După arderea Troiei

Văzând că după zece ani zidurile Troiei rămân neclintite, Ulise-Odiseu cel iscusit urzi cu ajutorul Minervei, zeiţa înţelepciunii, un plan ciudat, pe care însă nu-l dezvălui nimănui. Pentru a-i încerca trăinicia, el îşi puse chiar viaţa în primejdie. Se îmbrăcă în straie de cerşetor, scrijelă trupul său cu răni sângeroase şi, luându-şi chip de bătrân, se furişă în cetatea troienilor. El voia să măsoare porţile Troiei ca să vadă pe unde ar intra o maşină uriaşă, cu care să distrugă cetatea. Ulise nu se sfii a se arăta Elenei, prea-frumoasa soţie a lui Deifob. Bănuia Ulise că Elena nu-l va vinde troienilor, pentru că ea doreşte în adâncul sufletului întoarcerea la Sparta, la soţul dintâi şi la copil; că ar face bucuroasă aheilor un bine, ca să-şi dobândească iertarea de la ei şi de la bunul Menelaos. Ulise avu dreptate în bănuielile sale, căci Elena nu-l dădu pe mâna troienilor, deşi părea că-l recunoaşte. Dar voind ea să ştie neîndoielnic de este Ulise ori nu, îl trimise la baie, iar roabele sale îl spălară, îl unseră cu uleiuri înmiresmate şi-l îmbrăcară cu veştminte strălucitoare. Aşa cum arăta acum, Ulise nu se mai putu ascunde de ea. Dar Elena, luându-l deoparte, îl rugă să i se încreadă, să-i spună de ce a venit şi dacă-l poate ajuta cu ceva. Ulise îi mărturisi:

— Vreau să cunosc tainiţele Troiei, ca să ştiu pe unde aş pătrunde mai lesne cu oamenii mei.

Şi Elena îi spuse tot ce ştia, ba îl şi ajută să iasă din cetate nevătămat. Acum, ştiind ce are de făcut, Ulise adună căpeteniile ahee şi puse meşteri pricepuţi să întocmească un cal uriaş de lemn, pe care-l umplu cu oşteni. Aheii împinseră namila până lângă porţile Troiei, apoi, prefăcându-se că se întorc acasă, dădură focului şi tabere şi corturi. În zori ei se urcară pe corăbii şi părăsiră ţărmul.

Văzându-i pe ahei plecaţi, troienii se încumetară să iasă din cetate până la ţărm, şi mare le fu bucuria când nu mai văzură picior de grec în jurul cetăţii. Unii se uitau cu mirare la locurile unde cu o zi înainte fuseseră cortul lui Ulise, al lui Agamemnon şi ale altor eroi de temut, care erau acum departe.

Multe căpetenii trecură de poartă, iar printre toţi frumosul Deifob şi frumoasa Elena păreau asemenea zeilor fără de moarte. Îndemnată, se pare, de vreun zeu protivnic aheilor, Elena ciocăni în lemnul scobit şi strigă numele lui Menelaos şi ale multor fruntaşi ahei. Menelaos, auzind glasul femeii iubite, ridică braţele, şi era gata să-i răspundă, dacă nu-i acoperea Ulise gura cu pumnul. Numai astfel scăpară cu toţii de la moarte.

În jurul calului, troienii se sfătuiau ce să facă cu el: unii ar fi voit să-i dea foc; alţii să-l arunce de pe munte; alţii doreau să-l păstreze ca pe un dar ceresc. Zeiţa Minerva, duşmănoasă, sprijini în adunare pe cei din urmă, şi astfel, în amurg, calul de lemn fu în cetate. La miezul nopţii, când troienii ameţiţi de băutură dormeau adânc, un grec furişat în cetate deschise uşa tăinuită a namilei. Ostaşii, sărind pe scări, deschiseră porţile cetăţii. Oştile greceşti de pe corăbiile care s-au întors pe furiş intrară în cetate şi Troia fu în noaptea aceea arsă din temelii. Troienii care mai scăpară cu zile au fost puşi în lanţuri şi duşi în robie.

