai potcovit, dar eu nu mă las: cumpără ducaţii, ienicerule; adică înapoiază florinii pe care i-ai furat zarafului.

— Haide, căraţi-vă de-aici! Se zborşi otomanul, iar câinele Osman porni să latre furios.

— Vezi, ienicerule? Nici câinii nu mai îndură nedreptatea.

— Ce atâta ciorobor pentru un topor? Întrebă Calapăr, întinzând palma: Pune ici florinii zarafului, că-i om bătrân şi nevoiaş.

— Nu vreau!

— Eşti un tâlhar! Îi strigă Român Grue.

— Tâlhar?… Vă arăt eu vouă tâlhar…

Dar Calapăr, din spate, i-a smuls iataganul şi l-a întins lui Grue.

— Sunteţi nebuni? Strig…

— Uite, ici: ascuţişul iataganului îţi gâdilă beregata. Apăs şi-ai amuţit pe vecie… Florinii sunt sau nu falşi?

— Nu!… Aur curat!… Lăsaţi-mă…

— Hai, mai zi o dată, s-audă şi flăcăii ăştia.

— Nu… Nu sunt falşi… Gâfâi ienicerul sufocat de hanger.

— Atunci na-ţi trei ducaţi de… Aur curat, cum ai zis şi dă-mi treizeci de florini

— De unde? N-am!… N-am!

— Vezi că s-adevereşte vorba: ce semeni aceea culegi! Iar noi te-om secera şi te-om face snop, să te batem cu îmblăciul.

— Au! Nu mă tăiaţi… Na! Luaţi banii… Scoase punga din brâu şi răsuflă uşurat. Dar, lasă, ne mai întâlnim noi!

— Poate; dar să dea dracul să fie tot cu vreo şarlatanie, că a doua oară te pun să-ţi înghiţi ducaţii cu pungă cu tot.

— Şi nu mai ameninţa, că nebunul bate balta şi tot pe el se stropeşte! Îi potrivi Calapăr un proverb şi toţi trei grăbiră spre dugheniţa zarafului. Fără să descalece, Grue vorbi răstit:

— Hei, zarafule: mi-ai dat zece ducaţi de aur?

— De aur? Se sperie zafaruL Nu, erau… Cerul mi-i martor că eu ţi-am spus că-s falşi. Nu cumva vrei, amu, să mă pârăşti la visterie?

— Nu, vreau să ţi-i plătesc, urmă Grue jocul.

— Să mi-i plăteşti? Dar nu fac nici doi irmilici.

— Totuşi, dumneata i-ai plătit cu treizeci de florini.

— Ei, lasă şaga: ai văzut doar cum m-a jefuit, cu iataganul la gât. Dar acu se cheamă că io-s cu paguba şi cu ponosul.

— Ponos de cel mare, că învinuieşti un prea cinstit ienicer! Îl ocări Dorondoc.

— Adivarat; dar ce vină are un ovrei ca mine, că pe lume sunt ieniceri cinstiţi!

— Niciuna, jupâne, de aceea ia-ţi banii, îndemnă Român Grue.

— Nu şuguiţi?… Vă mulţumesc, oameni buni şi drepţi şi mă plec până la pământ. Că nici într-o lună n-aş fi putut pune banii la loc. Muream de foame… Dar, ia spuneţi, cum aţi scos banii de la ienicer?

— Am luat învăţătură tocmai de la dânsul, zise Grue: i-am pus ascuţişul iataganului la beregată.

— Vai, vai, vai, oameni buni! În mare cumpănă v-aţi pus capul. Şi pentru ce? Pentru un biet zaraf ca mine…

— Nu numai pentru dumneata, ci şi pentru dreptate, jupâne. Mai ales pentru dreptate!

— Vorba asta-mi încălzeşte inima… Să trăiţi! Să trăiţi fericiţi, vă urează Moişă zaraful. Şi dacă, vreodată, o să aveţi vreo nevoie, în care eu v-aş putea ajuta, să-mi bateţi la uşă.

— Dac-o fi şi-o fi, te-om nimeri, prietene, se bucură Român Grue.

— Că omul fără prieteni e ca stânga fără dreapta, filosofă Calapăr. Îşi luară rămas-bun şi cotiră pe Uliţa Franzelarilor, Să-şi cumpere ceva de mâncare. Deodată auziră câinele mârâind; Calapăr îi urmări privirea şi se îngrijoră:

— Uite-l pe aga Dugău… De ne vede, ne face de petrecanie.

— Acu, sfătui Dorondoc, tot nu-i scăpăm. Şi dacă suntem puşi pe pozne să-i jucăm un renghi, luându-i-o înainte.

Se întoarseră pe ulicioara zarafilor şi-l întrebară pe ovrei dacă bănuieşte ce hram poartă aga prin uliţa Franzelarilor.

— Stă la pândă de azi dimineaţă, însoţit de şase gealaţi… Am eu o bănuială, dar mi-i teamă să…

— E ceva care ne priveşte? Stărui Român Grue.

— Nu ştiu cine sunteţi, aşa că…

— Toţi trei slujim un om drept şi îndrăzneţ.

— Da, da! Se lămuri zaraful. Ci aga Dudău e-un ticălos răpitor şi rău.

— Cărbune-i omul rău; dacă nu te arde te înnegreşte.

— Aici îl pândeşte tocmai pe acel om drept şi îndrăzneţ. Nu se lasă aga până nu-l răpune. Are poruncă! Lămuri zaraful, arătând cu degetul, în sus, de unde vin poruncile. Adică de la domnie.

Aga Dudău ajunsese la capătul Uliţei Franzelarilor. Cei trei prieteni îl vedeau cum înfuleca şi bea de pe tejgheaua fiecărui negustor, mere, pere, chitre, sugiucuri, rahat, baclavale. Lua şi nu plătea. Grue şi ai lui se apropiară, cu gând să-i cate pricină de tărăboi. 11 aud vorbind către crâşmarul din colţ:

— Dă oala aia cu vin, să gust!

— Cinstite aga, e vin de Dealu Mare…

— Crezi că un dregător de rangul meu bea orice poşircă? Întrebă răstit şi trânti sabia pe tarabă. Cu asta plătesc eu!

— Bea… Bea! Se bâlbâi de spaimă crâşmarul.

— O vadră şi pentru acasă! Să nu-l înmulţeşti cu apă, că pun să te spânzure!…

Vorbea răstit, cu glas gros, înduşmănit şi rău. Osman mârâi şi latră.

— Bă! Stăpâniţi-vă javra! Strigă, când câinele dădu să-l muşte. Calapăr îl luă la vale, cu ironie în glas:

— Viteaz cu sabie ca domnia ta să se teamă de-o biată javră? Pentru că Osman lătra şi se repezea, tot mai furios, aga întrebă:

— Ce are… Are de mă latr-latră? Ce vrea dulă… Lăul?

— Totdeauna latră aşa, când vede un dulău mai rău ca el, risc Grue.

— Mă faci dulău? Pe mineee?! Pe aga-ga… se înecă de furie; dar cei trei se făcură a nu băga seamă; îşi lăsară muşteriul în grija lui Osman şi urmăreau cu privirea un băieţel care se apropia strigându-şi marfa purtată pe o tavă de aramă, legată de gât cu o curea:

— Halviţaaa!… Halviţă bună şi proaspătă…!

Dorondoc şi Grue îl cunoscură şi aşteptau să se apropie, în timp ce Calapăr continua să se cicndănească, să-l înţepe pe aga Dudău, care cerca tot mai mânios să potolească zelul câinelui, să poată bea în tihnă. De altfel începu să dea semne că s-a îmbătat:

— Plecaţi cu… Hâc! Cu dulăul de-aici…!

— Osman!… Nu mai lătra!… Mai bine muşcă… Asmuţi Calapăr.

— Ce zici, ma-ma? Hâc! Asmuţi dul-dulăul?

— Zic că-i un sărman câine ciobănesc, sălbatic; nu cunoaşte rangurile dregătoreşti, dar simte firea omului şi, mai ales prostia, îngâm-farea, lăcomia, mişel ia. Şi cum nu te poate suferi, te latră. Aşa-i fele-şagul lui, de câine ciobănesc.

— Il auzi? Întrebă şi Grue. Acum îţi latră prostia.

— Iar acum, mişelia! Îl vesti Calapăr, când Osman latră mai ascuţit.

— Bă, voi… Hâc! Se întinse aga să pună mâna pe sabia aruncată pe tarabă.

— Stai blând, nu te rocoşi! Batjocori Grue. Că dacă dulăul nostru te latră, beteşugurile se sperie şi pier; iar domnia ta rămâi curat ca un pahar de cleştar… A, uite-l pe Iliuţă! Băieţaş, ai ajuns halviţar? Unde-i ursul…?

— Atunci, în grădină, povesti băiatul, cu tristeţe, simţind mireasma mierii, n-a vrut să alerge cu mine, s-a întors spre prisacă şi l-au ucis slujitorii. Fără urs, m-am făcut halviţar… Halviţă dulce, halviţaaa!… Halviţa cu alune…!

Tot mai ameţit de băutură şi încurcat de batjocura prietenilor lui Român Grue, aga cercă să se grozăvească şi să înfricoşeze, deşi nu-l ţineau cătărămile.

— Ştiţi voi, bă… Cine-s eu? Dacă-mplin… Hâc L.nesc porunca de azi… Ajung boier divanit! Hâc-hâc!

— Ce poruncă? Întrebă Grue, îmblânzindu-şi glasul.

— Aia… Hâc! Aia-de-mi-a-dat-o-vodă… Şi sic… Hâc. Tir cu-ntrebările…

— Să-l prinzi pe…

— Să-l prind pe… Hâc! Te-al dra… Cum mă trage de limbă!… Ce-ţi pasă…!

— Poate-ţi venim cumva în ajutor, c-o fi având mulţi apărători.

— M-da… Hâc! Se îngrijoră Dudău. S-ar putea, c-a fost ban la…

— Aha, pe marele ban Mihai ai poruncă să-l…

— De un'e, hâc! Ştii? Se oţărî şi mai trase o înghiţitură de vin. Calapăr hohoti şi-l zăpăci c-o zicală zămislită în clipa asta:

— Mare dandana, gura farfara, te-a dat de belea!

— Nu-mi pa… Hâc! Să! S't om pu… Hâc! Ternic!

— De bună seamă! Dacă i s-ar fi dat porcului coarne, pornea pământul să-l răstoarne, dar l-a făcut urât şi i s-a dat doar rât.

— Ce-ai!… Hâc! Zis? Mă faci po… Hâc! Nu ştii ce-s eu? Răspunsul i-l dădu Iliuţă, strigându-şi marfa:

— Halviţă moale, pentru orice boale!… Halviţaaa… Ia saftea, să nu mai stea!… Halviţa şi braga, pentru Dudău aga… %

Auzindu-se pus în reclamă, omul stăpânirii uită încontrarea cu flăcăii şi se răsuci spre halviţar, holbă ochii, iar pe la colţurile gurii începură să i se scurgă balele poftei de cofeturi.

— Mmmm! Hâc! Cum-dai-hal… Hâc! Viţa, băieţaş?

— Doi irmilici bucata, jupâne aga! Cu miere de tei, să mănânci şi să mai vrei! Halviţaaa! Ia saftea, să nu mai stea…

Aga luă o bucată, o înfulecă, sughiţă, o lăudă şi mai apucă una. Băieţaşul era foarte bucuros: găsise un muşteriu gras, lacom.

— Mai poftiţi şi vă-ndulciţi cu bucăţi de halviţă de la mine, Iliuţă…

— Mai dă, hâc! Mai dă!… Aşa…

— Poftiţi… Cinci bucăţi, zece irmilici! Pentru un boier ca 'neavoas-tră ce contează? Poftim a şasea… Doisprezece irmilici!

Cei trei prieteni priveau cum aga, după ce luă bucata de halviţă, întoarse spatele spre băieţaş şi plecă, mormăind cu gura încleiată.

— Şase bucăţi, doişpe irmilici! Plata, boierule, nu pleca!

— Piei din… Din. Din, hâc! Ochii mei! Obrăznicie, hâc! Băieţaşul se sperie; porni după dânsul, înspăimântat:

— Nu se poate!… Dă-mi gologanii! Doişpe irmilici. Dă-mi-i! Mă snopeşte stăpânul în bătaie!… Zice c-am mâncat-o eu ori i-am pierdut banii şi mă dă afară din slujbă.

— Nu te ţine de… Hâc! Mine, că te pleznesc!

Osman începu iar să latre cu mânie, parc-ar fi vrut să-l dojenească pe aga pentru găinăriile lui. Dorondoc întrebă, cu amar în glas:

— Cum te lasă inima, jupâne, să jefuieşti un copil?

— Taci, mă l Eu sunt. Hâc!

— Eşti un mare ticălos!

Dorondoc se îngrijoră de întinderea harţagului:

— Să nu iasă vreun bocluc, fraţilor!

— Acu, fie ce-o fi. Vorba ceea: numai miere zicând, gura mi se îndulceşte, numai la pelin gândind, cerul gurii s-amărăşte.

