Sub ocârmuirea acelui bărbat deosebit „am stârnit furtuna cea mare”

Cât a umblat banul Mihai prin Ţarigrad, ca să dobândească domnia, Român Grue şi prietenii lui au săvârşit alte isprăvi şi chiar năzbâtii, după năravul lor. De pildă, au scos o turmă de oi din mâna unor gelepi turci; au întors din drumul spre Giurgiu o caravană cu saci de grâu şi una cu putini de miere şi sloiuri de ceară, trimise de Alexandru vodă ca peşcheş la sultan, ca să-şi întărească domnia. Au scos din ghiara unui ienicer un copil de patru ani, furat de la o familie din Gherghiţa. Dar asemenea isprăvi săvârşeau şi alţii, aşa că socotim că nu e nevoie să le mai povestim pe larg.

Moţoc Dorondoc s-a logodit cu Măria lui Pătraşcu din Novăceşti. Inima lui Calapăr tânjea după Frau Else, hangiţa de la „Butoiul de Aur”.

Numai Român Grue o aştepta pe Voichiţa, bejenită la Sibiu de răul lui Alexandru vodă şi a lui Radu Cujbă, care se încăpăţâna să-i poarte sâmbetele. Îl ardea dorul să zboare la Voichiţa, dar Radu Buzescu îi ceruse să rămână în Bucureşti, să-l primească pe Mihai vodă cu alai mare. De altfel, acolo, în surghiun transilvan, Voichiţa şi Velica doamna lucrau de sârg, tot pentru tocmirea domniei lui Mihai.

Radu Cujbă răspândi zvonul că fata vornicului Neagu s-ar fi căsătorit, cu un nemeş bogat şi papistaş. Pentru că Român Grue suferea amar. Calapăr îl copleşea cu sfaturile: „Păzeşte gâsca, mai ales când vezi c-o descântă vulpea; nu călca şarpele pe coadă şi nu întărită ursul când doarme; nu pune degetul între ciocan şi nicovală; nu da cu piciorul, c-ajungi să-i duci dorul; cine vara n-are minte, iarna nu mâncă plăcinte; nu mer-ge-n pădure fără secure; nu cată nod pe pod, că prostia şi ura te dau de-a dura”…

Cu atare filosofie, în care vorba era regină, cei trei, adică trei şi jumătate, dacă-l numărăm şi pe Iliuţă, au trăit câteva luni, închinându-se la sfân-tul Aşteaptă, până au avut prilejul fericit să-l primească pe Mihai vodă domn în ţara sătulă de jafuri, biruri, dijme, plocoane, sărăcie şi umilinţi, pricinuite de domni porecliţi Mihnea Turcitul, Ştefan Surdul, Alexandru cel Rău. Ei au îndatorat ţara la o mare mulţime, peste patru mii, de ieniceri şi cămătari, ajunşi adevăraţi stăpâni, peste capul voievodului. Jefuiau case, sate, oraşe. Trimiteau totul peste Dunăre. Ei pedepseau, spân-zurând ori descăpăţânând pe împotrivitori. Adică „vai şi-amar”, vorba lui Toma Neagu aflat, acum, la Sibiu, între pribegi.

Pe Mihai vodă l-au primit cu mare bucurie. Mulţi credeau că, îndată ce se va aşeza în scaun, el va dezlănţui război de dezrobire. Dar nu s-a întâmplat tocmai aşa; de aceea nerăbdătorii au început cârtirea:

— Domnie nouă cu năravuri vechi… Tot ienicerii şi cămătarii fac ce vor…

Dar ceea ce urmărea a săvârşi măria sa avea nevoie de pregătiri mari, în taină, să nu simtă vrăjmaşii. Pentru treburi mai de îndrăzneală şi nedezminţită credinţă, Mihai vodă l-a chemat la sine pe Român Grue şi l-a trimis la Suceava. Ştia că are un armăsar bun, care înghite depărtările ca pe nimica. A plecat cu prietenii săi, într-un galop neostoit, s-o întâl-neuscă pe Velica doamna care, de trei luni, era soţia lui Aron vodă al Moldovei.

În a şasea zi s-au întors şi s-au înfăţişat măriei sale, povestind cele săvârşite în acea solie de taină.

— Măria sa Aron vodă a zis aşa: „Dezlănţuim furtuna cea mare!'„… La plecare, Velica doamna mi-a dat ăst răvaş, să-l citeşti măria ta, când fi-vei singur la ceas de taină. Iar mie dăruitu-mi-a inel pentru logodnica mea.

— Frumos şi scump inel. Să-mi înfăţişezi şi mie logodnica…

— Măria ta, eu… se poticni Grue, vinovat.

— Ai săvârşit vreo poznă? Încruntă măria sa sprinceana.

— Da; am stâlcit în bătaie un ienicer.

— Când ai mai avut vreme şi pentru… Năzbâtii? Se supără vodă.

— Nu pot suferi batjocura şi nedreptatea: îmi ies din fire.

