ÎN ITALIA.

Troienii plecară de la Cume şi începură a pluti pe talgerul liniştit al mării. Nu departe, Enea zări o pădure largă, prin mijlocul căreia şerpuia fluviul Tibru ca o panglică de argint, şi opri convoiul. Se afla în ţara în care regele Latinus, mlădiţă a zeului Saturn, părintele lui Jupiter, cârmuia cu înţelepciune norodul său. Latinus nu avea băieţi, ci o singură fată – Lavinia – binecuvânta căminul său. Şi era aşa de frumoasă Lavinia, încât din fragedă copilărie veniră s-o peţească feciori de regi din toate colţurile Italiei. Ea era făgăduită însă prinţului Turnus, care era mai presus de toţi prin vitejie, prin frumuseţe şi prin naştere, înrudindu-se cu zeii. Regele, poporul şi mai cu seamă regina Amata aşteptau cu nerăbdare ziua nunţii lui Turnus cu fecioara Lavinia. Dar semnele cerului arătau împotrivire acestei nunţi. Aşa, într-o zi, împrejurul unui arbore sfânt se îmbulziră cu zumzet un roi de albine. Abia se aşezară ele pe frunze, că se şi lipiră de parc-ar fi fost unse cu clei. Văzând minunea aceasta, regele Latinus chemă la sine pe ghicitori. Un prooroc îi tălmăci astfel întâmplarea ciudată:

— Va sosi curând în ţară un prinţ străin, urmat de un popor numeros. El va veni din aceeaşi parte a lumii ca şi roiul de albine. Parcă-l văd întronat în palatele tale, rege, ca albinele care s-au lipit de frunze.

Iar altă dată prinţesa Lavinia înălţă jertfe la altarele zeilor, alături de tatăl ei. Flacăra de pe altar îi aprinse cosiţele aurii, apoi veştmintele de pe ea şi o înconjură cu vârtejuri de foc şi de fum, care ocoliră întreg palatul. De astă dată vracii prevestiră fecioarei un destin strălucit şi o mare glorie, care va aduce însă poporului latin un crâncen război. Oracolele prevestiră o glorie eternă şi străinului care va sosi în Latium. Regele hotărî de aceea să tărăgăneze măritişul copilei şi să aştepte pe străinul prevestit.

Şi iată, sosi pe malurile Tibrului Enea cu troienii săi! Ei întinseră o masă mare pe iarbă, dar neavând pe ce aşeza mâncarea, o puseră pe turte tari de aluat. Când isprăviră carnea şi bunătăţile de la masă, troienii începură a ronţăi şi turtele uscate. Micul Julus strigă râzând: „Ne mâncăm mesele!” Enea tresări, căci în acest chip se împlinea blestemul harpiei de a-şi mânca şi mesele de foame. El spuse însoţitorilor săi:

— Să ne închinăm pământului hărăzit de ursită! Aceasta e patria noastră! Am înfrânt blestemul, mâncându-ne mesele de aluat.

Enea alcătui apoi o solie dintr-o sută de oameni, în frunte cu înţeleptul bătrân Ilioneu, şi-i trimise la curtea regelui Latinus, cu daruri de preţ. Cum ajunseră la regele Ilioneu i se închină, rugându-l de găzduire. Îl mai rugă să le îngăduie a dura pe glia latină, cu mâinile lor harnice, o mare şi frumoasă cetate, care va trăi în prietenie fără de sfârşit cu latinii. Regele îi răspunse bucuros:

— Cunoaştem soarta vitregă a poporului troian. Socotiţi-ne prieteni şi rămâneţi la noi! Folosinţa pământului şi a apei este liberă de la zei pentru toţi oamenii. Spuneţi prinţului vostru că vreau să-l văd şi să-l îmbrăţişez ca pe un prieten. Spuneţi-i că am o copilă pe care semnele cerului m-au împiedicat s-o dau după un prinţ italian. Zeii mi-au vestit sosirea unui prinţ străin, ursit a fi soţul prinţesei şi norocit să poarte până la cer gloria numelor noastre. Se pare că pe regele vostru mi l-au vestit proorocii şi cred că nu m-am înşelat nici în tălmăcirea semnelor cereşti.

Regele Latinus dădu poruncă să se aducă solilor o sută de cai, dintre cei mai frumoşi din hergheliile sale, apoi solii plecară bucuroşi la Enea, cu veşti de pace şi de bună învoire.

