Ciclopul Polifem

Suflând în urma corăbiei, vântul îi mână în insula Ciclopilor, pământ nearat şi nesemănat şi totuşi hărăzit de zei cu daruri înzecite decât dobândesc muritorii cu sudoarea frunţii. În pajiştile înflorite tot anul, păşteau turmele de capre şi de oi. Inima lui Ulise, îmboldită de vreun zeu duşmănos, era dornică peste măsură să cunoască seminţia înfricoşătoare a ciclopilor, să afle cum trăiesc făpturile care nu ascultă de legi şi nici de zei nu se tem. El opri corăbiile într-o insulă depărtată, ci numai corabia sa aruncă odgoanele pe insula Ciclopilor.

Plecă apoi Ulise cu o ceată de doisprezece inşi, purtând în braţe urcioare de vin vechi şi tare, prada luată de la ciconi. Iată-i acum pe toţi la gura peşterii în care sălăşluia Polifem! Cum ciclopul nu se afla acasă, ei intrară şi priveau cu luare-aminte la mulţimea de urcioare aşezate cu rânduială. Dar iată-l şi pe uriaşul Polifem în pragul peşterii, cu o claie mare de ramuri pe spinare. El trânti la pământ legătura, iar zgomotul căderii îngrozi pe ahei, care se furişară prin cotloanele peşterii. Polifem aşeză la gura peşterii o stâncă atât de grea, de n-ar fi putut-o urni o sută de oameni. Apoi aprinse focul din vreascuri şi, la lumina flăcărilor, zări feţele îngrozite ale oaspeţilor săi nepoftiţi.

— Cine sunteţi voi, străinilor pe care dorinţa de jafuri vă aduce în casa mea? strigă Polifem.

Toţi încremeniră, ci numai Ulise cuteză să iasă la iveală, proptindu-se în faţa ciclopului.

— Nu suntem furi, răspunse el, ci luptători de pe ţărmul Troiei. Pribegind pe mare, ne plecăm la picioarele tale şi te rugăm să ne găzduieşti, dacă te temi de Jupiter.

Dar ciclopul se răsti la el:

— Se vede că nu eşti teafăr, străine, dacă mă ameninţi pe mine cu zeii din Olimp. Ciclopii sunt mult mai presus decât zeii. Dar unde v-aţi lăsat corăbiile cu ceilalţi tovarăşi? întrebă ciclopul, îndulcindu-şi deodată glasul cu viclenie. Sunt şi ei pe aici pe aproape, sau marea duşmănoasă i-a înecat?

Ulise îi răspunse cu prefăcută jale:

— Vai, bunule Polifem, furtunile stârnite de Neptun au sfărâmat corăbiile noastre, iar corăbierii sunt pradă jivinelor mării; numai noi, câţi ne vezi, am ajuns la tine, plutind pe rămăşiţele vaselor.

În tăcere, uriaşul întinse mâinile fioroase şi apucă doi soldaţi. El le zdrobeşte capetele de o stâncă, îi ronţăie în dinţi, cu oase cu tot, apoi se culcă cu faţa în sus şi adoarme. Ulise l-ar ucide în somn cu paloşul, dar ştie că ciclopii nu mor. Şi chiar de-ar fi zburat sufletul lui în infern, de bunăseamă că şi aheii ar fi putrezit acolo, în faţa stâncii uriaşe.

În zori, ciclopul se trezi flămând, mai înghiţi doi oşteni şi porni la câmp, aşezând pietroiul greu în faţa peşterii. Către seară, mână din nou în peşteră turmele de oi, apoi alţi doi oşteni îi potoliră foamea. Ulise dădu ciclopului să bea din vinul vechi şi tare, adus cu urciorul de la corabie. Polifem bău până se ameţi, apoi prinse chef de vorbă:

— Care e numele tău, străine?

— Nimeni” e numele meu, răspunse Ulise, ticluindu-şi bine treburile.

— Îţi mărturisesc din inimă că nu am băut niciodată un vin atât de bun. Ţie, Odiseu, îţi voi da dovadă de mulţumirea mea. Pe tine te voi înghiţi cel din urmă.

Aşa grăind, ciclopul se culcă pe spate şi adormi, iar Ulise apucă degrabă un ţăruş ascuţit pe care-l vârî în foc. Şi cum ciclopul avea un singur ochi în mijlocul frunţii, către ochiul acesta îndreptă Ulise vârful ţăruşului aprins, îl înfipse adânc şi-l răsuci cu putere.

