ZIUA RĂZBUNĂRII.

Îndemnată de Minerva, regina Penelope aduse în mijlocul peţitorilor un arc uriaş, o tolbă de săgeţi şi douăsprezece inele pe care eroul nu le luase cu sine la Troia.

— Luaţi seama, rosti ea, la vorbele mele, prinţi trufaşi, voi, care în lipsa bărbatului meu aţi pus stăpânire pe casa şi averile sale! A sosit şi ziua în care va trebui să ascult porunca pe care mi-a dat-o la plecare. Pe acela dintre voi care va izbuti să întindă arcul lui Ulise şi să străbată cu săgeţile zburătoare cele douăsprezece inele înşirate aici la pământ îl voi urma în casa lui. Voi părăsi locaşul în care am intrat întâia oară în zilele celei mai fragede tinereţi, ca să las fiului meu averea sa.

Păstorul Eumeu ia arcul şi săgeţile din mâna reginei. Plângând, el le aşeză pe masă. Filetes, păstorul credincios, plânge şi el, iar astfel stârneşte mânia lui Antinous, care strigă:

— Ţărănoi nerozi, de ce urlaţi? Vreţi să vă creadă regina plini de credinţă? Nu vă temeţi; că doar n-a venit Ulise ca să îndoaie arcul. Eu cred că printre noi niciunul nu va face aceasta. Astfel grăi Antinous, gândindu-se la peţitorii ceilalţi, căci în sinea lui se şi credea învingător.

Rând pe rând încearcă prinţii toţi să îndoaie arcul, dar coarda ţeapănă ca de oţel nu se supune braţelor lor plăpânde. Antinous şi Eurimac, socotindu-se mai tari, aşteaptă să încovoaie cei din urmă arcul. Dar când le vine rândul, nici ei nu sunt în stare să-l clintească şi rămân uimiţi de puterea eroului care odinioară mânuia arcul din lemn de corn ca pe o jucărie de copil. Curajul le piere şi cu toţii stau îngroziţi, ca nu cumva să se întoarcă Ulise acasă.

Atunci Ulise chemă pe Filetes şi pe Eumeu, zicându-le:

— Credincioşii mei păstori, nu vă uimiţi de cele ce vă voi spune! Eu sunt Ulise, stăpânul vostru. Nu mă întrebaţi mai mult! Ajutaţi-mă să lupt cu peţitorii reginei! Staţi lângă mine, şi-mi veţi cunoaşte puterea!

Păstorii varsă lacrimi de bucurie la auzul vorbelor sale, dar Ulise nu le dă răgaz. Grăbindu-se să intre în sală, el le zice:

— Zoriţi! Eu voi cere arcul ca să-mi încerc puterea, iar tu, Eumeu, să mi-l aduci, oricât s-or mânia peţitorii! Tu, Filetes, mergi de ferecă porţile şi uşile toate şi spune Euricleei să nu lase să iasă nici o femeie din odăi, de vor auzi ţipete şi larmă în sala cea mare. Apoi vino la noi!

Intrară în sală pe rând. Ulise ceru şi el să-şi încerce puterea cu arcul, dar peţitorii îi răspunseră cu un ropot de ocări. Antinous mai cu seamă nici nu voia să audă că un cerşetor se încumetă a-şi încerca puterea cu ei. Poate chiar se temea că cerşetorul va câştiga, făcându-i de ruşine. Nici nu se gândea însă că cerşetorul era Ulise.

Mânia peţitorilor o potoli pe regina, care le grăi înţeleaptă:

— De ce nu-l lăsaţi şi pe dânsul, prinţilor peţitori, să-şi încerce norocul? Doar nu cred că va râvni la răsplata pe care v-am făgăduit-o vouă. În schimb, îi voi da veştminte noi, o sabie frumoasă la brâu şi-l voi mâna în patria sa cu o corabie a noastră.

Eumeu aduse armele şi le puse în mâna lui Ulise. Regina Penelope ieşi din sală, pe când Ulise îşi cerceta armele. Peţitorii, văzându-l cum le întoarce pe toate părţile, îşi ziseră că străinul e, fără îndoială, un negustor de arme.

Dar Ulise încovoie deodată arcul şi, în spaima peţitorilor, străbătu cu săgeţile uşoare toate cele douăsprezece inele înşirate în curte. Fără să zăbovească, Telemac se apropie de el şi-i atârnă la cingătoare sabia făgăduită de Penelope. Eroul îşi lepădă zdrenţele până la mijloc şi se aşeză în prag, cu arcul în mâini.

Ridică arcul, iar prima săgeată nimeri în gâtul lui Antinous, care căzu fără suflare. Peţitorii credeau că l-a ucis din greşeală şi se năpustiră asupra lui. Dar Ulise îi opri cu vorbe care semănau deznădejdea:

— Fiinţe obraznice şi neruşinare, nu mai credeaţi să mă vedeţi? De aceea aţi năvălit ca lăcustele asupra avutului meu? Voiaţi să-mi răpiţi şi femeia, fără să vă îngroziţi de zei şi de răzbunarea mea? Acuma priviţi cum deasupra voastră plutesc zeiţele morţii!

Eurimac, în genunchi, el, cel mai neruşinat, se ruga acum de Ulise, uitând că l-a ocărât şi l-a lovit:

— Dacă eşti cu adevărat Odiseu, eşti răzbunat cu moartea lui Antinous. El voia să-ţi ucidă copilul. Lasă-ne să ne întoarcem în casele noastre, şi te-om cinsti ca pe un zeu!