— Şi-apoi, noi pe asta suntem puşi: să mai sucim oleacă gâtul nedreptăţii din lume, surise Român Grue şi porunci: Plăteşte toată marfa, jupâne, pe care ai părăduit-o! Acum!

— Nu zău?! Hâc! Tu-ştii-cine-s-io? Se coţopeni Dudău.

— Ştiu: un beţiv şi un hoţ! Îl batjocori Grue; plăteşte halviţa!

— Sunt-aga… Hâc! Dudău! Aga!

— Chiar de-ai fi baş-aga, beşleagă, başbuzuc şi başbuzat ori başbutuc, cu noi tot ai dat de bocluc şi tot te silim să plăteşti. Înţelegi ori ba? Şi nu mai sughiţa, că-mi faci greaţă!

— Nu!… Hâc! Nu plătesc ş' gata!

— Bineee… Lungi Grue vorba. Băieţaş, cât face toată marfa ta?

— Cinci florini de argint, bădiţă.

— Uite, ţi-am cumpărat-o cu zece florini, că trebuie să câştigi şi tu ceva. Şi-acu, jupâne, pofteşte să-mi plăteşti halviţa.

— Ce hal-halviţă? Hâc!… Eşti nebun?

— Nu; îmi eşti dator zece florini! Întinse Grue mâna, mişcând degetele, ca o chemare.

— Ce… Ce hâc! Vrei-să-spui?

— Zic odată hăi! Şi sai şapte văi L.îi ură Dorondoc.

— Calapăr, la dreapta; Moţoc la stânga! Porungi Grue. Înşfăcaţi-l şi strângeţi-l! Zdravăn. Aşa! Să i se bulbuce ochii ca la broscoi.

Dudău începu a geme, a scrâşni, iar Osman îşi înteţi lătratul, o dată cu învrăjbirea oamenilor adunaţi în uliţă, ca la panaramă. Numai Moişă zaraful se ascunse în mica-i dugheană:

— De-acu, gata, nu mă mai uit, că s-alege cu bătaie. Şi unui zaraf nu-i şade bine să privească aşa ceva, cu pumni şi ghionti…

Aga Dudău răcnea şi sughiţa, cerând să nu-i sucească mâinile.

— Nu urla, jupâne, că aduni lumea şi-o să râdă de tine, tâlharule! Dar tot mai furios, aga striga după ajutor. Câţiva slujitori se iviră, repede. Grue şi ai lui traseră săbiile, se feriră după stâlpi şi loviră cu toată puterea. Calapăr îi blagoslovea:

— Vreţi chelfăneală? Chelfăneală căpătaţi!

Se iscă, într-o clipită, mare hărmălaie: câinele lătra, Dudău se văita, străjerii suduiau, târgoveţii blăstămau, râdeau, huiduiau ori îndemnau pe cei trei flăcăi care, luptând, îndepărtau slujitorii. Când îi văzu fugind, lumea prinse a bate din palme, bucuroasă. Se veselea, mai ales de urletele agăi Dudău. Dorondoc îl ţâştui:

— Taci, afurisitule, nu ne mai asurzi de pomană cu zbieretele tale. Vodă-i în palat şi neam să te-audă!

— Pune-i un căluş în gură, Dorondoc, porunci Român Grue. Altminteri nu tace.

— A, stai tu, că-ţi înfund cloanţa cu halviţă, de ţi-o rămâne încleştată o zi-ntreagă!… Mut te fac!

— Cum? Halvi… Hâc! Viţă?!

— Păi?! Tot ţi-a plăcut s-o mănânci pe veresie, îl ocărî Grue, iar Calapăr luă de jos două bucăţi de halviţă şi, cu de-a sila, i le văii în gură, aşa pline de praf cum erau.

— Mai na una, că ai gură bogată şi nesătulă.

— Fi… Milă. Hâc! Se îneca şi sughiţa: Moor…!

— Da: milă mi-i şi tare-aş plânge, dar nu mai pot de râs…

Nemaiputând vorbi, aga crănţănea în dinţi halviţa cu nisip şi se plângea, după cât înţelegeau cei din jur, că n-a avut minte şi şi-a găsit beleaua cu nişte bezmetici.

— Ei, dacă mintea ar creşte pe toate cărările, ar paşte-o şi boii, îl încredinţa Calapăr, descleştându-i gura cu un vârf de cuţit şi înfundân-du-i-o cu încă o bucată de halviţă dată prin praf. Apoi, cu frânghioara de la cingătoarea lui Iliuţă, îi legară mâinile, să nu mai şterpelească bucate şi băuturi de pe tarabele neguţătorilor.

— Nu te mai zbate, nemernicule! Îl ocărî Calapăr. Acum poţi să-ţi vâri halviţă şi-n buzunare şi-n sân, să te saturi!

Mai mulţi târgoveţi culeseră toate bucăţile de halviţă şi-l căptuşiră sub ilic, în pantaloni, încleindu-l tot. Ba îl frecară şi pe păr. Osânditul sughiţă înfundat şi începu să vomite, horcăind, spre scârba privitorilor.

— Iertaţi-l! Porunci Grue. C-ar putea chiar să moară sufocat. Pu-neţi-l în picioare şi daţi-i drumul prin piaţă, să-l vadă lumea şi să se veselească de beţivanul slujbaş al lui vodă Alexandru.

Lăsat slobod, aga păşea clătinat şi crăcănat, din zid în zid, opintindu-se să sughiţă şi să verse şi maţele din el.

— Aşa ţi se cade, procletule!… Vadra nu ţi-o mai trimit acasă, pâ-nă-i hăul!… Ce curaj pe voi, flăcăilor! Parc-aţi fi de-ai lui Român Grue Grozovanul! Se bucurau târgoveţii, în cap cu crâşmarul.

— Dar cine-i… Român Grue Grozovanul? Mtrebă Dorondoc. RUnul care pedepseşte pe ticăloşi, pe tâlhari, pe tirani…

— Cine are noroc să-l întâlnească, scapă de necazuri şi greutăţi, vorbi o femeie cu paner cafeniu pe braţ. Are şi un cântec: Român Grue Grozovanul ferchezuieşte duşmanul, îl prinde oriunde, îl rade, îl tunde…

— Şi dacă-i mai de viţă îi înfundă gura cu halviţă… Adaugă Dorondoc, încă două stihuri, spre hazul uliţei.

— Tu, Iliuţă, ce faci acum? Întrebă Român Grue.

— Mă duc să dau banii stăpânului, răspunse îngrijorat; că de acu-n colo nu mai pot ieşi în piaţă, că mă cotonogesc oamenii agăi.

— Cum te plăteşte stăpânul, Iliuţă?

— Trei la sută din vânzare şi… Mâncare. Adică mai mult ghionti şi palme, decât mâncare şi parale.

— Ei, dacă-i aşa, atunci vino cu noi. O să-ţi mărim simbria jşi te scutim şi de ghionti. Te prinzi?

— Cum să nu, bădiţă Grue. Nu sunt eu băieţaşul care-a dus răvaşul?

— Pe cai, fraţilor! Dorondoc, ia-l pe Iliuţă pe şaua ta, până i-om găsi şi lui un cal.

Porniră; dar când ieşiră în uliţa Fierarilor, binecuvântaţi de mulţimea care le văzuse isprava, cu cine se întâlniră? Cu marele ban Mihai: il cunoscură mai mult după ochi şi după glas.

— Ce faceţi pe-aici, flăcăilor?

— Cosim spinii şi ciulinii, că-s mulţi, bată-i pustia!

— Îndreptăm strâmbii, învrednicim nevrednicii şi îmbunăm răii, în-dopându-i cu halviţă, mărite ban, adăugă Român Grue.

Mihai surâse şi frână calul, deşi nu prea înţelegea ce vor să spună.

— Deocamdată, stărui Moţoc, îţi curăţim calea de scaieţi şi de belele, de cele multe rele şi de răul cel mai rău, de-i zice aga Dudău. Pe sluji'., rî i-am alungat cu sabia, iar pe dumnealui aga l-am cam făcut de ri3 şi de ocară.

— Dacă numai la asta vă duce mintea, bine-i ce faceţi?

— Nu-atât mintea, cât nevoia, cinstite bane.

— Mda… Poate ai dreptate, grăi banul, făcându-i semn să-şi apropie calul de-al său, ca să-i audă vorba şoptită: Grue, duci ăst răvaş stolnicului Iordache în Uliţa Soarelui.

— Prea bine, bane Mihai! Zise, dosind repede răvaşul în chimir.

— Mergi când se întunecă. E o treabă de mare taină, iar tu, olăcar de încredere, flăcăule.

— Am înţeles, mărite! Mă voi strădui să merit încrederea.

— Răspunsul mi-l duci unde va porunci stolnicul.

Se despărţiră, repede, cotind pe uliţi cu lume puţină. Şi cum mergeau în trap uşor, îi întrecu o trăsură cu doi cai focoşi.

— Grue, uite-o pe Voichiţa! În trăsură… Trece ca vântul, cutremu-rând pământul; nici că-i pasă de-o inimă arsă, descântă Dorondoc, iar Grue întoarse capul către Iliuţă:

— Băiete, ştii s-alergi?

— Zbor!… După trăsura aceea, nu?

— Vezi la ce casă trage. Răspunsul mi-l aduci la hanul lui Manole.

Trap! Să n-o pierzi din ochi!

Sprinten ca un titirez, băieţaşul, ţinându-şi nădragii cu mâna, se pierdu după cotiturile uliţelor.

La han, ospătară şi se amistuiră la o ţâră de hodină. Dar apăru Iliuţă, gâfâind:

— Trăsura a tras la o curte mare şi naltă. Am întrebat cine stă; stolnicul Iordache.

— La stolnicul Iordache? Se miră Grue. Cum s-a nimerit? Şi ce-o fi căutând acolo?

— Vreun mire poate! Îl picni Calapăr.

— Tocmai aşa! Întări Iliuţă. Că m-am dat în vorbă cu o slugă care mi-a spus că fata boierului din Novăceşti a venit la vedere cu un tânăr boier mare şi bogat.

— Uite, poznă! Se supără Dorondoc, în vreme ce Grue se întunecă la chip, parc-ar fi intrat tot negrul nopţii în el.

— Mă duc! Acolo m-a trimes şi… Log două într-o coadă.

— Poate-i să-i duci un dar de logodnă? Îl luă Calapăr în răspăr.

— Poate! Vreau s-o văd, înainte de logodnă!

— Şi dacă o vezi, ce-o să-i spui? Jupâniţă Voichiţa nu te mărita cu altul că eşti sortită mie? Zâmbi, cu durere, Dorondoc.

— M-oi descurca eu într-un fel. Şi aşa, doream să aflu ce mai e prin Novăceşti, ce mai face boier Toma Neagu, Măria…

— Du-te, dacă vrei, să mai culegi o amăgire; poate a mai amară din toate.

— Poate, fraţilor; dar eu nu mă aştept să-mi sară de gât şi să-mi spună: Român Grue, vreau să-ţi fiu mireasă! N-a venit vremea aceea. Dar va veni, fraţilor!

— Până atunci, zise Calapăr, mai mult duios decât răutăcios, să vin eu cu o strigătură: aşteaptă, Grue, aşteaptă, de la boieri faptă dreaptă, de la capră jintiţa şi dragoste de la Voichiţa…

— Până când mă fac vestit, nu se lăsă flăcăul, trebuie s-o împiedic a se mărita cu altul. Este?

— Este! Îl aprobă Dorondoc. Dar… Rău mă doare un picior c-am sărit peste ponor, după ochii mândrelor.

— Degeaba râdeţi! Eu simt în inima ei un muguraş de dragoste pentru mine. Ne despart doar ţâfnele boiereşti şi năcăfalele lui Toma Neagu. Şi-apoi se nimeri bine, cum am zis: acolo trebuie să duc şi răvaşul de taină.

— Dacă te trage ata, n-avem ce-ţi face. Dragostea-i boală grea: c-un surâs doboară voinicul cât bradul, parcă l-ar fulgera.

— La bună vedere, fraţilor! Desfătaţi-vă cu friptură şi cu vin, până mă întorc. Uite, se-nserează, mai zise Grue, ridicându-se, până ajung, e noapte bine.

— Vezi numai să nu fie o dusă şi-o venită şi-o vreme prăpădită.

Intrat în slujbă la trei flăcăi pribegi, Iliuţă vârâse caii la grajd, îi adă-pase şi le pusese nutreţ în iesle. Când sfârşi treaba, intră în han şi grăbi la masa lui Calapăr şi Dorondoc, şoptind, speriat:

— Bădiţilor, în fundul grajdului, câţiva oameni feriţi într-un colţ, pun ceva la cale… Ceva rău: o tâlhărie. Am ciulit urechile şi am auzit pomenind de casa stolnicului Iordache.

— Ce vorbeşti, isteţule? Te pricepi la iscodire, ai?

— Cum să spun?… Ziceau că jupân stolnicul nu-i acasă şi că în curtea lui au rămas puţini slujitori. Şi aceia, dacă stăpânul nu-i acasă, reiese prin târg, ori se lasă pe tânjală, ori dorm ca butucii.