— Ci, n-ai auzit porunca mea: să nu s-atingă nimeni nici de un fir de păr din capul unui otoman? Unde-i cel bătut?

— Închis la straja căpitanului Balotă. Merita o chelfăneală: să nu-şi mai bată joc de noi. Şi iertare, dar nu prea înţeleg porunca măriei tale.

— Nici tu, Calapăr, nu înţelegi tâlcul poruncii mele? Îşi muie glasul măria sa, ţintind privirea spre flăcăul oprit ceva mai încolo.

— Eu înţeleg cum vrei măria ta să înţeleg. De-o pildă: să-i tragem otomanului un zavrac zdravăn, chiar fi aţe cu moartea. Dar măria ta să nu ştii despre asta nimic. Iar când afli, pe săvârşitorii faptei aspru îi cerţi, cu biciul, la butuc. Şi zici către acel ticălos: „Nu domnul, ci ţara se mânie; o mânie nedomolită. Dacă aş avea oaste puternică… Ehei, aş şti eu pe cine să domolesc”…

— Ai înţeles întocmai tâlcul poruncii mele!

— Atunci, măria ta, porunceşte osânda, plecă Grue fruntea.

— Poruncesc încă trei asemenea fapte. Asta ţi-i osânda! Ai înţeles?

— Bună şi dreaptă osânda, măria ta!

— Da; când domnul nu poate, ţara are drept să se apere de samavolnicii. Dar domnul… Domnul mai aşteaptă! Deşi a ven.it pe luptat şi biruit.

— Şi va să-mi tai capul, măria ta?

— Dacă s-ar putea lipi la loc, în clipa asta ţi l-aş reteza, ca să vadă emirul cât de credincios sunt eu sultanului, iar ţie ca să-mi ^rât supărarea şi amarul că ţi s-a risipit, aşa repede încrederea în mine.

— De un an aşteptăm… Aşteptăm şi privim cum ienicerii jupoaie ţara. În loc să ne batem, ne însoţim cu mucenica Răbdarea şi ne închinăm sfântului „Aşteaptă”, ne legănam în braţele mucenicului „Lasă-mă-să-te-las” şi aducem păgâne osanale emirului şi sultanului Murat.

Calapăr privi faţa chinuită a voievodului şi-şi dojeni prietenul:

— Tu n-ai prea răbdat, Grue; cam ades ai luat-o razna. Iar acum cutezi prea mult înaintea măriei sale.

— Totuşi, Grue are dreptate: dacă n-om spune noi măriei sale ce simte şi gândeşte norodul, cine să-i spună? Întrebă Dorondoc. Durerea ne întunecă mintea. Jumătate din Novăceşti, scrum! Prin târg, dughenile golite. Mari turme de oi sunt împinse spre Dunăre şi date gelepilor. Sute de copii furaţi… Grâul şi mierea…

— Multe fapte de vitejie va trebui a săvârşi, ca să vă iert cutezanţa cu care-mi vorbiţi, strângându-mi inima în cleşte de gheaţă.

— Prea bine, măria ta, glăsui iar Moţoc, să ne gândim la Alexandru împărat Machedonul, când Darie împărat i-a trimis două rotile, două ra ele, doi saci cu sămânţă de mac şi o scrisoare, cu vorbe ca acestea: „Să ştii că înţelepciunea tinerilor scurtă este. Iată că ţi-am trimis două rotile să te joci, două racle să le umpli cu haraci; doi saci cu sămânţă de mac s-o numeri, ca să afli numărul oştirii mele”…

— Aşa-i, Moţoace! Surise măria sa. Şi ştiu că Alexandru n-a numărat, ci a pus sămânţă de mac în cozonac şi l-a mâncat, iar lui Darie împărat i-a trimis, drept mulţămită, o traistă de piper să-l mănânce cu toţi ai lui; poate aşa vor afla că macedonenii sunt lei, iar perşii sunt oi.

Paşii ţanţoşi, pintenii sunători şi glasul furios al emirului întrerupseră vorbirea din pălimarul Curţii domneşti, dintre domn şi ţară:

— Mă plâng paşei din Rusciuc! Răcni dregătorul.

— Pentru ce, cinstite emir? Întrebă vodă cu bine ascunsă mirare.

— Şi marelui vizir mă plâng! Şi padişahului! Înteţi strigarea.

— Înnoiesc întrebarea: pentru care pricină, emir al măritului sultan? Stărui vodă, fără a-şi pierde calmul.

— Uite cum tremur de mânie!… Nişte ghiauri au cutezat să se atingă de ienicerul Selim!

— Nemaipomenit! Plesni măria sa din plame, a multă mirare. Mărite emir, cunoşti făptaşii… Nelegiuirii?

— Îi cunoaşte ienicerul.

— S-a sfârşit cu noi… Şopti Grue către ai lui.

— Auziţi, slujitorii mei? Se răsuci vodă către cei trei.

— Auzit, măria ta! Strigară tare, într-un glas, să nu se simtă teama.

