PACE ÎN ITACA.

Ştafeta zeilor, înaripatul Mercur, chemă umbrele peţitorilor ucişi de Ulise şi le călăuzi în infern. Umbrele îl urmau ascultătoare, cu ţipete jalnice, ca un cârd de corbi rătăcitori prin noapte, alcătuind un lung şi spăimântător şirag. Zburau peste talazurile oceanului şi, trecând prin porţile Soarelui şi prin ţara Visului, ajunseră în câmpia în care înfloreşte aişorul, arborele morţii. Din această câmpie neguroasă, umbrele celor căzuţi fără de cinste se depărtară şi se pierdură în negrul orizont al infernului, pornind la judecata din urmă.

Când astfel se petreceau lucrurile în infern, Ulise cu Telemac şi cu cei doi păstori credincioşi ajungeau pe ogorul bătrânului Laerte, nefericitul tată al lui Ulise. Intrând într-o livadă înfrumuseţată prin munca stăruitoare, Ulise găsi pe tatăl său singuratic. El săpa pământul în jurul unui copac tânăr şi era îmbrăcat într-un veştmânt de muncitor, plin de colb şi de cenuşă. În picioare purta cizme înalte, ca să se ferească de înţepăturile mărăcinilor, iar fruntea îi era acoperită cu o cuşmă de piele de căprioară. Aşa umbla bătrânul, nutrind în piept marea durere pentru fiul pierdut. Aplecându-se asupra bătrânului, Ulise îi vorbi:

— Caut un om pe care-l cheamă Laerte. Odinioară am primit în casa mea un oaspe de la care păstrez o amintire neştearsă. Niciodată nu mi-a venit din ţările îndepărtate un om mai de seamă. Spunea că numele tatălui său e Laerte. Patria lui e Itaca. Şi dacă nu mă înşel, aceasta e patria lui. Spune-mi, unde îl pot găsi?

Auzindu-l vorbind despre Ulise, bătrânul lăsă lucrul neisprăvit şi ridică ochii la străin, întrebându-l:

— Şi unde a plecat el de acolo?

Ulise răspunse:

— Tată, eu sunt fiul pe care-l aştepţi de douăzeci de ani. Opreşte-ţi lacrimile, căci trebuie să vorbim şi de alte lucruri care ne zoresc! La curte am ucis pe toţi peţitorii, şi acum trebuie să dăm socoteală de ei.

Auzindu-l, bătrânul îşi prinse fiul în braţe şi stătu mult aşa, ca pierdut, cu picioarele tremurând. Ei merseră în casă, unde Telemac şi păstorii pregătiseră o masă bogată. Atunci veni Dolios grădinarul cu cei şase fii ai săi, şi toţi îl îmbrăţişau pe Ulise şi se bucurau de sosirea lui.

Dar pe când ei se ospătau, în oraş ajunse ştirea morţii peţitorilor şi îndată alergară de pretutindeni neamurile celor ucişi, care ridicară leşurile şi le duseră acasă. Apoi se adunară în for şi se sfătuiau ce să facă. Tatăl lui Antinous, Eupit, rău şi nedrept, căci avea cui semăna fiul, vorbi aşa fruntaşilor adunaţi:

— Fraţilor, Ulise a fost o mare năpastă pe noi. El ne-a pierdut toate corăbiile şi oamenii toţi pe care i-a luat la Troia. Abia ajuns acasă, ne-a ucis şi pe cei mai buni copii rămaşi în cetate. Dar pe deasupra, el a ucis şi pe fiii prietenilor noştri din insulele vecine, şi acum ne va băga în război cu părinţii acelora. Negreşit, el va căuta să fugă, dar noi să nu-l lăsăm, ci să-i ieşim înainte şi să-l ucidem!

Toţi de faţă erau de părerea lui şi strigau împotriva lui Ulise. Dar atunci veniră din cetate cântăreţul Femios şi crainicul Medon care scăpaseră de moarte, nefiind vinovaţi. Medon le vorbi:

— Oameni cu teamă de zei, luaţi aminte ce vă spun! Ulise a făcut cu voia zeilor ceea ce a făcut. Am văzut cu ochii noştri pe Minerva care-l ajuta sub chipul lui Mentor cel înţelept. Când ea se repezea spre peţitori, ei se prăvăleau ca spicele de grâu în mâna secerătorului.

Iar bătrânul Haliterse, care şi în for luase apărarea lui Telemac, vorbi:

— De atâtea ori v-am spus, prieteni, să nu mai lăsaţi pe fiii voştri să-şi bată joc de casa unui om care pe vremuri a fost stăpânitorul nostru, ba încă un cârmuitor bun şi cu dragoste de oameni. Voi nu m-aţi ascultat şi rău aţi făcut. Deşteptaţi-vă! Nu porniţi cu război împotriva lui Ulise, căci zeii care-l ajută vor mai vărsa sânge omenesc. Şi de ce să sângereze poporul pentru câţiva prinţi nelegiuiţi?