— Tiii! Se-ngrijoră Calapăr. Altă dandana… Din una în alta!

— Cap să fie, că belelele curg! Cum îl salvăm pe Grue, dacă…

— Şi pe Voichiţa!

Se înserase de-a binelea. Aşteptară până când Iliuţă îmbucă o bucată de pastrama de porc cu pâine de secară şi porniră în ajutorul lui Român Grue, deşi mai ales lui Calapăr nu-i prea convenea să-şi ştie prietenul aprins după o fată frumoasă şi prea năzuroasă. Socoteau, uneori, dragostea lui un fel de pierdere de vreme şi o otrăvire a inimii. Calapăr mergea în pas cu Dorondoc şi gândea: „Câte boclucuri toate, tot pe capul lui Istrate… Şi ştii cine-i cu pricina? Dragostea bătu-o-ar vina… Grue intră în primejdie ca bursucul în capcană: orb…!”.

În adevăr, slujitorii stolnicului Iordache l-au poprit pe Grue la poartă, l-au ispitit cu întrebările şi nu i-au îngăduit să intre: li se părea că umblă cu gânduri necurate. Ales că n-avea voie să spuie oricui că aducea răvaş tainic de la banul Mihai către vornicul Iordache. Dar fiind el mândru la înfăţişare, răzbătător, iscusit şi plăcut la vorbă, nutrind un gând bun pentru Voichiţa, până la urmă a înduplecat slujitorii şi a pătruns în casa stolnicului, fără să facă tărăboi.

Văzând-o pe Voichiţa, s-a cam fâsticit; dumneaei, deşi o învăluia o plăcută mirare, i-a simţit slăbiciunea şi l-a luat la vale:

— Şi va să zică aşa, Grue: venit-ai să mă întrebi ce mai fac?

— Întocmai, jupâniţă Voichiţa, surise Român Grue.

— Dacă mă întrebi, aşa, ca să nu mor neîntrebată, iaca şi eu ţi-oi răspunde: fac bine, foarte bine şi de alţii nici că-mi pasă.

— Dacă eşti bine, sănătoasă, mă bucur din toată inima.

— Numai pentru atât îţi pui capul în primejdia slugilor lui vodă?

— Dacă te văd, nu-mi pasă de primejdii, oricât ar fi de mari.

— Zău? N-ai şi alte gânduri?

— Am, dar domnia ta ai ţepi de arici şi mă ţii departe.

— Aşa! Şi ce ţi-ai spus? Când m-o vedea… Aricioaica, atât de mândru, înţolit ca un căpitan de oaste, o să se uite la mine ca la un cireş copt.

— Nu, la asta nu m-am gândit, deşi, să fim drepţi, ştiu că nu-s de lepădat;

— Sau poate ţi-ai zis că, din recunoştinţă, o să-ţi cad în genunchi şi-o să-ţi spun: „Bine-ai venit, mântuitorule!” Nu?

Trufia Voichiţei izvodi multă amărăciune în inima lui Grue.

— Mă călăuzesc după o zicală înţeleaptă: fă bine şi aruncă-l în apă… Totuşi, în gând, de multe ori te desmierd cu vorba: mireasa mea…

— Nu-ţi dau voie! Auzi?! Aproape că ţipă fata.

— Nu mă poţi opri… Ci, ca să curmăm sfada, aspri Grue glasul, spune-mi, te rog, unde-l găsesc pe stolnicul Iordache?

— E plecat la moşia Gherghiţa. Dar ce ai cu el?

— O treabă de taină.

— A, va să zică n-ai venit pentru mine?

— Nu!

— Nu?… Cu atât mai bine! Eu nu-mi uit rangul, nici pentru Român Grue Grozovanul, pe care lumea a început să-l pună în cântec, de-l zic fetele prin şezători. Il pun pentru nişte isprăvi mărunte.

— Când voi săvârşi isprăvi mari, să nu fie domnia ta prea… Mărunţică.

— Mă înfrunţi? Se îndulci glasul fetei, văzându-l supărat din cale-afară.

— Nu-mi place să rămân dator, mai ales celor pe care-i îndrăgesc.

— Mda… Dacă te-ai înţolit aşa, înseamnă c-ai intrat în slujba cuiva. Adevărat?

— Adevărat! Rosti cu glas scăzut, mai mult de teamă că nu va putea păstra taina.

— Deci nu eşti decât un slujitor!

— Da, dar slujesc pe cineva mai de cinste decât cel pe care-l slujeşte boier Neagu, tatăl domniei tale.

— Este dregător în sfatul voievodului!

— Care voievod nici n-a voit să-l scoată din robia tătară.

— Asta cam aşa-i… se simţi fata răpusă, necruţător.

— De, cum e stăpânul, aşa-i şi sluga: Alexandru cel Rău şi… se opri, dându-şi seama că vorbise mai mult decât trebuia; dar Voichiţa continuă:

— Asemenea vorbe mă rănesc şi nu îngădui… Adică mă mir că le spui. Cu toată părerea de rău, Grue nu se putu stăpâni de a lovi încă o dată:

— Aflu că soţii mei au dreptate: inima ta-i de gheaţă boită cu venin;

— Aha, va să zică tot tragi oarecare nădejdi!

— Nădăjduiesc; dar nu-i omeneşte, jupâniţă, să-ţi baţi joc de dragostea mea! Poţi să n-o primeşti, dar n-ai drept s-o batjocoreşti. Uite, plec!

— Pleacă!… Vorba-i zicea „pleacă”; zâmbetul, „stai”.

— Asta însamnă că niciodată nu… se opri, negăsind vorbele.

— Da, niciodată, Grue, pentru că… Pentru că mâine mă logodesc! Suspină adânc; şi, pentru că pe chipul lui Grue se zugrăvi mare îndurerare, urmă cu glas moale, înlăcrămat: Doar n-o să împletesc cosiţă albă în casa părintească. Tata mi-a găsit soţ pe placul lui.

— Pot şti şi eu, cine-i mirele pe placul socrului?

— Ai auzit de Radu, feciorul clucerului Cujbă, nepotul stolnicului Iordache?

— Nu' Dar nu-mi plac cei pe care-i însoară rudele.

— Oricum, e boier. Boier de viţă, să ştii!

— Are şaizeci de ani?

— Ba e tânăr, cu moşii multe, frumos şi foarte stăruitor; când şi-a pus în cap ceva trece şi prin zid. O să-mi fie-soţ bun… Aşa zice tata…

— Iţi urez noroc, Voichiţa!

— Mulţumesc… Grue. Şi să nu fii prea supărat pe mine. Soarta…

— Plec, şopti ca pentru sine Grue, să nu-şi dea în vileag marea-i durere.

— Cu bine… De altfel s-ar putea să vină Radu şi… E, da. E foarte arţăgos, zuliar şi…

— Nu cumva mă ştii fricos?

— A, nu! Asta nu! Dar de! Om ca tine nu-i bine să se pună cu un boier de rang, care poartă sabie la şold.

— Dac-ar fi pentru cine ştiu eu, m-aş lua de piept şi cu Dumnezeu, nu numai cu… Un Radu, odrasla lui Cujbă.

— Pentru cine anume te-ai lua de piept cu Dumnezeu?

— Pentru cea care zice că se logodeşte cu un jupânaş searbăd care-o face pe arţăgosul…

— Searbăd? Clocoti Voichiţa, cu mânie şi ofensă, dar şi cu bucurie.

— Are un singur merit: acela că s-a ostenit să se nască boier.

— Nu-ţi îngădui! Strigă, dar era mândră că el, Grue, îşi îngăduia să-i batjocorească logodnicul, semn că o iubeşte; dacă n-ar fi făcut aşa, ar fi plâns de ciudă.

— Da, ai dreptate. Îmi iau vorba înapoi: nici o osteneală ca asta nu şi-a dat: l-au născut fără să-l întrebe pe el.

Dar tocmai în acea clipă, în iatac intră Radu Cujbă, călăuzit de o bă-trânică vioaie, cu ochi mari şi miraţi, că-şi vede nepoata vorbind cu un necunoscut.

Tânărul boier dădu bună seara, cu dichis şi farafastâc, care-l făcu pe Român Grue să surâdă; lămuri că „mătuşica” i-a îngăduit, a vedea nepoata”; apoi o întrebă, simandicos: Ce făcea? Cosea la gherghef?

— Nu! Schimbam o vorbă ca dumnealui.

— Domnia ta, boieroaică de rang, cisluieşti cu un…

— Boierule, se îndârji flăcăul, eu nu sunt… „un”, aşa cum vrea a lăsa să se înţeleagă izul de dispreţ din glasul domniei tale!

— Îndrăzneşti a ridica glas în faţa unui boier? Sunt Radu Cujbă, feciorul clucerului Cujbă.

— Eu sunt numai Român Grue!

— Şi nu ţi-i ruşine să te fuduleşti în faţa mea? Acuş te-nvăţ eu cum să te porţi, rumân nenorocit!

— Mai zgârcit, boieraşule, cu învăţătura şi batjocura, că s-ar putea să fie alţii dascăli mai buni.

— Cum? Cutezi? Ţara.

— De ce n-aş cuteza? Deocamdată mulţumeşte jupâniţei Voichiţa: sunt oaspetele dumneaei şi trebuie să mă port ca un om cu bun simţ, nu ca un boier ţâfnos şi nevricos.

— Ticălu… se poticni Radu Cujbă scos din fire, iar mânia îi puse un astupuş în gât.

Deşi era, într-un fel, bucuroasă de harţa dintre cei doi tineri, Voichiţa îi rugă să înceteze sfada, să se poarte cuviincios.

— Trebuie să-i trag o chelfăneală… se grozăvi Cujbă. Neapărat!

— Încearcă şi-ai să te-ntâlneşti cu… Zavracul, fratele chelfănelii.

— Grue, te rog! Se încălzi glasul şi se umeziră ochii fetei.

— Bine. Şi cer iertare pentru supărare. Plec să-l aflu pe jupân stolnicul.

— Fă cum ai poruncă de la stăpânul tău!

— Şi-ţi făgăduiesc să nu te mai stingheresc de-aici încolo.

— Foarte bine! Grăi Voichiţa, mai mult cu durere djpcât cu trufie.

— Iţi urez încă o dată noroc, şopti el cu tristeţe. Cu toate că nu văd de ce un balcâz, o momâie în ciubote roşii şi cuşmă cu surguei, ca ăsta, s-ar putea numi noroc.

— Ce spune?… Ce spune? Vru să afle Radu Cujbă, dar Voichiţa îi răspunse numai după ce Grue ieşi din iatac:

— E cam aprig; dar, altminteri, are inimă bună, e curajos, deştept, frumos precum se vede… Şi de multe oii şi-a pus viaţa în primejdie pentru…

Radu o întrerupse, iritat:

— Dar, mă rog, de ce te porţi aşa de… Ţeremonios cu un ţăran? De ce nu l-ai dat afară, pe brânci? De ce n-ai pus slugile să-l ciomăgească?

— Grue nu-i omul care să se lase ciomăgit. Il cunosc bine din Novăceşti: e un răzvrătit pentru dreptate şi omenie.

— Ei, dacă nu-mi era că fac tărăboi şi-o supăr pe mătuşica, îi arătam eu lui. Dar dacă-l mai întâlnesc vreodată, mi ţi-l pun să-mi pupe tălpile. Ai să vezi!

Voichiţa îl măsură cu privirea şi, fără să vrea, i se făcu milă de ea şi silă de el.

— Să lăsăm laudele deşarte… Iţi aduc şerbet cu apă rece.

— A, nu te osteni! Deveni mieros. Bat eu din palme şi…

Bătu din palme, de trei ori: plici! Plici! Plici! Se ivi o fată din casă, căreia îi porunci şerbet de trandafir şi apă rece în pahare de Bohemia.

— Îmi place să fiu stăpân în casa mea: să muştruluiesc slugile, iar pe soţie s-o cinstesc ca pe-o domniţă.

Slujnica aduse trei chisele cu şerbet de trandafir, gutui şi portocale. Radu lăudă mirozna îmbătătoare a fiecăruia, adăugind făţarnic curtenitor:

— Numai mânuţe gingaşe ca ale tale puteau face dulceţuri aşa de…

— Ia şerbet din chiseaua care vrei şi laudă mâinile mătuşicăi; ea le-a făcut!

Tânărul zgârci din nara stingă, gustă din toate, apoi schimbă vorba:

— Măria sa vodă-i foarte supărat: iar i-a scăpat banul Mihai.

— Cum adică… Scăpat?

— Tocmise aga Dudău o ceată de ocnaşi să-i iasă în cale, să-l prade şi să-l omoare.

— Să-l omoa… De ce? Parcă îl iertase.

— Nu ştii? S-a dovedit că umblă după domnie şi… A fugit.

— Se vede că-i om deosebit dacă, aşa cum spune lumea, călăul a aruncat securea şi-a strigat că nu cutează a doborî cap frumos şi semeţ ca al lui.

— Aş! Fală deşartă. Poveşti născocite de prostime.