— Poruncit-am eu ori nu să fie stropşiţi toţi răufăcătorii, jefuitorii şi tâlharii? Toţi cei care s-ating de oamenii măritului padişah?

— Poruncit, măria ta! Adevereşte Român Grue, cu tărie.

— Voi cerceta şi eu dacă… se încruntă emirul, dar vodă îl întrerupse.

— Poruncile şi împlinirea lor nu priveşte pe străluciţii slujitori ai măritului padişah, ci pe mine! Vorbi hotărât vodă şi către Grue: Află cine a cutezat să se atingă de-un ienicer împărătesc.

— L-a închis un căpitan cu numele Balotă! Arătă emirul că ştie tot şi că se amestecă în treburile ţării.

— Da. Dar numai ca să-l apere de furia mulţimii, măria ta, vorbi limpede Român Grue.

— Da? Cum îşi îngăduie ghiaurii să se înfurie împotriva unui ienicer? Să fie pedepsiţi cei care… Pedeapsă pilduitoare!

— Cheamă-l pe căpitanul Balotă! Porunci vodă lui Grue. Căpitanul se înfăţişă repede. Emirul clocotea ca oala pe flacără. Vodă se răsti cu glas înalt, dar în care nu intra mânie:

— De ce-ai arestat pe ienicerul Selim?

— L-au prins oamenii prădând, împreună cu trei ieniceri şi voiau să-l strivească sub o ploaie de pietre. Deci nu l-am poprit, ci l-am apărat. Cineva, care a fugit, l-a blagoslovit cu câţiva ghionti.

— Afâă-mi făptaşii, căpitane!

R0

— Să-i tai şi să le aşezi capetele pe treptele casei mele, ceru emirul.

Zece capete!

— Faci întocmai, căpitane! Încuviinţă vodă. Calapăr şopti, către ai lui, vorbă de şagă şi durere:

— O dârlobârlobrezirăm, fraţilor!

— Zece capete pentru un… Îngăimă Balotă. De unde să le… Iau?

— În trei zile, zece capete de ghiauri! Ceru emirul, răcnind.

— Ca osânda să fie în adevăr pilduitoare, vorbi molcom Mihai Vodă, ne trebuie răgaz, să-i găsim pe adevăraţii vinovaţi. Căpitane Balotă, ia-l pe credinciosul nostru Român Grue şi, peste zece zile, capetele vinovate să fie pe treptele casei măritului emir.

— Trei zile, nu zece! Se răţoi emirul, din nou, încă mai răstit. Simţind că voievodul îşi pierde răbdarea, Calapăr vorbi cu prefăcută sfială:

— Ca smerită slugă a măriei tale cutez a zice că frica păzeşte bostă-năria; deci să ne îngăduie slăvitul emir zece zile, ca să-i aşezăm pe treptele casei douăzeci de capete vinovate. Că numai când se dă îndoit, o pedeapsă este pilduitoare, iscând spaimă mare.

Emirul surise, bucuros:

— Ghiaurul are dreptate! Deci, zece zile – douăzeci de capete,! Până atunci plăteşti datoriile tuturor cămătarilor. Plăteşti haraciul şi peşcheşurile. Plăteşti mucarerul. Plăteşti toate angaralele!

— Se vor împlini toate, după lege, mărite emir! Făgădui voievodul, încredinţat de marea-i şi înfricoşătoarea-i putere, emirul plecă ţanţoş, pufnind trufie pe nări, ca leul ieşit din adăpost şi repezit după pradă. Calapăr vru să arate că a priceput gândul tainic al măriei sale şi pildui ca un firoscos ce era: %

— Stejarul nu se îndoaie nici de vânt, nici de ploaie, nici de furtună, nici de vreme bună. Iar noi nu stăm cu ochii în podele, să cadă stele, ci luăm de bună una: să stârnim furtuna!

— Da, furtuna cea mare! Suspină vodă încet, dar apăsat, ca o uşurare.

De la Curtea domnească, cei trei prieteni porniră pe uliţi, cam la întâmplare, aruneând arare câte o vorbă întru tălmăcirea gânduri! Or şi a grijilor ce-i împovărau. Dorondoc:

— Zece zile?! Ce minune se poate întâmpla în zece zile?… Grue, fugim în codru! Altminteri, capetele noastre, cele dinţii, vor fi înşirate pe treptele casei emirului.

— Să nu ne amărâm, fraţilor, că în zece zile ori cade samarul ori moare măgarul, ori plesneşte dracul…

— Ori pornim „furtuna cea mare”, zâmbi încrezător Român Grue.

Iar Dorondoc avu răgaz să se răzgândească şi să pilduiască după obiceiul lui:

— Ieşi-vă inorogul şi va goni pe toţi pardosii şi va merge la berbecele cel mare ce-i ajung coarnele până la cer şi-l va junghia inorogul la i «1 inimă cu cornul lui cel ascuţit. Şi va cădea răpus berbecul cel mare şi se vor cutremura toate limbile în lume!” Inorogul este măria sa; pardosii şi berbecele cel mare nu-i nevoie a-i mai tâlcui. Şi n-o să mă mir nici de emir de-o cădea.