După aceea, zeii care i-au ajutat până atunci pe greci îi părăsiră în voia soartei, lăsându-i pe fiecare să plece pe alte drumuri. Unii n-au mai ajuns acasă, iar alţii au ajuns târziu, după multe şi grele păţanii. Pe mulţi i-a pedepsit Minerva, supărată că au cutezat să-i aducă jertfa în amurgul serii, ameţiţi de băutură.

Menelaos plecă în zori, cu corăbiile grele de comorile Troiei şi de roabe tinere şi zvelte.

Nestor bătrânul, împreună cu viteazul Diomede, ajunseră curând acasă. Mirmidonii lui Achile au plutit norocoşi, cârmuiţi de Pirus-Neoptolem, iscusitul fiu al lui Achile. Aiax, fiul lui Oileu, a căzut de pe catarg în mare. Menelaos a ajuns la Sparta abia după opt ani, împreună cu frumoasa Elena, după ce a zăbovit multă vreme în Fenicia, în Sidon şi chiar în Egipt.

Pe Agamemnon, la întoarcerea în Argos, l-a ucis vărul său Egist, care-i răpise şi femeia, pe Clitemnestra, sora frumoasei Elena, născute amândouă dintr-un ou.

Răzleţiţi de flota cea mare a lui Agamemnon, Ulise şi corăbierii săi, care navigau spre patria lor Itaca, poposiră în insula locuită de neamul ciconilor duşmănoşi, care ajutaseră pe troieni. Jefuind insula, itacienii luară ca pradă multe averi şi fete tinere şi frumoase. Ulise, ştiind că ciconii sunt mulţi şi viteji, porunci oamenilor săi să-şi ducă repede prada la corăbii şi să fugă pe valurile ocrotitoare. Ei nu-l ascultară, ci întinseră ospeţe pe ţărm cu carne şi cu vin din belşug. În timpul nopţii plecară din oraş crainici repezi, ce duseră vestea prăpădului, şi în zori sosi mulţime mare de ciconi cu armele în mâini, pe jos ori pe care de luptă. Ei loviră cu putere în mica oaste a lui Ulise, moleşită de vin. De dimineaţă până seara ţinu lupta, iar în amurg, aheii, slăbiţi şi împuţinaţi, abia izbutiră să dezlege odgoanele corăbiilor şi să fugă pe mare. Părăsind o parte din avuţiile jefuite, precum şi femeile, ei fugiră pe valuri; dar nu toţi, căci fiecare corabie pierduse câte şase vâslaşi.

Iar în mijlocul mării, neînduratul Jupiter dezlănţui împotriva itacienilor furtunile cerului. Pământul şi apele fură învăluite cu o pânză de nori negri, iar din creştetul cerului coborî o noapte adâncă. Crivăţul sufla şi sfâşia valurile cu zgomote înfricoşătoare. Abia izbutiră nefericiţii itacieni să scape cu viaţă, după nouă zile şi nouă nopţi de luptă cu talazurile. Ei puseră piciorul pe ţărmul locuit de oamenii care se hrănesc cu lotus, floarea uitării, asemănătoare nufărului la înfăţişare. Lotofagii, mâncători de lotus, erau un popor paşnic şi liniştit, care nu cunoşteau viclenia. Ei poftesc pe itacieni să guste frunze de lotus, darul plăcut al patriei lor. Din clipa în care oştenii lui Ulise ating cu buzele acele roade dulci ca mierea, ei nu se mai supun căpeteniei, nici nu mai vor să ştie de patria lor. Ei nu mai doresc altceva decât să-şi petreacă viaţa în mijlocul acelui popor. Uită până şi numele patriei, Itaca. Cu sila îi smulge Odiseu din acele locuri pe oştenii care se ospătaseră cu roadele de lotus, iar pe cei care nu le gustaseră abia îi opreşte să nu se înfrupte din ele. În scurtă vreme, toţi oştenii sunt în bărci şi încep a bate cu lopeţile apa spumegată a mării.