— Ei, dacă de fala asta a tremurat şi securea din mina călăului, înseamnă că nu-i tocmai… Deşartă. Înţelegi?

— O întâmplare fără noimă, chiar de-ar fi adevărată.

— Şi aga Dudău cum de nu l-a prins?

— Un nesocotit. Închipuieşte-ţi: s-a vârât într-o sfadă iscată de nişte răzvrătiţi din Novăceşti, cum s-a aflat după aceea.

— Din Novăceşti?

— Ii cunoşti? Ai auzit de ei?

T~itl «; Iţim „l;'<;) Lr. I'.;”: V!< JMtflftJ II

— A… nu. Dar cum au putut nişte… Să împiedice pe un agă a-şi împlini porunca?

— Nemernicii! I-au umplut gura cu halviţă şi…

— Ei, nu! Râse Voichiţa. Straşnic căluş! Asta-i de-a lui Calapăr.

— Cum ai spus?! Se miră Cujbă, dar Voichiţa nu-i răspunse, ci întrebă:

— Şi cum? Nişte halviţă poate împiedica un slujitor domnesc să prindă pe un… Răzvrătit şi hiclean?

— Ehei, să fi fost eu. Radu Cujbă…

— Dacă te cătrăneşti că n-ai avut parte să guşti din halviţă, îndul-ceşte-te cu şerbet… Îl ironiza fata, abia ascunzându-şi bucuria.

— Cu mare plăcere şi cu multă mulţămită, jupâniţă Voichiţa. Când am fost la Ţarigrad, vorbi după ce linse toată dulceaţa de pe linguriţa de argint, am mâncat şerbet de chitre.

— Aha!… Şi dacă a scăpat banul Mihai unde s-a dus?

— Se bănuie că stă ascuns şi unelteşte.

— Şi vodă ce face?

— De, e cam îngrijorat; dar eu am zis: „Măria ta, nu te teme! Te apărăm noi!” Şi urmă cu dispreţ: închipuie-ţi că teribilul ban Mihai a atât de singur, încât, după cât se aude, se foloseşte şi de nişte bieţi răz-vrăiiţi, ca aceia din Novăceşti. Vodă Alexandru, în schimb, se întemeiază pe spade boiereşti, ca a mea!

— Ei, sunt mândră că mă aflu în faţa unui stâlp al domniei.

— Plănuiesc să-l urmăresc eu pe acel hiclean, fără să-i mai spun măriei sale. Îl căsăpesc într-o luptă faţă la faţă şi-i aşez capul la picioarele scaunului domnesc.

— Te bizui?

— Sunt… Spadaccino prima!

— Vai, vai, cât mă bucur!

— Sunt cavaler şi-mi place neînfricat să lupt întru cucerirea inimii domniei tale, jupâniţă Voichiţa, zâna inimii mele…

— Mare fericire mă paşte! Se minună fata, mai mult în batjocură.

— Cu mine o să duci viaţă liniştită şi fericită. Nici o adiere de vânt potrivnic n-o să te supere. Doar zefirul poruncit de inima mea, dacă…

— Mă uimeşti, jupân Radu, cu făgăduielile; dar eu ştiu că una-i a făgădui şi alta a împlini. Iar vremea-i plină de primejdii.

— Te scot din orice primejdie, oricât de mare!

— Nu-i mult de când am fost roabă la Gâzi Ghirai şi…

— A, cum de n-am ştiut?… Dar parcă abia aştept să mai vină o primejdie, oricât de neprevăzută, de înspăimântătoare, ca să-ţi dovedesc, jupâniţă, ce brav sunt! Adică îndrăgostit… Dragostea îmi dă tăria şi ambiţia, vitejia şi…

— Hai să te cred: dar parcă tot mai bine-i să nu mă cerce nici o nenorocire.

— Nu te-ndoi, nici o clipă, de curajul meu! Eu Radu Cujbă o să-l prind pe acel…

— Dacă mai spui o dată, încep să mă îndoiesc, jupân Radu.

— Îl prind şi-l aduc legat la picioarele lui vodă.

— Mai gustă din acest şerbet, că-i treabă mai uşoară şi mai fără primejdie, zâmbi fata, mirându-se că tânărul din faţa ei nu simţea batjocura din glas.

În acest timp, afară, Calapăr, Dorondoc şi Iliuţă, ascunşi după ziduri, urmăreau cum tâlharii porniţi din han se pregăteau să atace casa stolnicului Iordache. Iliuţă numără şapte; apoi adăugă încă trei, care stră-juiau lângă zidul de piatră. Calapăr hotărî:

— Îi lăsăm să intre în casă; pe urmă sărim în curte, le luăm urma, cum se zice şi… Apoi, văzând şi făcând.

— Ce mai noroc are şi Grue cu noi…

— Norocul lui l-a cam spălat ploaia… Vru Calapăr să încropească o zicală, dar zări tâlharii sărind zidul, ca nişte umbre de rău prevestitoare şi şopti, mai mult în şagă, parcă s-ar fi jucat: Hai şi noi! La plăcinte înainte, măi Dominte, la război mai 'napoi, că aici-i de noi…

Dar tocmai atunci, amărât şi cu inima zdrobită, ieşea şi Grue din casă: stătuse de vorbă cu „mătuşica” Voichiţei, cum să-l afle pe jupân Iordache, la Gherghiţa, Băgă de samă că printre copacii din curte se strecurau, cu fereală, nişte umbre ciudate…: pâş-pâş, pâş-pâş. Făcându-şi semne. În dosul unei tulpini groase de ulm, pândi să vadă ce se întâm-plă. Gândea: „De bună seamă sunt niscai tâlhari… Las'c-o apără Radu Cujbă… Dar dacă n-o… Uite, după ce m-a umilit, m-a alungat, eu tot mai vreau s-o ajut. A, uite-i: se-ndreaptă spre uşa cea mare… Tâlhari!”

Unul bătu clopoţelul, ca un oaspete aşteptat. Când îi deschise un slujitor, îi astupă gura cu un căluş şi alţi doi îl legară de stâlpul cerdacului. Apoi, vreo cinci se năpustiră în casă. „N-are tihnă Radu Cujbă”, surise oarecum bucuros, parcă el ar fi trimis tâlharii… „În clipa asta nici nu ştiu cine-i mai mare lotru: cel care-mi fură dragostea ori cei care jefuiesc pe hoţul dragostei mele?” Se furişă pe lângă cerdac şi, aproape fără să vrea, strigă:! 1 > «jD

— Hoţii!… Hoţii!… Şi, în grabă, pătrunse şi el în casă pe urma lor, temându-se: „Aceştia fac şi omor, dacă”…

În iatac, Radu Cujbă sări în picioare, bâlbâindu-se cu spaimă:

— Cum?… Cine?… Ce strigă?

— Hoţii, jupân Radu, vorbi Voichiţa. N-auzi?

— Ho… Dai' cum au intrat?… Nu suntem străjuiţi?

— Ştii doar că unchiul Iordache e plecat cu cei mai mulţi dintre slujitori. Cei rămaşi sunt cam nevolnici şi cam umblă de capul lor, iar tâlharii or fi aflat de asta şi…

— Ce ne facem? Se sperie Cujbă, frământându-se, trepădând din picioare.

— De la domnia ta aştept apărare, nu întrebare.

— Zic fugim!… Se zăpăci tânărul boier.

— Să fugim? Întrebă fata, batjocoritor. Pe unde să fugim?

— Pe-acolo ne întâlnim cu hoţii.

— Da!… Scânci în mare spaimă şi bâlbâială, ne cam întâlnim cu… Să chemăm ajutoare…

— De unde? Pe cine? ' ^

— Atunci… Ce mă fac?

Pe uşă!

Deşi hoţii cotrobăiau prin încăperile şi sipetele casei, Voichiţa părea preocupată mai mult de laşitatea logodnicului decât de primejdia care se apropia, ameninţătoare. Se roti spre musafir şi vorbi:

— Adineaori, jupân Radu Cujbă erai… Viteazul vitejilor, spadaccino prima. Acum…

— Tâlharii sunt. Au bâte şi cuţite!… Nişte sălbatici…

— Ţi-au sărit… Săritele?! Hohoti Voichiţa. Dumneata ai sabia! Te-ajut şi eu cu hangerul din panoplie.

— Da-da… Iar eu… Eu mă duc după ajutoare!

— Şi pe mine mă laşi în gheara lotrilor? Râse fata de spaima fălosului. Stai, poate s-or speria când te-or vedea… Cât de vitejeşte tremuri.

Dar Radu Cujbă se făcu a nu auzi şi ţâşni pe uşa din dreapta. Voichiţa îi strigă vorbă de ocară: „Fricosule!” şi smulgând un hanger din panoplie, hotărî să se apere singură, deşi şoaptele tigrilor din camera alăturată o înţepau cu acele fricii.

În clipa următoare, în iatacul Voichiţei intră un hoţ:

— Aha!… Puiculeano. Rânji cumplit. Aici erai? Plecăciune!

— Ce pofteşti? Întrebă fata, căutând să-şi stăpânească spaima.

— Bani, aur!… Cercei, brăţări, inele, salbe… Ai la gât una, frumoasă!'

— Da, dar am şi un hanger bine ascuţit.

— Faină armă! Jindui hoţul. Cu mănunchi de-argint şi pietre scumpe. Dar mă-ndoiesc că te pricepi s-o mânuieşti.

— Apropie-te şi-ai să vezi!

Pe uşă intră încă un hoţ, rânjind parcă mai drăceşte, cu gura strâmbă.

— Te târguieşti cu ea, în loc să-i vii de hac? Că-i şi frumoasă şi tânără! 1.

— Întâi să-i scoatem jucăria aia din mână, ha-ha! Hi-hi i chicoti fă-cind un pas spre Voichiţa.

— Nu v-apropiaţi! Se lipi fata de perete, apărându-se cu hangerul.

— Că n-o să mă tem eu de-o muiere! Râse iar, hidos, cel cu gura strâmbă.

— Nu! Strigă cu spaimă şi ameninţare fata. Înapoi, mişeilor…!

— Domol, porumbiţo! Săbiile noastre-s mai lungi şi mai ascuţite… În clipa care urmă, cu glas detunător, Român Grue întrebă din uşă:

— Mai ascuţite decât sabia mea? Şi-l şi izbi pe primul hoţ. Na-ţi o arvună… Poftim şi ţie una! Îl izbi şi pe-al doilea.

— Săriţi!… Pe el! Porunci căpetenia, năpustindu-se pe uşă, cu încă doi tâlhari.

— Grue, păzeşte! Strigă Voichiţa, văzând că-l atacă unul din spate. Iar flăcăul, fulgerător, îi reteză braţul, iar celui de al doilea, îi smulse iataganul şi-i puse sabia în piept, silindu-l să se lase în genunchi, milogind iertare. Intrând în luptă însăşi căpetenia tâlharilor, Grue se trase cu spatele la perete şi se apără de trei iatagane.

— Înfruntă-i, Grue! Alerg s-aduc ajutoare…

— Aţineţi-i calea! Porunci căpetenia. N-o lăsaţi!;

Un tâlhar îi puse vârful săbiei în piept. Fata strigă deznădăjduită:

— Ajutor! Săriţi, hoţii!… Tâlharii! Sărind din spate, cel cu gura strâmbă o prinse de cap şi-i astupă gura cu palma lui mare, mirosind urât, ca o uşă de grajd. Încăierarea se preschimbă într-o zbatere pe viaţă şi pe moarte. Noroc că, auzind strigătele, Calapăr şi Dorondoc dădură şi ei buzna în iatac. Două săbii în ajutorul lui Grue îi sperie pe tâlhari.

— Vedeţi de Voichiţa întâi!… Ceru Grue, lovind de zor.

— Daţi drumul jupâniţei! Ceru Moţoc. Altfel nu mai ieşiţi teferi de aici! Aşa!… Îl izbi cu latul săbiei peste faţă pe cel care o ţinea pe Voichiţa sub ascuţişul iataganului.

— Auuu! M-ai orbit… se vaită hoţul, scăpând iataganul şi acoperi ndu-şi faţa plinăNftb sânge.

— Vezi că t9Milinuta acuş în iad, cu opinci cu tot!… Eşti slobodă, jupâniţă! Zise Moţnc^ontinuând lupta.

Biruiţi, tâlharlft) împunseră la fugă, iar cei trei prieteni îi urmăriră, izbindu-i cu sabia. Încă doi căzură, doborâţi.

Rămasă singură, Voichiţa îşi aşeză îmbrăcămintea şi părul, când intră Iliuţă cu vestea că hoţii au fost alungaţi.

— Cine eşti tu, băieţaş? Întrebă Voichiţa.

— Mă cheamă Ilie, da-mi zic Iliuţă. Şi-am fost ursar şi halviţar, iar acum sunt în slujba lui boier Român Grue.

— Boer Grue? Zâmbi fata. El te-a învăţat să-i zici aşa?

— Nu, dar e mai ceva ca un boier: şi darnic şi viteaz! Iar în frumuseţe îi întrece pe toţi ăi de rang la un loc.

— Nu, zău?! Îl înfăţişezi de parcă l-ai peţi.