Dar prietenii n-au timp a gândi mai adânc la asemenea proorocire, culeasă din Alexandria, că tresar de ce-ntâlnesc pe cale.

— Uite-l pe ienicerul Selim!… Se-ndreaptă spre podul Dâmboviţei.

— I-a şi dat drumul? Se miră Grue.

— Ce i-aş mai trage o nouă păruială… Are trei însoţitori… Păcat! Pe neaşteptate, Iliuţă le ieşi înainte:

— Pe unde mi-ai umblat, pui de lele?

— Bădiţă Grue! Uf! Bine că te-am întâlnit! Jupâniţa Voichiţa a zis să treci, neapărat, pe la dânsa. Dar neapărat şi acuma! Calapăr mormăi, ciudos:

— Ce sfânt lucru ar fi Grue, de n-ai fi tont ca o gutue şi dacă, în loc de aghiazmă ai gusta din apa uitării. Voichiţa-i norocul ienicerului Selim; trece Dâmboviţa şi scapă neponosit.

— Ba, nu! Şopti Grue. După mine, fraţilor!

Într-o clipă, îl ajunseră pe ienicer în mijlocul podului şi toţi trei odată îl brânciră în apă, cu urarea lui Calapăr:

— Bâldâbâc Selim Isâc! Dâmboviţa-i apă dulce şi la vale te tot duce.; Fuga, băieţi!… Răspândiţi-vă!… Potârnichi de pârloagă…

În scurt, se-adună mulţimea şi se minunează, se bucură, văzând cum da osmanlâul din mâini să iasă din apă şi cum îi plutea turbanul pe unde la vale. Privea şi sporovăia în legea ei.

— Cine te-a aruncat, de nu te-ai înecat, Selime?… Prinde orbul scoa-te-i ochii!… Sunt unii îndrăzneţi care fac ceea ce noi…

Pe uliţi cotite, Grue grăbi spre casa Voichiţei. Lăstun ştia bine calea, în ogradă îl întâlni pe Toma Neagu. Îi dădu bineţe, după cuviinţă:

— M-a chemat jupâniţa Voichiţa.

— Da, Grue! Se ivi fata în prag. Doresc a mă sfătui cu tine, în legătură cu neobrăzările şi urgisirile ienicerilor.

— Îşi fac de cap, vai şi-amar!… Se căina Toma Neagu. Un ienicer Selim numit cere zece pungi de galbeni. Zice că dacă nu-i dau până-n prânz, îmi taie beregata… Uite-aşa îşi răsucea iataganul sub nasul meu.

— Ascunde-te la Novăceşti, povăţui Român Grue.

— Până nu dăm pungile nu ne îngăduie a ieşi din casă.

— Am spus să aştepte câteva zile, că voi împrumuta şi… Ba mai e o năpastă: a pus, vai şi-amar… A pus ochii pe Voichiţa!

— Asta-i cât se poate de rău! Se îngrijoră Român Grue.

— Am trecut noi prin multe, dar ca acum, niciodată n-am… Şi unde să ne-ascundem, dacă otomanii sunt pretutindeni?

— Ai dreptate, jupân Neagu.

— Vrei să ne-ajuţi, Grue?

I_- Vreau, Voichiţa! Dar spune: cum?

— Să încerci o vorbă la vodă. Ţine mult la tine.

— Vodă?! Se împotrivi Toma Neagu. Abia îşi ţine zilele domniei. Mii de cămătari îl scutură de parale, ca pe-un nuc, toamna. Şi-apoi vizirul, sultanul, vai şi-a…

— E-adevărat; totuşi mă duc să-l rog. Nu vă las în primejdie, chiar de mi-aş da viaţa. Azi, ienicerul Selim nu va veni; trebuie să-şi usuce straiele şi să-şi cumpere alt turban…

Voichiţa îi mulţumi, deşi nu înţelese prea bine ce tâlc avea vorba despre straiele şi turbanul lui Selim.

După ce plecă tânărul, Toma Neagu îşi privi atent fata şi cu nemulţumire zise:

— Tot mai gândeşti să-ţi legi viaţa de mocârţanul ăsta?

— Tată ţi-am spus-o de zeci de ori: „mocârţanul” ăsta e plămădit dintr-un aluat mai bun decât mulţi din cei de neam.

— Nu ţi-i ruşine să… Am vorbit cu logofătul Mirişte. Feciorul lui…

— Nu! Nu vreau să fiu soţia unuia pe care nu-l cunosc. Boieria-i mai ieftină decât vrednicia, tată! Iar iscusinţa, deşteptăciunea, dragostea, omenia preţuiesc nesfârşit mai mult ca spiţa şi aurul.

— Am trăit, vai şi-amar! S-o aud şi pe asta! Fata mea măritată cu.1…

— Cum? N-ai aflat până acum că de la mine poţi auzi de toate? Zâmbi Voichiţa.