Dar cine ar crede că pe Junona a bucurat-o pacea din Italia? Ea coborî îndată în fundul infernului şi chemă pe Alecto, înfricoşătoare furie, la vederea căreia şi zeii îşi întorceau capul. Junona îi zise:

— Copilă a întunericului, fă-mi un hatâr şi mie, stăpâna cerului! Numai tu mă poţi răzbuna. Sileşte pe regele Latinus să-şi întoarcă vorba dată lui Enea! Tu poţi când vrei să înarmezi fraţii împotriva fraţilor, să semeni vrajba în sânul familiilor, să aprinzi flacăra urii şi să aţâţi războaie ucigătoare. Tu ai o sută de prilejuri şi o sută de unelte de osândire. Sfărâmă prietenia dintre cei doi regi şi aruncă în mijlocul noroadelor sămânţa vrajbei!

Alecto, înarmată cu veninul urii, aleargă mai întâi în iatacul reginei Amata, de pe acum supărată că soţul ei a rupt logodna Laviniei cu Turnus.

Alecto îşi smulge un şarpe de pe creştet şi-l aruncă în sânul reginei. El se preface într-un şirag de mărgăritare, într-o panglică, apoi într-o buclă de păr. Veninul se strecoară pe nesimţite în sânul femeii care la început, cu vorbe cumpătate, căuta să înduplece pe rege să-şi mute gândul de la unirea cu Enea. Dar dintr-o dată şarpele o muşcă şi-i varsă veninul în inimă. Regina îşi iese din minţi. Înspăimântată de vedenii, ea izbucneşte în lacrimi şi ţipete sfâşietoare, apoi iese în goană pe uşa palatului. Îşi smulge părul şi sfâşie hainele-i scumpe. Ducând de mână pe Lavinia, aleargă pe uliţele pline de lume, stârneşte uimire, apoi mânie în inimi şi dorinţă războinică.

Împlinindu-şi aici menirea, Alecto aleargă la Turnus, pe care-l află dormind, şi se opreşte lângă patul lui. Şerpii din părul ei şuieră îngrozitor. Ea rostogoleşte furioasă ochii brăzdaţi de vine de sânge, iar prinţul la vederea furiei tresare din somn înspăimântat şi năduşit de groază. Alecto îl ameninţă cu pierderea scumpei sale logodnice, iar sufletul lui Turnus începe a clocoti şi a se aprinde de ură. El sare din pat, îşi adună oştirea în miezul nopţii şi porneşte către socrul său.

De acolo, zeiţa neagră porni în tabăra troienilor unde zări pe Julus desfătându-se cu goana sălbăticiunilor din păduri, pe malul Tibrului. Ea aduse în calea copilului un cerb frumos, crescut în casa unui gospodar al locului. Cerbul învăţat cu oamenii nu se ferea de ei şi nu fugi nici din calea copilului. Dar câinii de vânătoare îl încolţiră şi-l puseră pe fugă. Crezându-l sălbatic, Julus îşi încordă arcul şi-l săgetă. El nu văzuse că pe coarnele cerbului atârnau ghirlande şi că părul lui era pieptănat în fiecare dimineaţă şi spălat cu apă curată de izvor. Alecto întinse mâna şi călăuzi săgeata copilului, iar cerbul rănit, căruia-i rămăsese un strop de putere, fugi de se ascunse în staul, trezindu-i pe toţi cu răgetele sale. La chemarea cerbului sosiră copiii, care începură a ţipa şi adunară tot satul. Alecto, ascunsă în podul grajdului, trezi cu glas de bucium pe ciobanii din munţi şi pe ţăranii de pe ogoare, care sosiră toţi cu armele găsite la îndemână. Tinerimea troiană făcu şi ea zid în jurul lui Julus şi bătaia fu gata. După ce căzură cei dintâi luptători din cetele învrăjbite, Junona chemă pe Alecto şi-i zise mulţumită:

— Ajunge, Alecto! De acum înainte, să mai poftească cineva să-i împace pe aceşti nebuni! Aşa vor sărbători troienii şi latinii nunta Laviniei.

Alecto îşi întinse negrele aripi şi coborî în infern, în timp ce şerpii din părul ei şuierau îngrozitor.