— Nu! Se peţeşte singur. Cu sabia! Nu l-ai văzut? Umblând prin Bucureşti, am întâlnit tot felul de mărimi; dar nu-Ldau pe Român Grue pe zece din aceia, chiar de-ar fi paşă… Mă duc să văd oe fac ai mei cu tâlharii…

Rămasă iar singură, Voichiţa gândea la caraghioasa laşitate a lui Radu Cujbă, dispărut de parcă l-ar fi înghiţit pământul.

Grue intră cu sabia în mână şi o vesti că tâlharii au sărit zidul şi-au dispărut în întuneric. Dorondoc se ivi şi el, în urmă. Amintindu-şi cum a văzut-o ţinând piept tâlharilor, cu hangerul în mână, zise:

— Viteaza bădiţei! Ce zici Grue? O luăm în ceata noastră?

— Nu încă, prietene… Femeia-i lunecoasă ca mreana şi schimbătoare ca vremea, i Atiigt'tA h%

Dar cum de te aflai tot pe-aici, după ce ra-am purtat cu tine, aşa cum m-am purtat? Se miră fata, cu glas tremurat de emoţie.

— Am plecat, cu sufletul îngheţat şi cu gândul să nu mă mai întorc niciodată. Dar când am înţeles ce primejdie te paşte…

— Iţi mulţumesc… Pot şti de ee te porţi aşa… Aşa de cum se cade? Întrebă Voichiţa.

— Mă bucur că-ţi pui asemenea întrebare. Răspuns nu-ţi pot da acum. Nu mă lasă rana din inimă! Şi dădu să plece, dar Calapăr veni cu una de-a lui:

— Prietenul nostru se-nvârte în jurul domniei tale, ca motanul în jurul străchinii cu lapte fierbinte: ar linge, dar se teme că se frige.

Grue deschise gura să-şi dojenească prietenul poznaş pentru zicala nepotrivită şi totuşi adevărată, dar intră Iliuţă, gâfâind şi vesti că, în odaia de alături, a auzit zgomot ciudat:

— Mătuşica! Se înspăimântă Voichiţa. Or fi ucis-o…

— Eu cred că-i ascuns un hoţ acolo! Zise băieţaşul.

Alergară buluc, să vadă ce e. Dar uşa era încuiată pe dinăuntru. Pe mătuşica, o găsiră în cămăruţa ei, foarte înfricoşată. Calapăr vru să ştie dacă odaia încuiată are fereastră spre grădină. Voichiţa lămuri:

— Ferestrele au gratii groase, iar casa-i naltă: cine sare îşi frânge gâtul. De bună seamă un hoţ s-a încuiat aici.

— Ba, eu zic, jupâniţă, că-i un viteaz mare care şi din turn sare, numai o clipă să mai trăiască şi cu o nouă vitejie să se fălească. 1

— Prea multă palavrageală, Calapăr! Sparg uşa să-l prind.

— Nu! Dacă te pândeşte cu sabia? Se temu Voichiţa şi începu să bată cu pumnii în uşă, cerând să deschidă.

Tăcere ciudată, parcă anume să li se audă bătăile inimilor.

— Spargem uşa, tâlharule! Ameninţă Grue, dar tot nu primi răspuns.

— Măi lotrule afurisit, zise Calapăr, măi lapte acru-n budălău, deschide, nu fi nătărău! Deschide că te-oi pocni c-o zicală-n moalele capului şi-i rămâne tâmp pe toată viaţa.

Neprimind nici acum răspuns, Grue făcu un semn şi toţi trei se izbiră în uşă, scoţând-o din ţâţâni. Dar, spre uimirea lor, în cameră, nimeni. Gân-deau: „Năzăreala lui Iliuţă”… >» b,

— I-am auzit paşii! Se dezvinovăţi băiatul. Şi dumneavoastră… A, uite cineva colo, după perdea!

Grue înainta şi dădu perdeaua la o parte, cu vârf ul săbiei.

— Dumneata, Radu Cujbă? Vorba lui Calapăr: câţi ca de-alde tine, mulţi sub pat la mine.

— Ll cunoşti pe cumătru? Întrebă Moţoc. Tâlhar îmbrăcat boiereşte?

— Jupân Radu?! Suspină Voichiţa. Uitasem de dumneata…

— Pun rămăşag că s-a însoţit cu tâlharii la furtişag, râse Calapăr, şi, având pocinog, a rămas zălog.

— Am vrut să… Să chem ajutoare! Se bâlbâi Cujbă, vânăt de ruşine.

— Zi, dumneata chemai ajutor să-ţi descuie uşa? Întrebă cu batjocură, Grue. Iaca am venit şi nu mai tremura ca mărgică.

Păi… Păi… se zăpăci de tot boierul şi amuţi. <

— Ce mai „păi-păi” pe la cobai, găinarule? Ori pentru că hoţii n-au putut şterpeli altceva, ţi-au furat graiul?!

— Bine ţi-ai mai apărat logodnica, jupân Radu Cujbă! Îl dojeni Grue.

— E logodnicul jupâniţei? Se cruciră Dorondoc şi Calapăr. Fugi de-aici că dacă el n-a murit de frică, mor eu de râs.

— Eu ştiu că erau… Erau mulţi hoţi. Hoţi adevăraţi, nu glumă.

— Şi câţi ai tăiat? Întrebă Dorondoc.

— Nu mai… Nu mai ştiu…

— Iliuţă, feri, să nu calci pe tâlharii căsăpiţi de… Dumnealui, Radu Cujbă.

— Câte răni ai primit în lupta pentru apărarea jupâniţei Voichiţa? Nu-l cruţă nici Grue. Ţi-i doar logodnică!

— Da, da… Logodnică… Şi ce? Şi ce? Nu sunteţi voi cei care…

— Mă uit la tine, logodnicule, urmă Calapăr şi zic: dacă boierul ar avea cosiţe, i s-ar zice lele; dar cum n-are-i gazdă de… Belele, de-ţi stir-neşte jele.

— Prea vă bateţi joc de el, i se făcu milă fetei. E, totuşi, om de neam.

— Din afară măr frumos şi-nlăuntru viermănos!

— Ce-aveţi cu mine? Ce puteam face, dacă hoţii m-au închis, după ce…

— Ai naibii hoţi! Au tras zăvorul pe dinlăuntru, au ieşit pe coş şi te-au lăsat aici, zălog cu pocinog, cum am zis.

— Nu-i adevărat!… Hoţii m-au închis şi gata!

— Cum îndrăzneşti să minţi, aşa, de la obraz? Se supără Voichiţa.

— Ce? Nu-i omeneşte să-ţi aperi viaţa? Ia lăsaţi-mă-n pace!

— Uită-te la el: după ce că-i gol nap mai şi sare ca un ţap!

— Dar la viaţa jupâniţei Voichiţa nu te-ai gândit?

— Ba da… Dar ce-ar fi câştigat dumneaei dacă mă omorau? Doar n-avea să se mărite cu o stafie?!

— Mă dezguşti, jupân Cujbă! Îi întoarse Voichiţa spatele.

— Cică-i om de rang şi, când colo, nu-i nici de zama prunelor.

— Tăceţi, mocârţanilor! Se răţoi, deodată, întremat parcă după boala ruşinii. Ce căutaţi aici? Afară! Aici e casa logodnicii mele!

— Nu! Strigă Voichiţa. Pleacă dumneata şi să nu te mai văd niciodată!

— Ţi-am pus în deget inelul de logodnă, nu mă poţi alunga, sufle-ţelule!

Voichiţa se înfurie, luă un inel de pe poliţă şi i-l aruncă în faţă:

— Nu l-am pus în deget niciodată… Pe apa sâmbctei, cu inel cu tot!

— Ce faci, Voichiţa? Inel de preţ, cu diamant adevărat…

Şi pe când Radu Cujbă umbla în patru labe după bijuteria azvârlită, Voichiţa oftă a uşurare:

— Uf! Bine c-am scăpat de-un neisprăvit!… Aţi făcut o faptă bună, prieteni. Vă sunt recunoscătoare… Încă o dată: recunoscătoare!

Vru să spună că nu-i va uita niciodată, dar, napristan, casa se umplu de slujitori domneşti, cu făclii, suliţe şi săbii. Toţi încremeniră. Mai ales că, îndată auziră vocea groasă, dogită a lui Dudău aga:

— Ţi-am venit în ajutor, jupâniţă!… Prindeţi hoţii! Pe toţi!

— Asta zic şi eu dandana şi dârlobârlobrezitura! Scânci Calapăr, tră-gându-se mai la întuneric, să nu-l vadă omul stăpânirii.

— Cam târziu, jupân aga! Zise Voichiţa. Pe hoţi i-am alungat noi.

— Nu-i adevărat! Se împotrivi, cu mare ifos, Radu Cujbă. Eu sunt voinicul care… Eu i-am…

— A mai fost unul voinic ca dumneata, nu mai rabdă Calapăr, dar l-a călcat un boboc de raţă şi-a murit, săracul.

Aga Dudău clipi din ochi, des şi făcu semn unui slujitor să apropie torţa de Calapăr şi Dorondoc:

— Ăştia cine-s? Cine-s? Urmă cu întrebările.

— Asta zic şi eu pleaşcă-n taşcă! Râse galben Calapăr.

— Dumnealor sunt cei care m-au scăpat de tâlhari, vorbi cu hotărâre Voichiţa. Flăcăi curajoşi şi săritori la ceas de primejdie.

— Nu le lua apărarea, Voichiţa! Interveni Radu Cujbă. Sunt răzvrătiţii din Novăceşti! 1

Aga Dudău tresări şi rânji, cuprins de-o bucurie sălbatică:

— Aaa! Voi sunteţi?! Vă spusei eu c-o să-mi cădeţi în labă! Din pricina voastră am…

— Dacă te-ai lăcomit la halviţă, ce să-ţi facem, Ioniţă? Îl dojeni în batjocură Român Grue, pe când douăsprezece suliţi îi prinseră în cerc de vârfuri ascuţite. Radu Cujbă se veseli, cum nu se mai poate:

— Aşa…”! Aşa!… În ştreang! Acolo li-i locul. Şi-au bătut joc de…

— Cine a gustat papara de la agie, toată viaţa o ţine mintă»!

— Uite-l: dacă a mâncat halviţă, ce frumos trăncăneşte!

— Vă crap capul, tâlharilor!

— Aşa, nu-i cruţa! Îl susţinu Cujbă. În temniţă cu ei!

— Doi viteji de cârpă! Se scârbi Voichiţa. Nu-ţi îngădui să te-atingi de ei! Sunt în casa mea!

— Iertăciune, jupâniţă, dar aici e vorba de treburi în care o femeie nu-i bine să se amestece. Aceşti trei răufăcători…

— Jupân aga, eu, fata vornicului Toma Neagu şi nepoata stolnicului Iordache, îţi spun că greşeşti. Aceşti flăcăi…

— Omul stăpânirii nu greşeşte niciodată! Îl linguşi Cujbă.

— Din pricina acestor răzvrătiţi azi n-am putut pune mâna pe banul Mihai. Ăştia se află în slujba acelui duşman al măriei sale. Aşa că, bună pradă mi-a căzut în plasă.

— Jur că sunt cei care m-au scos din mâna tâlharilor!

— Dar cum s-au nimerit să fie aici, gata armaţi, tocmai când au lovit

— Desigur sunt înţeleşi cu ei şi deci spânzurătoarea-i aşteaptă î era de părere Cujbă. Spânzurătoarea!

Român Grue a înţeles că a căzut în capcană şi că, deocamdată, nu-i scăpare; dar şi mai mult îl îngrijora răvaşul încredinţat de banul Mihai. Şopti lui Iliuţă, lăsând pe Calapăr şi Dorondoc să se dondănească tot mai înverşunat: ŁL h, «ubxri

— Băieţaş, ăst răvaş trebuie să ajungă, până mâine dimineaţă, laGher-ghiţa, la stolnicul Iordache. Înţelegi? Musai

— Încerc, bădiţă… Pentru matale, şi-n foc! [.?

— Cere şi ajutorul Voichiţei. I- Ca să nu-l vadă aga Dudău şi să-l recunoască, Iliuţă s-a ascuns sub o masă, loc de pândă şi aşteptare.

— Cu mine nu merge! Strigă Dudău cu ifos. Oricum aţi suci-o, tot ştreangul. Unu-i aga Dudău! >

— Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu-i prost destul, mormăi Calapăr. Aga se purta trufaş, ca orice nerod pus în slujbă înaltă. Totuşi simţea că prezenţa acestor trei răzvrătiţi aflaţi în casa stolnicului Iordache, pe care vodă îl cam bănuia de hiclenie, nu-i semn bun.

— E ceva necurat aici… Bombăni el.

— Necurată-i prostia, zise Grue, iar Calapăr adaose:

— Murdară a fost… Halviţa; papara pe care ai păpat-o de la noi a fost… Curată, îndesată şi-adevărată.

— Cum mă vezi şi cum te văd, o să vă agăţ în ştreang! Rânji Dudău.

— Mai ales pe ăsta! Îl arătă Radu Cujbă pe Român Grue.