— A, m-am dumirit! Se lumină Neagu la faţă. Îl laşi să tragă nădejde, până ne-ajută să scăpăm de ienicer. Pe urmă…

— Tată, Grue mi-i drag, de mult. Mi-i tare drag! Înţelegi?

— Vai şi-amar! Cum? Vrei să-mi ponoseşti rangul boieresc, câştigat cu atâta trudă şi atâtea pungi de bani?

Întâlnindu-şi prietenii, Român Grue avu de dat răspuns la oarecare întrebări:

— Ce-ai păţit, frate, de arăţi ca floarea bătută de brumă?

— Trebuie să ajung cât mai repede la vodă, să vorbesc despre Voichiţa.

— Să-l rogi să vă cunune?

— Cândva o să fie şi asta! Acum…

— Ei, Grue, Voichiţa te-ar putea îndrăgi, dar boierul Neagu, ferit-a sfântul Sisoe, ocrotitorul proştilor. El doar se face frate cu dracul, până trece lacul, adică primejdia.

— Nu mai palavragiţi!… Încălecaţi şi… Hai!

În trap, ajunseră la Curtea domnească, unde măria sa ţinea sfat cu Stroe Buzescu, despre felul cum să se adăpostească între zidurile mânăs-tirii sfântul Nicolae de pe dealul de peste Dâmboviţa. Stroe povăţui să mai stea măria sa de vorbă cu boierii bătrâni, cu „turciţii”, cum erau vistierul Dan şi Mirişte logofătul.

— Pofteşte-i la mine! Porunci lui Român Grue, care aştepta la uşă, cu obida lui, neîndrăznind a se spovădui.

Într-un sfert de oră, cei chemaţi se aflau în faţa voievodului.

— Ce fac creditorii, vistiere?

— Blestemăţie! Toţi cer, parcă ţara asta ar fi izvor nesecat.

— Ne-au năpădit ca lăcustele! Ne ameninţă. Ne sechestrează în case. Ne jefuiesc şi ne bat pe uliţe. Emirul a cutezat chiar să-mi poruncească pedeapsă pentru cei care l-au chelfănit pe Selim ienicerul.

— Cutezanţă mare, doamne! Scânci Dan vistier. Dar ce să le faci? Stăpâni, doamne!

— Deci acesta ţi-i sfatul? N-am încotro: turcii sunt mulţi, iar emirul unelteşte să mă piardă. Gândesc să plătim tot ce-avem. Şi după ce-i îm-blânzim, vom mai vedea.

— Cum porunceşti, măria ta… se retrase vistierul Dan, îngrijorat de hotărârea voievodului, luată în pripă, în chip cam ciudat.

Stroe Buzescu întrebă pe măria sa, de ce nu-i dezvăluie gândul întreg.

— Deocamdată, gândul tainic mi-l ştii numai tu. Îndrumă toţi cămătarii şi ienicerii din toată ţara să se adune în casa vistierului Dan. Toţi!

Era încredinţat că vor da năvală să-şi apuce partea, înainte de a se goli visteria. Credinţa asta îi asprea chipul şi-i învăpăia privirea. Român Grue i se aşeză în cale, îndrăznind:

— Iertare, măria ta! Voichiţa are…

— Care Voichiţa?

— Fata vornicului Neagu… Urmă tot mai încurcat. E pusă la popreală de ienicerul Selim, la ea acasă. Îi cere zece pungi de galbeni.

— Oho! Surise Stroe. Bani nu glumă.

— Şi care ţi-i dorinţa, Român Grue?

— Un pâlc de oaste să despresor casa, măria ta.

— Nu se poate!

— Zece oşteni şi cu prietenii mei… E inima mea-n joc!

— Domoleşte-ţi-o, dacă nu vrei să te popresc şi pe tine.

— Cerc atunci numai cu prietenii mei, Calapăr şi Dorondoc.

— Opresc, cu străşnicie!

— Măria ta, se jălui Grue, mi-o fură tâlharii!…

— Mi se rupe inima, dar n-am încotro! Se împotrivi vodă încă mai aspru.

— Măria ta, te-am slujit cu credinţă, în câteva împrejurări şi…

— Şi ai să mă slujeşti şi acum: pleci cu ăst pitac la Alba Iulia. Îl dai lui Fabio Genga, diacul craiului. Te-ntorci grabnic, fără răspuns.

— Dacă moare Voichiţa?

— Împlineşti astă poruncă tocmai ca să trăiască şi ţara şi Voichiţa. Ai înţeles?

— Da. Măria ta… Zbor! Zbor, dar Voichiţa-i pierdută, dacă…

— Trimite-i vorbă să aştepte patru-cinci zile. Aşteptare şi răbdare l 1R4

— Boier Neagu să dea banii? Întrebă Grue, cu mare teamă.

— Nu! Să-i dea ţării, dacă-i român! Pe ieniceri să-i amâne, cum o şti, până te întorci. Zboară!

— Ah, dacă Lăstun… ar fi lăstun…!

— Pune-i tu aripi, viteazule! Că le ai, în inimă.