După vorbirea lui Haliterse, itacienii se împărţiră în două cete. De partea lui Eupit erau neamurile morţilor şi slugile lor; de partea lui Haliterse erau poporul şi fruntaşii care voiau linişte în ţară. Aceştia se despărţiră de Eupit şi se împrăştiară pe la casele lor. Eupit, în fruntea celor dintâi, porni cu zarvă mare la palatul lui Ulise.

În ceruri, zeiţa Minerva se înfăţişă mâhnită tatălui ei ceresc, stăpânul trăsnetelor, zicându-i:

— Tată al meu, oare nu se va mai sfârşi prigoana lui Ulise? Nu mi-ai făgăduit tu oare că-i vei reda liniştea, după ce va scăpa de Neptun? Priveşte în jos, la Itaca, pe Eupit, care răscoală pe cetăţeni şi vrea să-l ucidă pe Ulise! Hotărăşte să pui odată capăt războiului!

— Copila mea, răspunse zeul, nu ţi-am îngăduit oare să-l ajuţi cum te vei pricepe? Du-te deci, şi fă tot ce vei crede ca să-l scuteşti pe Ulise de suferinţi! Apoi întemeiază în Itaca o pace fără de sfârşit şi aibi grijă de Ulise până la adânci bătrâneţe!

Tocmai acum, Eupit, în fruntea unei cete mari, se apropia de mica ceată de oameni a lui Ulise, care se întorceau la palat. Minerva îndemnă pe Laerte:

— Ia mai încearcă-ţi o dată puterile din tinereţe! Învârte lancea ca odinioară şi zvârle-o de-a dreptul la ţintă!

Laerte o ascultă şi apucă lancea cu dreapta, rugându-se cu glas tare de Minerva. Lancea căzu ca un trăsnet pe coiful lui Eupit şi-l sfărâmă o dată cu capul. Eupit căzu la pământ, iar Ulise cu ai săi porniră într-un iureş năvalnic. Dar Zeiţa strigă tuturora:

— Opriţi-vă! Puneţi capăt războiului şi vărsării de sânge! E voinţa lui Jupiter. El m-a trimis aici.

Auzind glasul de aramă al zeiţei, oamenii lui Eupit îngălbeniră de groază şi se împrăştiară care încotro apucă. Numai Ulise şi Telemac, văzându-i fugind, se năpustiră cu mai multă mânie împotriva lor, şi nu lipsea mult să-i ucidă pe toţi. Dar atunci, marele Zeu din nouri azvârli în mijlocul luptătorilor trăsnetul său de foc şi ei se opriră cu toţii. Zeiţa Minerva, la chip leită Mentor cel înţelept, încheie între dânşii o pace care nu avea să mai sfârşească niciodată.

Acasă, Penelope îl primi pe soţul ei cu lacrimi în ochi, iar când auzi că războiul a fost alungat din Itaca, se rugă de Ulise:

— De azi înainte să nu ne mai părăseşti niciodată! Lasă, Ulise al meu, truda războaielor pentru alţii mai tineri!

— Ştiu că nu te vei bucura prea mult când vei cunoaşte adevărul, zise el, dar trebuie să ştii ce ne mai aşteaptă. Noi trăim pe o insulă şi, fiind înconjuraţi din toate părţile de apă, nu ne putem mişca nici hrăni fără învoirea lui Neptun, stăpânul apelor şi al Oceanului. Trebuie, deci, să dobândesc iertarea lui. Iată, îţi voi spune totul. Când am coborât în infern, proorocul Tiresias mi-a dat poruncă să cutreier din nou drumurile cu o vâslă în mână şi să merg cu ea până voi întâlni un popor care nu cunoaşte sarea în bucate şi care nu a auzit de corăbii, nici de vâsle, aripile corăbiilor. Ca semn că am găsit acest popor care nu cunoaşte marea, îmi va ieşi înainte un trecător care va zice că eu ţin în mână o lopată pentru vânturat grâul, iar nu o vâslă pentru tăiat valurile apei. Când voi găsi acel călător, eu trebuie să înfig vâsla în pământ şi să jertfesc lui Poseidon-Neptun un vier şi un berbec. Astfel Neptun se va împăca, iar eu mă voi întoarce acasă ca să jertfesc tuturor zeilor. După aceea, voi ajunge cu ai mei cei dragi la adânci bătrâneţe şi voi trimite pe mare corăbiile, fără teamă de ura lui Neptun.