— Da-da! Nu-s oameni de rang, deci nu-i nevoie de judecată. O facern la agie, noi între noi. Eu M-s naşuL i.1.

— Hoţi şi gata! Rânji Cujbă. Şi să nu-i scăpaţi!

— Pofteşte şi domnia ta, boier Radu, la agie, să adevereşti că i-am prins furând, în casa postelnicului Iordache.

— Numai martor mincinos nu mai fuseşi, jupân Cujbă! Îl învinui Voichiţa, cu mânie ri scârbă.

Şi pe când slujitorii îi îmboldeau cu suliţele, Român Grue şopti către Voiqhiţa…: 4…

— Acela care poate face bine şi nu-l face, păcătuieşte. Înţelegi? Rămasă în mijlocul odăii, fata murmura ca pentru sine: Uite cum mişelia copleşeşte vitejia… Doamne, cum să-i scap din mâna ticăloşilor?”

Deodată o şoaptă misterioasă, venită din întuneric, îi săgeta cu ţepi de spaimă toată făptura:

— Jupâniţă! Cinezi?

— Eu, Iliuţă… M-am ascuns sub masă, că de mă zărea jupân aga, împlânta hangeru-n mine, din pricina halviţei… Oare-i omoară?

— Dudău e-un nemernic. V;

Are el putere să ucidă oameni fără judeţ?

1 î\u321? > i.

— Şi-o ia singur.

— Şi toate se trag de la nişte halviţă, lua-o-ar dracul!

— Ei, Iliuţă, aici sunt lucruri mult mai încurcate.

— Vai de capu' meu! În ce cumpănă am intrat…

— Adevărat. Acum e rândul meu să vă scap. Dar cum? Dacă unchiul Iordache ar fi acasă…

— Jupâniţă, eu trebuie să duc răvaş la jupânul stolnic. Cât fac până la… Gherghiţa?

— Cu cal bun, cam două ceasuri.

— Mă duc! Să fiu încă o dată „băieţaşul care-a dus răvaşul”, şi-a dat singur poreclă.

— Tu? Acum, noaptea? Nu ţi-i frică?

— Ba mi-i frică-al naibii… Dar mă gândesc la bădiţa Grue şi-mi fac curaj. Încalec pe Lăstun, care stă legat de-un copac, pe-aproape.

— Scriu şi eu răvaş pentru unchiul Iordache. Aşa… Să afle ce ni s-a întâmplat şi să ne vină grabnic în ajutor.

— Pentru Român Grue, Lăstun o să zboare ca vântul şi ca gândul.

Cum termină Voichiţa de scris, puse răvaşele în sân şi porni, murmu-rând: f «

— Cam mult două răvaşe pentru un ţânc ca mine; dar… În răvaş şi-n copitele lui Lăstun mi-i toată nădejdea!… Şi din tabăra tătară am dus un răvaş şi-a ieşit bine.

Ascultând, de la fereastră, galopul calului, îndepărtându-se Voichiţa gândea, cu dreptate, că viaţa celor trei prieteni atârna de vrednicia unui băieţaş şi de iuţeala lui Lăstun. Căci, sub învinuire de tâlhărie, la timp de noapte şi „cu mână armată”, Grue, Calapăr şi Moţoc piteau fi spân-zuraţi, fără judecată; ajungea mărturia lui Radu Cujbă… „Ah, dac-aş fi bărbat!… De ce femeile nu pot pune mărturie? Pentru că se văicăresc şi plâng de milă?”

În toiul nopţii, Iliuţă a gonit calul cât a putut. N-a ţinut seamă de oboseală, nici de spaimă. „Sunt băieţaşul care-a dus răvaşul”… Aşa că, îndată după cântatul cocoşilor de miezul nopţii, a ajuns la conacul stolnicului din Gherghiţa. Trezit din somnul adânc, în care se afla întru acel ceas, ursuz, cu ochii umflaţi, stolnicul Iordache s-a căznit multe minute să slovenească răvăşelul Voichiţei. Mormăi înciudat:

— Asta-i acu! Să-mi pun obrazul pentru nişte… Ce cătau noaptea în casa mea, înarmaţi? Să-l lase pe Dudău să-şi împlinească slujba, că-i omul stăpânirii.

— Nu se poate, cinstită faţă! Se sperie Iliuţă. Român Grue-i om viteaz şi drept, care…

— Dacă-i viteaz, să se descurce şi singur. Gata!

— El şi prietenii lui au salvat viaţa jupâniţei Voichiţa şi dumneaeL…

— Păi Voichiţa, cu inima ei filotimă… Să mă mai slăbească! Iar tu aşteaptă până la ziuă.

Iliuţă începu să plângă de ciudă. Supărarea făcu să-i răsară o luminiţă de nădejde şi scoase cel de-al doilea răvaş:

— E de la cineva mare… Poate chiar de la măria sa vodă!

— Eşti zărghit? Cum să-mi trimită vodă pitac pe-un copil?

— Nu vodă, ci Grue, care l-a primit de la cineva mare.

— Încurcată treabă… Dă-l încoace! Îl deschise, citi, se cruci, iar somnul îi zbură: Ei, ce poznă!… Mare poznă!… Sunt rănit la un picior şi-abia poimâine, dacă pot veni la Bucureşti… Scriu Voichiţei pitac şi-l duci mâine, după ce te odihneşti.

— Nu se poate! Dacă n-ajung până-n zori, îi spânzură…

— Pe cine, măi copile?

Deznădăjduit, Iliuţă nu mai ţinu seama cu cine vorbeşte şi dojeni:

— Jupân stolnice, mi se pare că nu te-ai trezit încă din somn… Pe Grue, Calapăr şi Moţoc, cei trei prieteni care…

Cine-s ăştia?

— Am spus!… Cei care, în noaptea asta, v-au salvat casa de hoţi.

— Hoţi?… Unde-s hoţi…?! Care casă?

— Casa din Bucureşti!… N-a scris jupâniţă Voichiţa despre asta?

— Răvaşul era de la banul Mihai, nu de la…

— Jupân stolnic, ai două răvaşe în mână…

— Aşa-i… Două! Observă mirat…

— Dacă nu poţi veni, scrie, cinstite, la vreun boier mare să-l scape pe Grue; în genunchi te rog, scrie!

— Aşteaptă să mă trezesc… C-am chefuit ieri, toată ziua, ca să nu mai simt durerea de la picior. Şi-acu, iaca, s-a tulburat vinul în mine şi nici nu mai ştiu pe ce lume-s…

Scrise stolnicul, în sfârşit, un răvaş către Voicjiiţa. Iliuţă îl puse în sân, încalecă şi galop spre Bucureşti. Rugă armăsarul s-alerge ca şoimul, că lui, inima ca piatra îi era de grea. Se gândea, cu teamă: Cine ştie ce-o fi scris în răvaş boierul ăsta mahmur… Eu îl duc ca pe-o mântuire şi, când colo, o fi o mâzgălitură de om adormit”…

Noaptea era răcoroasă; simţea că tremură şi cămeşuţa pe el, când întâlni o turmă de oi, cu mulţi ciobani., Cum de nu i-am văzut când am trecut spre Gheorghiţă?” se întreba în sine, uitându-se la focul arzând pe marginea drumului. Unul îi sări în faţă, cu bâta; Lăstun încetini pasul; ciobanul îl prinse de frâu:

— Stai!… Ce goneşti ca nebunul, pruncule, acum, noaptea?

— Trebuie să salvez trei oameni de la moarte! Dă drumul frâului…

— Descăleca şi spune de unde ai furat calul.

Se mai ridicară încă doi ciobani de la foc, iar unul îl trase jos din şa.

— Bădiţă, nu-mi lua calul!… Nu l-am furat… E Lăstun, calul bădiţei… Trebuie s-ajung până-n zori la Bucureşti. Vă rog! Nu sunt hoţ!

— Eşti… Haimana! Şi nu mai face atâta tărăboi că sperii oile… Bfrfi cal! De unde l-ai furat? Spune!

— L-am luat să duc un răvaş la Gherghiţa şi…

— Şi l-ai dus?

— Da. Bădiţa Calapăr, poznaşul, mi-a scornit poreclă: băieţaşul care a duş răvaşul. R r, xA ţn» «:

— Atunci, râse ciobanul cel mai tânăr, dacă ţi-ai făcut treaba ce-ţi mai trebuie cal? Lasă-ni-l nouă.

— S-ajung înapoi la Bucureşti. Numaidecât! Se zbătea băiatul. Dar ciobanii îl luau în râs, mai departe şi fără milă.

— Ce? Arde Bucureştiul?… Ori se schimbă domnia?

— Nuuu! Mai rău! Îl omoară pe bădiţa Grue.

De la foc s-auzi un glas de om bătrân, care îşi sticli ochii, prin întuneric spre cei care se dondăneau cu Iliuţă, pentru cal.

— Care bădiţa Grue?

— Bădiţa Român Grue şi prietenii lui Calapăr şi Dorondoc.

— Cei din Novăceşti?

— D-apoi… Sigur! Răzvrătiţii din Novăceşti! Se bucură băiatul.

— Unde-s acum? Se ridică bătrânul în picioare şi se apropie de Iliujă, să-l vadă mai bine.

— În temniţă… I-a închis aga Dudău. Azi le taie capetele.

— Cum le taie capetele?

— Aşa… Cum se taie, cu satâr de călău. Ori poate-i spânzură î Nu ştiu bine, ce şi cum.

— Am trecut şi noi, cu turmele, prin Novăceşti şi-am auzit de…, Iliuţă se bucură şi ceru cu tărie:

— Atunci daţi-mi calul! E al bădiţei Grue. «

— De unde ştim noi că nu minţi?

— Ii cheamă Lăstun… Lăstune, aici! Na, murgule… Lăstune î Spre marea bucurie a lui Iliuţă, calul tropotă şi necheză. Vedeţi?

Bătrânul povesti că auzise despre Român Grue, că se înţelege cu calul, cum s-ar înţelege cu un om.

— Dar ce-a făcut Român Grue şi-ai lui, de i-or găbjit aga Dudău?

Iliuţă povesti, gifâit, cum au alungat tâlharii din casa stolnicului Iordache şi cum aga, împreună cu un boier, ce se afla acolo, i-au învinuit i lotri, tocmai pe ei care…

— Băieţaş, tu baţi câmpii?! Îl opri ciobanul cel mai tânăr.

— Nu! Mă jur!… Jupâniţă Voichiţa le-a luat apărarea; dar aga n-a ţinut seama şi i-a întemniţat, după pofta acelui boier.

Povesti apoi cum l-a trimis jupâniţă cu răvaş de ajutor, la jupân Iordache stolnicul. Înţelegând că nu minţea, bătrânul porunci să-i lase calul, iar în Bucureşti să se ducă la o nepoată a lui şi la mama ei, adică la Sma-randa şi Lina, din Uliţa Cojocarilor.

— Le duci ca semn de la noi batista asta cusută cu floare de trandafir şi le spui aşa: m-o trimes baciul Onofrei, să faceţi ce ştiţi ca să-l scăpaţi pe Român Grue din temniţa agiei. Numaidecât! Smaranda are un cunoscut bucătar la temniţă. Dacă vrea, poate ajuta pe cineva să scape din năpastă.

Îl săltară în şa şi-i urară drum bun. Odihnindu-se cât a vorbit cu ciobanii, Lăstun a galopat mai repede, ajungând o dată cu zorii la Bucureşti. Aici, fostului halviţar i-a fost uşor să dea de Uliţa Cojocarilor şi de casa unde locuiau Lina şi Smaranda. Au cunoscut batista cu floare de trandafir, au ascultat ruga baciului Onofrei, iar Smaranda a şi urcat în şa lângă Iliuţă şi, în mai puţin de jumătate de ceas au ajuns la temniţă. Smaranda a coborât, să stea de vorbă cu omul ei, bucătarul, iar Iliuţă a alergat la casa Voichiţei, cu răvaşul. F îr;'

Fata îl aşteptase la fereastră toată noaptea; dar citind răvaşul n-a înţeles nimic. Iliuţă căută s-o lămurească:

— Era tare somnoros, jupân stolnicul şi cam… Cam beat.

— Dă răspuns banului Mihai… Dar unde-l găsesc? ' 1 '

— Poate ştie Moişă zaraful, se gândi băiatul. Alergară, călări, la mica dugheană a evreului.

— Ai, ai, ai!… Se căina el; dacă spui că te cheamă Voichiţa, înseamnă că eşti inima lui Grue, iar Grue-i prietenul lui Moişă zaraful. Dar ce să fac?! > – jn-huG eţŁi I SJmmsi nr —

— Ajută-ne, zarafule, să-l găsim pe banul Mihai!

— Ai, ai, ai! Dacă spun, destăinui o taină; dacă nu spun se prăpădeşte om de omenie.

Nu te mai codi! Îl zori Voichiţa. Fii omenos!

— Mai bine să mă codesc de cinci ori înainte, decât să mă căiesc de o sută, după…

— Ai spus că eu sunt inima lui Grue şi…

— Şi ce dac-am spus? Crezi că tot ce spune uri zaraf e aur curat?