— Să trăieşti, măria ta! Strigă Grue, ieşind, săgeată. Privindu-l, cu încântare şi duioşie, Stroe zâmbi:

— Straşnic flăcău, măria ta!

— Adevărat; dar cum îi ocrotim fata? Că nu vreau să dau emirului nici un bob de bănuială ori de supărare. Dacă simte ceva, totul e pierdut.

— Nu te-ngrijora, doamne: Grue nu pleacă până n-o ştie pe Voichiţa lui la adăpost. Şi-o să mă-ngrijesc şi eu de asta.

Dar stolnicul Stroe Buzescu n-a prea avut dreptate. Grue atâta a făcut: i-a poruncit lui Iliuţă s-o roage pe Voichiţa să nu se teamă; să aibă răbdare, să aştepte cinci zile, să facă tot ce-o putea şi s-o pricepe că, după aceea, o să fie bine.

Băiatul, trap la casa lui Toma Neagu. Dar jupâniţa, departe de a se linişti cu povaţa lui Grue, se mânie grozav:

— Să aştept? Ce să aştept? Aşteptare şi răbdare?

— Aşa a zis: „Să nu se teamă, să mai aştepte”… Repetă Iliuţă. Gonea Lăstun de sfârâia pământuL Singur gonea! Calapăr şi Dorondoc nu-l însoţeau.

Lui Toma Neagu îi veni apa la moară:

— Ţi-ai pus nădejdea în… Român Grue Grozovanul! Şi el, vai de capul lui! Fuge ca un ticălos, un becisnic papă-lapte, vai şi-a…

— Te rog, nu-l ocărî! O fi trimis de voievod cu vreo treabă de taină. Toma Neagu tăcu, ca să n-o supere şi mai tare; dar nu se putu stăpâni să nu-i spună:

— Dacă erai o slută, nu pândeau şapte ieniceri la poartă.

— Tată, mă duc la vistierul Dan; poate ne ajută el.

— Du-te, dacă poţi scăpa de privegherea ienicerilor.

— Mă însoţeşte Iliuţă. Băieţaş, dacă te-ntreabă vreunul din cei care mă păzesc, zici că ai venit să mă pofteşti la vistierul Dan.

— Bună idee… Dar de-acum, vai şi-amar, să nu te mai aud rostind numele mocârţanului!

Casa mare a vistierului Dan, cu cerdac larg, pe stâlpi de stejar se afla pe uliţa Covacilor, în fundul unei curţi întinse, cu copaci, iarbă şi alei prunduite. Voichiţa intră, grăbită, şi-l rugă pe vistier s-o salveze de primejdia şi lăcomia lui Selim.

— A pus doi ieniceri pe urma mea: uite-i, în uliţă. Cere zece pungi Şi pe mine…

— Jupâniţa, şovăi dregătorul, răsucindu-şi un smoc de fire din barbă, alta nimica nu pot, fără numai atât: să-i spui vornicului, părintele dumitale, că, într-o zi, două, totul se va schimba… Emirul mi-i prieten… Uite-l tocmai vine…

Demnitarul otoman intră ca la el acasă, întrebând răstit:

— Vistiere, când plăteşti datoriile, peşcheşurile, birurile, angaralele?

— Nu mi-a poruncit vodă, slăvite emir… Nu-i omul cel mai potrivit a sluji pe înaltul padişah. Are altele în gând.

— Altele? Care altele?

— Gânduri besmetice, slăvite emir. E prefăcut şi viclean. Acum poate ar plăti el, cum şi cât ar plăti, dar peste încă un an, când s-o aşeza mai bine în scaun…

— Atunci îi luăm banii şi-i tăiem capul! Banii pentru noi; capul pentru padişah, ca să ştie şi să-l trimită Domn pe Mihnea Turcitul.

— Nu aşa, pe faţă, că nu vei putea, ci… se opri, speriat: uitase că Voichiţa era în spatele lui. Fată, treci în odaia jupânesei mele şi adastă-mă! Să nu pleci, cumva, că-i mare prăpăd.

Înlelegând ce năpastă poate cădea asupră-i, dacă a auzit ceva despre urzeala vistierului cu emirul, Voichiţa a intrat în iatacul vistiernicesei şi-a rugat-o să-i îngăduie a pleca acasă să-l aducă şi pe părintele său. Văzând-o înspăimântată, stăpâna îi deschise uşa din spate. Alergând pe o uliţă dosnică se întreba: „Cum ajung la Curte, să nu mă vadă ienicerii pânditori? Şi Iliuţă a plecat… A, uite-l pe…

— Calapăr, poznaşule, trebuie să vorbesc cu măria sa!

— Cum? Eu, un ţăran, să deschid uşa lui vodă pentru o jupâniţă, cum e odrasla vornicului Toma Neagu? Peste poate!

— Lasă dojana, că nu-i vorba de mine: măria sa e-n mare primejdie.

— Primejdie? Iertare, jupâniţă, Dorondoc stai strajă în locu-mi.