Din ochiul ars izvorau şiroaie de sânge şi de apă, iar ciclopul orbit urla îngrozitor. Auzindu-l, ciclopii din vecinătăţi se grămădiră la poarta peşterii lui şi încercară zadarnic să ridice bolovanul. Apoi îi strigară de afară:

— Ce e eu tine, Polifem, de ne trezeşti în miezul nopţii cu zbierete de moarte? Cine a venit să te prade? Ce uriaş luptător ţi-a înfrânt puterea?

Polifem se zbătea de durere şi nu se putea ridica de jos. El le răspunse gemând:

— Vai mie, „Nimeni” a pătruns în peştera mea. Sunt prada vicleniei, nu a puterii, pentru că „Nimeni” nu se poate lăuda că m-a răpus în luptă dreaptă.

— Dacă e „nimeni”, îi răspunseră dânşii supăraţi, nu ne mai trezi din somn! Şi ciclopii se împrăştiară pe la casele lor.

După o vreme, Polifem se sculă de jos, dădu în lături stânca de la intrare şi chibzui cum să-i prindă pe ahei când vor încerca să iasă. Berbecii şi oile uriaşe începură să se strecoare afară, iar Polifem le pipăia spinările cu mâna. Văzându-l, iscusitul Ulise pricepu îndată cum vor scăpa. El legă câte doi pari groşi între doi berbeci, şi de pari agăţă câte un oştean. Polifem nu pipăia pântecele oilor şi nu găsi nici un om. Mai rămăsese Odiseu. El ochi un berbec uriaş, pe cel mai voinic, şi se apucă vârtos cu mâinile amândouă de lâna ce-i atârna sub pântece. Pipăindu-l, Polifem simţi că trece berbecul său alintat şi-i vorbi astfel:

— Berbecelul meu drag, de ce oare astăzi ieşi cel din urmă, tu, care întotdeauna erai cel dintâi? De ce nu poţi vorbi, ca să-mi arăţi unde se află nemernicul care mi-a scos ochiul? Cum l-aş zdrobi!

Dar berbecul nu ştia vorbi, şi Odiseu ajunse la corabie. Din mijlocul apei, el strigă batjocoritor:

— Ehei, ciclopule, caută-ne mult şi bine, că noi suntem departe! De-ai fi avut şi doi ochi, ţi-i scoteam pe amândoi, şi tot nu ne găseai.

Ciclopul, auzindu-l, se repezi la ţărm, pe cărările ştiute, apoi aruncă o stâncă uriaşă într-acolo de unde venea glasul lui Ulise. Stânca se prăbuşi în faţa corăbiei, apele se dădură în lături şi un hău adânc se căscă sub corabie, care se urni către ţărm înapoi. Abia o împinseră corăbierii cu lopeţile în larg, când Ulise iarăşi strigă:

— Ciclopule nerod, când te va întreba cineva cine ţi-a scos ochiul, să-i spui că ţi l-a scos Odiseu, adică Nimeni, fiul lui Laerte din Itaca!

Ciclopul îţi aduse aminte atunci de o veche prevestire că un muritor viclean şi isteţ îi va scoate într-o zi ochiul. La acest gând, otrava mâniei i se revărsă în sânge, căci el aştepta şi se ferea de vreun uriaş spăimântător, iar nu de un omuleţ neînsemnat ca Ulise, pe care l-a lăsat să doarmă noaptea lângă el în peşteră.

— Trebuia să-ţi sucesc gâtul din prima seară! mormăi Polifem, aruncând altă stâncă uriaşă spre corabie. Nemaiputând-o ajunge, Polifem se rugă plângând de puternicul său tată, zeul Neptun-Poseidon:

— Zeule care cutremuri apele şi pământul, tu care te lauzi că-mi eşti părinte şi că eu sunt fiul tău, ascultă-mi rugămintea! Ulise, distrugătorul cetăţilor sfinte, fiu al lui Laerte din Itaca, să nu-şi mai vadă niciodată moşia părintească! Iar dacă soarta se împotriveşte rugăminţii mele, fă ca Ulise să ajungă acasă cât mai târziu vei putea! Şi chiar atunci când va ajunge, să nu se afle pe vasul său, nici cu tovarăşii săi de luptă, ci singur, pe o corabie străină, dus de milă! În casa lui, să intre pe o uşă dosnică şi să fie întâmpinat de neînduplecaţi duşmani!

Ulise îşi regăsi celelalte corăbii şi porniră împreună la drum.