— Jur că ai spus un mare adevăr: aur curat.

— Atunci să-ţi spui… la ureche. Pleacă-te!… Ai, ai, ai!… Dar să ştii: n-ai auzit de la mine. Un zaraf care s-amestecă-n treburi de-astea îşi pierde capul, repede-repede, ai, ai, ai!

Voichiţa plănuia să-l roage pe banul Mihai să trimită oamenii lui la locul osândei, să lovească straja, cu putere şi să-l scape pe Grue de la moarte. Îl duse pe Iliuţă în apropierea temniţei, îl lăsă acolo, la pândă, iar ea grăbi spre adăpostul banului. „Hai, Lăstune, să salvăm un om de inimă… Pe Grue, Lăstune… Nechezi şi te bucuri? Î” vorbea fata, în şoaptă, cu calul. 3 * ' ^î. ^- -m&X,… N\par Privind-o cum se depărtează în galop, Iliuţă se mâhni: „Dar eu ce fac acum? Adineaori, nu le mai pridideam, atâtea aveam pe cap şi-acu… Am rămas fără nimica. Să mă aţin la uşa închisorii, poate găsesc prilej să intru”…

În acea noapte, Român Grue şi soţii lui au zăcut fără nici o nădejde, în temniţă, printre şobolani. Se aflau într-o primejdie mai mare decât în tabăra lui Gâzi Ghirai. Calapăr suspina:

— Şi nici n-o mai pot face pe cetitorul în stele, astrolog de la Persida. < < >

— Vedeţi că, uneori, e mai greu să-ţi baţi joc de-o javră decât de-un lup? Întrebă Dorondoc. Aici ne ciuguleşte cioara ciolanul.

— De vină sunt eu, se amărî Grue. Din pricina mea ni se trag toate.

— De bună seamă! De greul traiului meu, plânge apa pe pârău, pasărea în cuibul său, că de rău e tot mai rău…

— Eu cred că vinovată-i Neaga, Neaga fefeleaga, sluta cepeleaga, ori amara peliniţă zisă… Voichiţa, cârti Calapăr.

— De ce se-ntâmplă aşa: să faci bine şi să iasă rău?

— Cel care plânge rămâne sărac; cel care râde se îmbogăţeşte. Aşa că să nu ne mai tânguim.

— Iţi mai arde de zicale, înţelepte Calapăr?

— Să vezi ce-nţelept ai să fii tu, mâine, când o să ni se rostogolească pe jos, capetele, ca nişte căpăţâni de varză.

— Nu, prietene: ne spânzură!… Mai bine să cântăm: Foaie verde» de cicoare, într-o noapte pe răcoare…

— Un Dudău cam… Oarecare…

— Pe noi prins-a ură mare, că i-am dat halviţă tare…

— Şi-având chef de răzbunare, ne-a şi pus la închisoare…

— Căci Dudău, cu poftă mare, mult ar vrea să ne omoare, sus, în spânzurătoare.

Auzindu-i, de afară, straja se înfurie:

— Ce faceţi acolo? Cântaţi? Descântaţi? Blăstămaţi?

— Potrivim stihuri, a cântare! Să iasă frica din oscioare…

— Cuculeţ de pe răzoare, nu ne osândi prea tare…

— Fă să vină sfântul soare, cu vodă Mihai cel mare, pe Dudău să mi-l omoare… Mai cu foc zi-i, lăutare, că e iară sărbătoare…!

Straja se întreba cu şi mai multă mirare şi nedumerire:

— Sărbătoare? Horă, la închisoare? Nu cumva-s nişte semne cu…

— Semne, pe naiba! Tu nu ştii, străjerule, că dacă te-au vârât în cuşcă, trebuie să cânţi cocoşeşte? Să-ţi pui poftă-n cui, că altă nădejde

— Voi ştiţi ce naiba trăncăniţi, ca să mă luaţi în râs. Eu vă zic: nu mai scăpaţi de-aici câtu-i hăul şi pârăul. Şi se vede că v-aţi smintit de durere., j i^

Vorbise încredinţat că are dreptate şi se depărta. Grue suspină cu amar:

— Ah, de-ar fi rămas măcar unul din noi afară… Şi-aici nici n-am cu cine mă lua la trântă, să-mi răcoresc inima, măcar.

Cercară să frângă gratiile, dar văzură că-şi zdrobesc oasele degeaba. Lui Grue îi era tare ruşine că s-a făcut de râs faţă de banul Mihai, că l-a pus în cine ştie ce primejdie cu nechibzuinţa lui.

— Şi n-am nici o nădejde că m-ar putea scăpa cineva de-aici. Calapăr ii răspunse în bătaie de joc:

— Numai Voichiţa, îngerul tău ocrotitor, dacă… Grue sări în sus, ciudat de încredinţat:

— Îmi spune inima că numai ea… ne va scoate de-aici.

— Traca-fleanca mere acre şi-un milion de soacre.

— Ne-a apărat cât a putut! O lăudă Grue, supărat că nu-i crezut.

— Apărat, apărat ca funia pe spânzurat; că de-aici, măi frate Grue, scăpăm doar pe năsălie…

Vorba lui Calapăr îl sili pe Român Grue să mai spună o dată că numai el e vinovat. Dorondoc vru să-l dezvinovăţească:

— Nu, tu, ci… Ochii Voichiţei. Că are nişte ochi care te băga-n boală. Vorba cântecului: De n-ar fi ochi şi sprâncene, n-ar mai fi pe lume rele”…

— Ochii şi sprâncenele fac pe lume relele, relele, belelele. Îi ţinu Grue hangul, socotind că supărarea n-are nici un rost, devreme ce…

— Văd că-mi furaţi năravul stihuirii, zâmbi Dorondoc.

— Inima-i ca o torţă: miezul întunecat al durerii arde şi luminează.

— Voichiţa şi-a făcut datoria, din plin: s-a ostenit să-l întrebe pe Dudău, când ni se încheie… Sorocul”.

— Iar nepricopsitul ăla de logodnic a repetat, ca papagalul: hoţi” şi gata!

— Voichiţa a mai rostit un cuvânt bun: „Am înţeles!”

— Ei, măi fraţilor, câte înţelesuri poate prinde acel „am înţeles”…

— Chiar aşa… Şi, mai ştii de unde sare iepurele?! Suspină Grue.

— Până una alta, tresări Calapăr, uite c-a sărit un guzgan peste picioarele mele.

— Mi-i scârbă! Brrr! Urâcioşi mai sunt. Dacă adormim ne mănâncă nasurile şi ne strică bunătate de mutre.

— Decât ne-am tângui ca babele, mai bine-am omorî guzgani.

— Şi cine omoară mai mulţi, intră întâiul în ştreang.

Şi cu toate că era întuneric beznă, tot izbutiră să strivească vrea câţiva şobolani.

— Ei, cât aş vrea să vâr unul gras şi puturos în patul lui Dudău, zise Calapăr, strecurând guzganii morţi printre gratii.

Văzându-i, străjerul se rosti cu mirare:

— Mă, voi nu sunteţi hoţi, cum nu-s eu mitropolit! Cântaţi, vânaţi guzgani, spuneţi glume, râdeţi. Aşa puşcăriaşi veseli n-am văzut de când sunt!

— Nici n-ai să mai vezi, paznice, decât dacă spui agăi Dudău o… filosofie ca asta: Cinstite agă, eşti foarte mare, dar prostia ta-i mai tare.

— Hm… Şi de mine vă bateţi joc? Ai naibei!… Dar, iată a venit bucătarul cu hrana: pâine, adică o pâine la trei şi o oală cu apă.

Bucătarul le vârî pâinea şi oala pe ferestruică, vorbindu-le şoptit:

— Cu luare-aminte la pâine, să nu vă rupeţi dinţii în ea.

— Chiar aşa de uscată-i? Râse Calapăr.

— Băgaţi seama! V-am spus, să nu ziceţi că n-aţi ştiut.

Dorondoc luă pâinea, gândind că s-ar putea ca Dudău să fi pus în ea ceva otravă. Dar rupând-o, la mijloc, găsiră o cute de gresie, nouă-nouţă. Se uitară unul la altul, râseră mut şi fiecare îşi lămuri, în felul său, treaba asta, presupunând făptaşul: Calapăr: „Iliuţă pui de lele şi gazdă de belele”… Grue: „Voichiţa, tu inima mea!” Dorondoc parc-ar căuta să-i împace, numără: „Oricum, cineva care ne iubeşte şi ne vrea binele: Voichiţa, Iliuţă, Osman câinele”. Hotărâră să se apuce imediat să pilească gratiile. Cel dinţii, Calapăr urcă pe umerii lui Moţoc şi începu munca, repede, repede. Şi ca să nu se audă hârşcâitura, cântară, tare, ceea ce le 1 recea prin cap: „Foaie verde mărăcine, cine-i mai străin ca mine? Numai cucul din pădure”… Aşa se rânduiră la pilit, la cântat şi la ţinut pe umeri, vreo jumătate de ceas. Când straja se oprea şi asculta, Calapăr se arăta dornic să spună o snoavă cu Păcală.

Aşa, mai cântând, mai povestind, mai râzând ori blăstămând. au izbutit să taie un drug de la fereastra celulei, fără să-i simtă straja. Socotind că nu puteau ieşi decât la noapte, s-au culcat şi-au început să sforăie, ca străjerii să creadă că dorm şi să adoarmă şi ei, după buna datină a străjerilor de la temniţa domnească.

După apusul soarelui, Iliuţă l-a luat pe Osman cu dânsul, s-au ascuns într-o tufă de alun şi-au pândit poarta închisorii. Într-un târziu, l-a văzut pe aga Dudău, coborând din trăsură: „A venit să poruncească uciderea? Vai de mine! O să-l mai aud vreodată pe bădiţa Român Grue zicându-mi: «Iliuţă, băieţaşul care-a dus răvaşul?» Iar Calapăr: «Măi pui de lele, gazdă de belele»… Uf, ce-ntuneric afurisit… Ii duce la… cu făclii ori fără?” Dinspre apus scapără un fulger, urmat de un sunet depărtat. „Şi mai vine şi ploaie… Mi se pare c-o să trec iar la halviţă… Ce mă fac?! Ia! Ciuli urechile: paşi în spatele temniţei, printre copaci. Paşi care se duc şi care vin, tiptil, pe vârfuri, pândiş. Ce-o fi?… Ah, ce noapte neagră şi mi s-a făcut frig şi frică… A, ploaia se depărtează”… Auzi şoapte pe-aproape şi răsuflarea-i se opri de tot când auzi:

— Paşi dinspre dreapta… S-o luăm spre stânga. Repede…!

— Staţi! Cei care vin vor să atace temniţa. Auziţi?

— Ce facem? Ne întâlnim cu dânşii.

— Pândim de ici, de după copaci… Întâi să vedem ce vor. Cunoscând glasurile, Iliuţă şopti cu sfială şi teamă:

— Bădiţă Grue!… Îngână băiatul între bucurie şi spaimă, iar Osman trase mult aer pe nări şi scheună încet.

— Stai!… Te-a cunoscut cineva… O fi spiriduşul morţii.

— Bădiţă Calapăr! Chemă Iliuţă oleacă mai tare.

— Na! Că m-a pus şi pe mine în pomelnic.

— Stafie cu glas de copil, care eşti, mă? Întrebă Dorondoc, în şoaptă.

— Sunt eu, Iliuţă, băieţaşul cu răvaşul! Se ridică în picioare.

— Calapărule, tu totdeauna ai dreptate! Şopti Grue, bucuros.

Din stânga, Grue zări cum se apropie un bărbat voinic; îi vorbi apăsat:

— Oricine-ai fi, să nu cârcneşti, că-i vai de zilele tale!

— Paznici ori?… Întrebă Calapăr.

— Voi nu sunteţi paznici? Întrebă voinicul, apropiindu-se.

— Nu… Am fugit din temniţă! Dădu Român Grue răspuns.

— Iar noi vrem să scoatem pe cineva de-aici, de la păstrare.

— Pe cine? Nu se putu stăpâni Dorondoc.

— Pe Român Grue şi soţii lui.

— Da? Foarte bine! Dar nu vă mai primejduiţi viaţa degeaba. Grue… De aproape, Voichiţa auzi vorba şi întrebă cu spaimă:

— S-a întâmplat ceva lui…

— Domnia ta ce-ai vrea să i se întâmple? O luă Calapăr la rost, pre-făcându-şi glasul, să nu-l cunoască.

— Am venit să-l scap!… I-am adus şi calul.

— Da? Îngraşă Calapăr şi mai tare glasul. Şi iapa mea nu te-ai îndurai s-o aduci? Cită nerecunoştinţa, scumpă jupâniţă!…

— Ia nu te obrăznici! Se apără fata de batjocura vocii groase.

— Obraznicul mănâncă praznicul şi-l lasă pe popă flămând.

— Tu eşti, Calapăr, poznaşule! Se miră, cu veselie, Voichiţa.

— În carne şi ciolane, cu zicale şi snoave cu tot, dar fără belciug în bot, că voinicul nu piere; şi din pelin face miere.