O luă pe Voichiţa de mână şi-o duse spre odăile domneşti. Văzând-o, stolnicul Stroe Buzescu făcu ochii mari: credea că i s-a întâmplat ceva lui Toma Neagu. În spătăria mică, măria sa cerceta o hartă. Tresări, văzând că o fată se aşează în genunchi şi grăieşte, cu mare emoţie şi pripeală:

— Măria ta, eu Voichiţa lui Toma Neagu am fost la vistierul Dan, să-i cer ajutor împotriva ienicerului Selim şi l-am auzit urzind împreună cu emirul împotriva măriei tale. Apără-ţi viaţa! Te rog, din inimă, măria ta!

— Mda… se gândi voievodul, vistierul te-a văzut plecând din casa lui?

— Nu, am ieşit pe uşa din dos, cu ştirea jupânesei.

— Întoarce-te, cu grijă, înapoi. Să nu te bănuie că l-ai dat în vileag-De mai afli ceva, mă vesteşti.

— Mă întorc, tiptil, măria ta. Că mi-i atât de frică…

— Uneori şi vitejilor li-i frică şi trebuie să păşească pitiş.

În după-amiaza aceleeaşi zile, zece ieniceri s-au strecurat în <-'uâ tea domnească şi s-au năpustit în odaia sfatului de taină. Dar voievod ^ se afla singur, cum credeau ei, ci împreună cu fraţii Buzeşti şi Radu Calomfirescu. Îi veni în ajutor şi aga Lecca şi se luptară din săbii. RaPu nându-i. Asta îl încredinţa pe voievod că Voichiţa avea dreptate. A hotărât să se mute în chilia mânăstirii sf. Nicolae, sus, pe dealul de peste Dâmboviţa. Şi zilele treceau greu: în pândă, bănuieli, urzeli, teamă şi aşteptare.

În a cincea zi, Român Grue s-a întors în Bucureşti. Lăstun l-a purtat ca gândul. Prepunea că răvaşul îl vestea pe craiul Sigismund Bathory că măria sa Mihai vodă porneşte lupta, furtuna cea mare. Ci, acum, stând între oşteni de vorbă cu Calapăr şi Dorondoc despre cele întâmplate în lipsa lui, auziră zarvă în curtea casei vistierului Dan. Diecii au înfăţişat catastifele, iar cămătarii au stârnit târguiala, moşmoneala, ciorăvăiala. Diecii erau puşi anume să-i aţâţe, să-i învrăjbească, să-i sperie că sunt bani puţini. Totul ca să uşureze treaba oştirii, adevărata… Plătitoare.

— Mulţi mai sunt, doamne! Se mira Dorondoc. Ce hărmălaie…!

— Ce de căpuşe ducem în spinare: otomani, oameni ai Fanarului, ar-năuţi…

Deodată, glas prelung de bucium, urmat de o trosnitură asurzitoare de tun: buciumul, de pe zidurile mânăstirii, unde se adăpostise măria sa; tunul, de pe o prispă din faţa casei vistierului Dan. După a treia bombă, stolul lui Stroe Buzescu, în care se rânduise şi Roman Grue cu ai lui, dădu năvală asupra casei vistierului Dan.

De pe uliţa Covacilor şi de pe cele apropiate, peste două mii de oşteni, ieşiţi ca din pământ, o înconjurară din toate părţile: „Să nu scape nici o căpuşă'„… Grue se gândea cât a răbdat şi a chibzuit măria sa, până i-a venit la îndemână: toţi cămătarii strânşi în acelaşi loc. Peste trei mii de lupi, hiene, bursuci, vulpi, în aceeaşi capcană.

Văzându-se împresuraţi şi bombardaţi cu tunul, mulţi prind a se tân-gui, a se ruga de iertare. Ienicerii, însă, trag iataganele şi încep lupta, cutezători, dibaci şi furioşi până la deznădejde.

Dar oştenii români lovesc fără milă. Stolnicul Stroe Buzescu dovedeşte pricepere deosebită în conducerea atacului, în insuflarea curajului. Emirul răcnea furios, îndemnându-şi ienicerii să nu se înfricoşeze de nişte ghia-uri nemernici. Dar văzând că oştenii stolnicului Stroe intră în ogradă, încercuiesc grupurile de cămătari şi-i duc între suliţi, porunci ienicerului Selim să arunce pe fereastră o ladă plină cu aur şi giuvaericale. Gemând de ciudă că risipeşte atâta bogăţie, Selim se căina:

— Păcat, stăpâne! Mai bine să…

— Lasă smiorcăiala!… Văzând aurul, ghiaurii s-or repezi asupra lui, iar noi îi copleşim cu iataganele. Ne mântuim viaţa şi ne luăm bogăţia înapoi!

Cam neîncrezător în planul emirului, ienicerul făcu semn slujitorilor, să împlinească porunca:

— Aruncaţi-le cât mai departe, în mijlocul ogrăzii!… Aşa!… Câteva clipe zornăi aurul risipit pe lespezi de piatră. Între oşteni îşi făcu loc un moment de uimire, după care se stârni mare îmbulzeală şi strigftte, mai multe de spaimă, decât de bucurie: „Aur!… Pietre scumpe!… Bani!… Aur…!”