— Cunosc eu cinstea voastră, strigă Odiseu. Voiţi poate să vă întoarceţi cu prietenii şi cu slugile ca să-mi înconjuraţi palatul? Voiaţi să fiţi mai şireţi decât Ulise? Niciunul nu veţi scăpa de moarte. Apăraţi-vă, ori muriţi ca nişte mişei!

Eurimac se înarmă cu un paloş, dar o săgeată îi închise gura pe vecie. Genunchii tuturora tremurau în faţa morţii. Telemac îl doborî pe Amfinomus, care încercase să-l lovească din spate pe Ulise, apoi alergă în odaia de arme şi se întoarse cu patru scuturi, patru coifuri şi opt lănci.

Robul Melante se strecură în dosul casei, unde o portiţă rămăsese deschisă, şi se întoarse cu arme pentru doisprezece luptători. El vrea să mai aducă şi alte arme, dar Ulise îl zăreşte şi trimite după el pe Eumeu şi pe Filetes. Aceştia îl dibuiesc în odaia cu arme, îl leagă burduf şi zăvoresc uşile pe dinafară. După această ispravă, păstorii se întorc alături de Ulise.

Zeiţa Minerva se iveşte înarmată, cu înfăţişarea bătrânului Mentor, dascălul lui Telemac. Ea îl îmbărbătează pe Ulise înconjurat de gloata duşmanilor înarmaţi. Prefăcută în rândunică, zeiţa se aşeză sus pe grindă, rânduind loviturile de suliţi. Ceata peţitorilor scădea văzând cu ochii, în dosul grămezii de leşuri care creştea tot mai mare. Minerva, din înălţime, clăteşte cu putere scutul greoi, iar zăngănitul armei împietri de groază pe duşmanii lui Ulise. Ei erau seceraţi ca spicele de mâna secerătorului.

Numai doi scăpară până la urmă, iertaţi de Telemac, pentru că fuseseră aduşi acolo de peţitori cu sila: crainicul Medon şi cântăreţul Femios. Recunoscători lui Telemac şi uluiţi de groază, aceştia ies în curtea palatului şi nu le vine a crede că sunt în viaţă. Pe ceilalţi, nici armele lor, nici rugăminţile nu-i mai scăpară de mânia lui Ulise. Sclavele cele necredincioase, douăsprezece la număr, spălară de sânge podeaua de marmură, târând leşurile în tindă. Fură şi ele apoi spânzurate de streaşina casei, alături de necredinciosul Melante.

Bătrânei Euricleea, văzând atâţia morţi grămadă, îi veni să chiuie de bucurie. Dar Ulise o mustră:

— Nu ţipa, doică, dar mai cu seamă nu chiui de bucurie, căci nu e nici o laudă să aduci oamenilor moarte! Pe aceştia nu i-au doborât decât fărădelegile lor. Lipsa lor de omenie le-a adus pedeapsa.

Odiseu trimise pe bătrână să ducă reginei vestea atât de aşteptată. Coborând în grabă pe scara care ducea în sala mare a palatului, Penelope se opri departe de Ulise şi-i vorbi:

— Îţi mulţumesc, străine, pentru binele pe care Ulise al meu nu ar mai fi putut să mi-l facă, din fundul negrului pământ.

Ulise zâmbi, dar Telemac o îndemnă:

— Îmbrăţişează, mamă, pe tatăl meu! De ce eşti aşa de nepăsătoare cu el?

— Nu sunt defel nepăsătoare, fiul meu, dar eu un ştiu cine este acest străin. Prea mulţi înşelători aleargă pe drumuri, şi chiar unii zei vin de înşală pe oameni!

Ulise îi încuviinţă spusele, adăugând:

— Încă nu am terminat treburile pe ziua de azi. Şi apoi, prea suntem plini de sânge. Hai să ne spălăm, iar în curte cântăreţul Femios să cânte cât va putea mai tare. Fetele să danseze şi să chiuie de bucurie, aşa încât cine va trece pe drum să zică: „Azi e petrecere mare în curtea lui Ulise. Pesemne că se mărită Penelope. A aşteptat destul”.

Ulise ieşi din sală, se scăldă, se pieptănă, iar Minerva îi dădu iarăşi înfăţişare de tânăr. Dar cine să creadă că măcar de astă dată Penelope va sări de gât soţului ei? Ea îl privea cu luare-aminte, îl cunoştea, dar încă nu ştia ce să creadă. Ca să încerce pe Ulise îl întrebă:

— De ce nu spui slugilor să aducă patul nostru de nuntă şi să-l încarce cu blănuri şi pânze?

— Cum poate cineva aduce patul? strigă Ulise. Doar l-am făcut cu mâna mea din trunchi de măslin retezat mai sus de pământ. Şi l-am făcut aşa, pentru ca niciodată, ca şi el, căsătoria noastră să nu se mai dezlege.

Auzindu-l, Penelope îşi îmbrăţişă soţul cu drag şi toate îndoielile i se risipiră.

— Nu te supăra pe mine, dragul meu, zise ea, dar dacă Elena ar fi fost mai prevăzătoare, ar fi simţit îndată că zeii vor s-o batjocorească. Ea n-ar fi fugit cu Paris, dacă s-ar fi gândit la viitor.

Ulise plecă fruntea înţelegător şi o sărută. Noaptea îi trimise pe toţi la culcare, iar în zori Ulise plecă la ţară, la tatăl Laerte. Luă cu dânsul pe Telemac şi pe cei doi păstori credincioşi, cu toţii bine înarmaţi. Uşile palatului fură zăvorâte, iar femeile toate se încuiară în camerele de sus. Ca să nu-i vadă nimeni, Minerva învălui pe Ulise şi ceata sa într-un nor luminos, şi astfel ei ajunseră nevăzuţi la tatăl Laerte.