— Unde-i Grue? Calapăr începu a se tângui:

— Român Grue, uite-l nu e… s-a cam ales cu… Cucuie, vrând să preschimbe pelinul în miere.

— L-a?… Întrebă fără să vrea, deşi gluma lui Calapăr spunea că-i bine.

— Daaa…!

— Nu se poate! Şi porunci în şoaptă, dar cu răbufnire de multă mânie: Puneţi foc temniţei!

— Nu te răsti şi nu te pripi, jupâniţă, că trezeşti paznicii. Mai bine să fugim!

— Nu se poate! Pentru Grue atacăm temniţa!

Dar în clipa aceea flăcăul ieşi din întuneric, curmând şaga şi jocul lui Calapăr. O prinse în braţe, o strânse la piept şi-o sărută, cu sete:

— Mulţumesc, Voichiţa… S-o ştergem repede de-aici!

Năvalnica îmbrăţişare a lui Grue o şi bucură, o şi supără pe fată. Porunci rece, răstit:

— Luaţi-vă caii, de cok) şi… Galop!

Într-o clipă se azvârliră toţi patru, adică toţi cinci, pe cai, căci şi pe Iliuţă îl luă Moţoc, în şaua lui. Galopară prin noapte până ieşiră din Bucureşti. Când mijea de ziuă şi păsările începeau să cânte pe ramuri, opriră într-o grădină. Grue simţi nevoia să se destăinuie:

— Fapta asta, Voichiţa, te-a plătit de toate îndatoririle faţă de noi.

Ne închinăm, tustrei, până la pământ.

— Nu eu, ci oamenii banului Mihai au venit să vă salveze. Lui să-i mulţumeşti. Eu numai i-am însoţit şi v-am adus caii.

— Sunt fericit că…

— Eu, nu! Te-am găsit slobod; aşa că, în loc să mă arăt vitează, să mă achit de-o datorie, mai mult m-am făcut de râs, sosind la spartul târgului.

— Voichiţa, ai dovedit pricepere, curaj şi dragoste.

— Spune drept: cine te-a ajutat să scapi din temniţă? Calapăr grăbi să răspundă în locul lui Grue, şfichiuind:

— Ehei, fiind noi oameni cu faimă, mulţi şi multe ne apără.

— Ai dreptate, prietene… Suspină Grue. Iliuţă, nu te-am întrebat; ai adus vreun pitac de la jupân Iordache pentru banul Mihai?

— Adus şi dat jupâniţei Voichiţa, care m-a întrebat de mata. Grue vorbi cu glas schimbat:

— Eu zic că Voichiţa mă iubeşte… se bucură şi întoarse capul spre dânsa; dar fata plesni calul cu cravaşa şi-n mare galop dispăru pe uliţă înapoi.

— Grue, Grue, inimă bătută-n cuie! Uiţi că-i fata lui Toma Neagu şi… Cum e hârbul şi capacul, cum e popa şi colacul, cum e sfintui şi tămâia, cum e lelea şi bădia… *

— Opreşte! Mai lasă-mă şi nedescântat… Hai, diii, Lăstun, că numai tu-mi înţelegi inima… Ţi-a dat Voichiţa ovăz?… A, nechezi? Deci ţi-a dat. Binee… Însamnă că măcar pe tine te iubeşte. Dar ce-o să spun marelui ban Mihai, dacă mă întreabă de pitacul stolnicului Iordache?

Aşa, tot vorbind cu sine-şi, chip că vorbeşte cu murgul, Grue ajunse la marele ban Mihai, adăpostit într-o chilie de taină, la mănăstirea Sna-gov. Cum i se înfăţişă, banul îi grăi:

— Te laud, Român Grue, că ai izbutit să te descurci din multe încurcături şi-n primejdie să-ţi pierzi viaţa, n-ai uitat de răvaş.

— Am avut noroc de un băieţaş inimos.

— Şi-o fată vrednică şi inimoasă, să-mi aducă răspuns.

— Voichiţa! Exclamă fără voie, scăpărând parcă de-o subită bucurie, care-i lumină cugetul ca o făclie într-o cetate.

— Aşa o cheamă? Frumos! N-a vrut să-mi spună şi cine-i.

— E fata vornicului Toma Neagu.

— Mţ… Asta nu-mi place. Te dojenesc că te laşi prea mult furat de vraja dragostei. Struneşte-ţi nu numai murgul, ci şi inima! Toma Neagu-i omul lui Alexandru vodă; deci primejdios pentru noi.

— Dar Voichiţa-i din alt aluat, mărite. Te rog să ai încredere în ea.

— Bine: vom vedea. Acum trebuie să duci două scrisori la Sibiu, judelui cetăţii.

— Duc, mărite ban! Olăcar de cale lungă.

— Cât timp îţi trebuie să te găteşti de drum?

— Trei ceasuri. Dacă întârzii pe-aici, mă prinde Dudău şi…

— Ai câţiva oameni de încredere, să te-nsoţească?

— Prietenii mei: oameni de nădejde şi tari de virtute.

— Bine. Ia punga asta. Să ţii rangul. Ai mare grijă de scrisoare. Aşteaptă în Sibiu la hanul „Butoiul de aur”, până primeşti ştire, unde anume mă găseşti.

— Prea bine, mărite.

— Şt oriunde te vei afla, să te gândeşti că mă înfăţişezi pe mine: om al meu, iar eu vreau să-mi închin viaţa, cu cinste, dreptate şi jertfă, ţării şi norodului. Deci să porţi, Român Grue, fruntea demnă şi neplecată, iar obrazul fără pată, curat ca lacrima.

— Aşa voi face, mărite!

— Drum bun, prietene al meu!

— Mulţumesc, înălţimea ta.

Plecând din adăpostul banului Mihai spre Bucureşti, Grue se simţea încărcat de-o mare şi luminoasă bucurie. Armăsarul mergea în trap sprinten, iar stăpânul îi grăia: „Ce zici, Lăstune, murgule, de banul Mihai? Pe mine mă vrăjeşte… Dar oare Calapăr şi Dorondoc vor merge bucuroşi cu mine la Sibiu? Bucuroşi şi fără şovăire?”

Lăstun ridică botul, trase aer pe nări şi necheză scurt.

— Hai, hai murgule, repede, să vedem, barem, cine-i Smaranda… Intrând pe Uliţa Cojocarilor, găsi uşor casa Smarandei. Descăleca şi bătu în poartă. Ii deschise o fată voinică, trupeşă, cu ochi mari negri şi păr ca smoala.

— Tu eşti Smaranda, nu?

— Aşa s-ar zice, surise fata privindu-l cu luare-aminte.

— Ei, da, frumoasă şi mândră!

— Aşa se spune.

— Şi zi, tu ne-ai ajutat să scăpăm din temniţa agiei?

— Aşa s-ar părea! Râse arătându-şi dinţii albi, frumos rânduiţi.

— Aşa s-ar zice”… „Aşa s-ar părea”… Surise Grue. Şi mătuşa cine-i?

— Mama Lina, zise, şi-i făcu semn să lege calul la stănog şi să intre în ogradă. Auzind vorbă, Calapăr şi Dorondoc ieşiră în cerdac, bucuroşi că-şi întâlnesc, aşa de repede, prietenul. După ce schimbară câteva vorbe despre banul Mihai, Calapăr îl vesti, râzând:

— Vezi că mătuşa Lina nu ştie numai să coasă cojoace şi să ţeasă sumane, ci descântă, Grue, de-ngheaţă apa cu… Trei ciolane de vacă şi patru picioare de porc.

— Fraţilor, trebuie să plecăm, imediat, se făcu Român Grue a nu auzi.

— Unde? Se zgârci obrazul lui Dorondoc.

— O să aflaţi la vreme.

— Văd că te fereşti de noi, se supără Lina. Poate crezi că v-am scăpat din temniţă ca să vă vindem… pe bani?!

— Iartă-mă, mătuşă! La… Departe, peste munţi şi ape.

— Peste munţi, peste hotar!… Treabă grea şi cu primejdie. Şi ce bine se doarme aici, în cojocărie, pe blănuri moi de berbec…

Şi pe când Grue o privea pe Smaranda, zâmbind, fata îl înfruntă:

— Avem pat şi pentru tine, flăcăule!

— Nu pleci, până nu-ţi ghicesc! Zise mătuşa. Smaranda… Descântă, eu ghicesc.

— Nu cred în ghicit, iar la descântat, cred că poznaşul Calapăr a luat… Partea cea mai dulce, că aşa-i place lui.

Smaranda chicoti, dar ochii îi scânteiară un sâmbur de mânie.

— Fraţilor, mergeţi cu mine; ori rămâneţi cu descântătoarea?

— Poftim! Auzi-l cum vorbeşte?! Acuş ne bosumflăm, ca mătuşa Lina.

— Mă gândeam că v-am trecut prin. Prea multe năcazuri şi primejdii.

— Asta cam aşa-i. Că doar tu eşti din aceia care zic: văd cele bune şi-mi plac, dar pe cele rele le urmez şi cu patimă le fac.

— Tu ce zici, Mo toace?

— Zic că de năcazuri şi primejdii nu scapi nici dacă stai pe cotruţă: urcă mâţa pe sobă, îţi doboară drobul de sare în cap şi, aleluia!

— Şi-apoi, ca să nu rămânem datori, te-om mai băga şi noi în niscai încurcături, boclucuri şi răcori. N-avea grijă! Că, oameni suntem…

— Atunci ne pregătim şi pornim chiar în noaptea asta. Aşa-i porunca.

— Aşa să fie! Aprobă Calapăr. Iscălim zapisul plecării în lume, deşi mult aş vrea să mai zăbovesc aici, pe blănuri de berbec, cum am zis, să-mi descânte Smaranda.

— Am uitat descântătura! Râse fata.

— Drăcoaico! De când s-a ivit Grue, la mine nu te mai uiţi, iar pe el îl sorbi din ochi, ca pe-un gavanos cu miere.

— Mă uit şi eu unde-mi place! Râse Smaranda.

— Află, fată hăi, că dumnealui şi-a agăţat traista într-un cui fain şi n-o mai ridică de-acolo, în vecii vecilor.

— Calapărule, nu vorbi ce nu se cade. Că, acuş, plec s-o văd şi să-mi iau rămas-bun de la dânsa.

— Ai înţeles, Smaranda? Năduful lui cel mare-i o… jupâniţă.

— Prietene, n-o lua razna peste haturi! Îl sfătui Grue. Calapăr hohoti, vesel, ca de obicei:

— Mai bine să umblu razna, decât lela ori calea mânzului, ca tine. Mătuşă Lina: n-ai putea dumneata descântă o anume fată să vină la… Acolo unde ne-om duce, taman când fi-vom noi ajunşi? Ştii, aşa… Colac peste pupăză.

Mătuşa clipi şiret din ochi, împunse acul în bundiţa pe care o înflorea şi grăi, cu subînţeles:

— Înţeleg suferinţele inimii şi fac să-ţi vină leacul, călare pe măturoi.

— Destul cu vorba! Hai să hrănim caii, să cumpărăm ceva de-ale gurii şi la drum. Gata?

— Gata, gata dacă vrea… Fata! Nu se lăsă Calapăr; dar ce facem cu Iliuţă?

— Lăsaţi-l la noi! Ceru Lina. Îl învăţăm cojocăria.

— Să-l întrebăm şi pe el, socoti Grue că-i mai bine.

— Mergeţi în mare taină, povăţui Smaranda, care se prefăcea că împunge cu acul în blană, dar îl împungea cu ochii pe Grue. Că duşmani, câtă frunză şi iarbă.

— Mulţumim de sfat, vorbi Moţoc; omul înţelept nu stârneşte mahalaua că şi-a prăpădit luleaua.

Auzind că-i vorba de el, Iliuţă se ridică de pe blana de oaie, unde-şi ostoia truda. Întrebat dacă vrea să meargă cu dânşii, băieţaşul se grăbi să răspundă, deşi era încă somnoros:

— Merg!… Merg! Dar în căruţă… Să mai dorm.

— Are dreptate, băiatul. Luăm şi-o căruţă pentru lucruri… Să ne vedem sănătoşi!

— Umblaţi cu bine şi cu noroc! Urară cele două cojocărese. Iaca, vă însoţeşte şi câinele Osman.

Porniră călări, cu gând la cumpărături, bucuroşi că au cunoscut două femei cu inimă bună. Dar dacă s-ar fi prefăcut în porumbei, ar fi auzit ce vorbeau între ele. Lina îşi îndemna fata:

— Hai, gata! Du-te!

— Mamă, prea-s frumoşi, voinici şi…

— Galbenii boierului sunt şi frumoşi şi sunători…

— Mi-i milă: după ce i-am scăpat din închisoare, să-i dăm pe mâna unui… Dacă-i omoară?

— Noi spunem doar unde se duc. Atât. Şi asta nu-i păcat.

— Nu, mamă! E o faptă mişelească. Şi-apoi nici nu prea ştim unde.

— Slăbănoago!… Mă duc singură, că doar n-o să pierd o pungă de galbeni, pentx-u sclifoselile tale.