— Nu-i atingeţi! Porunci Stroe Buzescu. Nu vă lăsaţi păcăliţi!… În noi arde o flacără mai mare şi mai sfântă decât ispita aurului. Flacăra dragostei de moşie şi de libertate!

— Daţi, fraţilor, de zor! Strigă şi Calapăr. Că de-abia acum începe cositul. Aşa!… Ei, m-ai înţepat pe la spate? Ţi-arăt eu ţie, mişelule!

— Eşti rănit, Calapăr? Întrebă Român Grue.

— O zgârietură… Na!… Na şi ţie! Împărţea lovituri în dreapta şi-n stânga, la fel cu Grue, Dorondoc şi mulţi alţi oşteni, năpustiţi în ogradă.

În zadar răcnea emirul, la fereastră, clocotind de furie:

— Luptaţi!… Lăsaţi aurul pentru ghiauri!… Luptaţi!… Tăiaţi-i!… Unul câte unul cămătarii pier ori se dau prinşi. Vacarmul luptei, zângănirea armelor scad. Grue cu ai lui scotocesc după cei ascunşi în cotloane întunecoase ori în beciuri şi-i aduc la cetele înţărcuite de oştenii stolnicului Stroe. Il scot şi pe emir şi pe Selim ienicerul, între suliţi. Acum apare şi măria sa. Laudă vitejia oştenilor; apoi le arătă că toată bogăţia ce se va găsi asupra cămătarilor şi a ienicerilor este a ţării.

— În numele ei, vă mulţumesc. Am stârnit furtuna cea mare; dar greul greului de acum urmează. Dacă în viitoarea ei biruim şi ne facem ţara slobodă, înseamnă că am dezlănţuit furtuna dezrobirii! Dacă nu, pierim cu toţii!

— Biruim!… Biruim, măria ta! Strigară sute şi sute de glasuri.

Ochii cei vrăjiţi ai voievodului se umeziră de lacrimi, iar buzele şoptiră: „Biruinţă, copiii mei”… Şi zărindu-l pe Român Grue îi făcu semn să se apropie:

— De ce n-ai venit să-mi spui ce-ai făcut acolo, unde te-am trimis?

— Iertare, măria ta, dar am sosit chiar în clipa când suna buciumul şi bubuia tunul. Cum acolo totul a fost bine, am socotit că mă pot înfăţişa măriei tale după ce l-om cuminţi pe emir şi pe toţi cămătarii.

— Bine ai făcut!

— Măria ta, îl avem aici pe măritul emir: pot să-i spun acum că noi, Calapăr, Moţoc şi cu mine, am avut grijă să-l chelfănim pe Selim şi să-l aruncăm şi în Dâmboviţa, să se spele de păcate?

Vodă îi făcu, cu arătătorul de la mâna stingă, semnul dojenitor pe care-l făcea numai celor dragi. Apoi grăi:

— Stolnice Stroe, ia-l pe căpitanul meu Român Grue Grozovanul în straja domniei, împreună cu Calapăr şi Moţoc Dorondoc. Ii dai un stol să-l deprindă cu lupta. Ai înţeles, căpitane Român Grue?

— Înţeles! Se repezi, îi sărută mâna şi îngenunchie strigân”

— Să trăieşti, măria ta!

I -morăştiat şi au mai avut multe ceasuri de lucru până au strâns aurul godină până au legat toţi cămătarii, să-i pună la popreală. Când au trecut în odăile străjii domneşti, Grue grăi către prietenii lui:

— Acum, ce ziceţi? Pot s-o peţesc pe Voichiţa?

— Eu mă tem încă de năcăfalele lui Toma Neagu, îi răspunse Dorondoc; iar Calapăr, înainte de a-i povesti ce ispravă a făcut jupâniţa în lipsa lui, adică înainte de a-l bucura, îl înţepă cu o zicală-povaţă:

— Fericit omul care se mulţumeşte cu mai puţin decât are şi cel care înghite numai cât poate mesteca.

Aflând cum a pătruns în casa vistierului Dan şi cum a descoperit urzeala, Grue s-a bucurat şi, totodată, şi-a amintit că emirul ceruse să i se aşeze zece capete de ghiauri pe treptele casei, în zece zile, iar el i-a oferit douăzeci.

— Căpitane Român Grue, porunceşte călăului să-i pună treizeci şi două de căpăţâni de ieniceri. Să se sature! Povăţui Dorondoc.

Şi fapta asta s-a povestit ca o ispravă a celor trei, deşi Român Grue spunea că aparţine doar poznaşului Calapăr, cel care nu prea înţelegea de ce măria sa a lăsat emirul să plece peste Dunăre şi nu i-a pus căpă-ţâna pe treptele casei, ori într-o ţeapă, în mijlocul uliţei, cum ar fi făcut voievodul poreclit Ţepeş. Ar fi fost a treizeci şi treia căpăţână…