Cu strigăte se adunară latinii la palatul regelui Latinus. Turnus învinuia pe rege că vrea să dea ţara pe mâna troienilor. Poporul, întărâtat de regină şi de ţăranii cu cerbul, voia să se bată cu troienii. Numai regele, neînduplecat, vorbi latinilor:

— Nebunia voastră vă duce la pieire. Opriţi-vă! Nu vă aruncaţi în prăpastie!

În mijlocul cetăţii se afla un templu al zeului Janus, cel cu două feţe: una însemna pacea, alta războiul. În vreme de pace, porţile templului erau închise; la începutul războiului se deschideau; regele însuşi, în fruntea poporului, deschidea sau închidea porţile, hotărând pacea sau războiul. De data aceasta, regele Latinus ţinu porţile închise, îndepărtând războiul. El se zăvorî în curţile sale şi lăsă libere frânele cârmuirii. Junona coborî din cer mânioasă şi deschise porţile cu zgomot de trăsnet. Atunci Turnus îşi strânse armata şi se pregăti de război. Cetăţile dimprejur, prietene cu Turnus, îl urmară. Războinicii îşi curăţau scuturile ca să alunece pe ele săgeţile. Unii îşi ascuţeau topoarele de piatră sau desfăşurau drapelele, ascultând chemarea trâmbiţei. De pretutindeni se auzeau ciocane izbind în nicovale şi săbii frecate de pietre. Alături de Turnus se ridică şi crudul Mezenţiu, regele etruscilor, dispreţuitor faţă de zei şi nespus de crud cu poporul său. Alungat de etrusci, el se adăpostise la Turnus. Cu el venea frumosul său fiu, Lausus, al cărui suflet blând îl deosebea de tatăl său. Mai era şi Aventin, fiul lui Hercule, îmbrăcat în haina de leu moştenită de la tatăl său. Unii purtau măciucă, ori praştii cu plumb. Printre vitejii vitejilor strălucea feciorul lui Neptun, Mesap, îmblânzitorul de cai, pe care focul şi fierul nu-l puteau doborî. Sabinii, cei mai apropiaţi prieteni ai latinilor, le veniră şi ei în ajutor împotriva lui Enea. Dintre toţi, Turnus era cel mai mândru la înfăţişare. Avea un coif împodobit cu aur şi un scut pe care o himeră arunca flăcări din gură. Pe aurul care acoperea scutul se vedea Io, frumoasa fecioară schimbată de Jupiter într-o juncă, şi Argus cu cei o sută de ochi, pe care Hermes-Mercur l-a adormit cu nuiaua de aur şi l-a ucis în somn.

În ajutorul lui Turnus veni şi viteaza amazoană Camila, cu fecioarele ei. Ele nu erau deprinse cu acul şi cu toca, ci cu armele războinice care plac bărbaţilor viteji. Camila era din neamul volscilor. Ea zbura călare pe deasupra lanurilor de grâu, fără să le atingă, şi tot norodul se adună s-o vadă cât e de frumoasă şi cum călăreşte.

Turnus trimise şi pe credinciosul său Venulus să ceară ajutorul lui Diomede, care luptase tot în primele rânduri împotriva Troiei, însufleţit de Minerva.

În miezul nopţii, când locuitorii pământului şi ai văzduhului, înmormântaţi în somnul adânc, uitau necazurile zilei, mai-marele troienilor, copleşit de griji şi de temeri, culcat pe malul Tibrului, izbuti anevoie să aţipească. În somn i se ivi icoana fumurie a bătrânului zeu al Tibrului, care se apropie de el şi-i vorbi:

— Principe născut din sânge zeiesc, tu care ne aduci rămăşiţele şi zeii scăpaţi din Troia în flăcări, nu te lăsa pradă negrelor gânduri! Zeii vor să te opreşti şi să rămâi pentru vecie în ţara în care te afli. Eu însumi îţi voi călăuzi corabia până în ţara regelui Evandru, duşmanul de moarte al lui Turnus şi al rutulilor, care-i încalcă mereu pământul şi-i robesc poporul. El şi cu fiul său Palas te vor ajuta. Cu ei vor veni şi alte neamuri.

Zeul Tibrului se scufundă în ape, iar Enea se trezi din somn. În zori el pregăti două corăbii uşoare şi porni pe fluviu. În pădure văzu o scroafă mare, albă, cu purceluşi albi, pe care Enea o prinse şi o jertfi cu vlăstarele ei pe altarul Junonei. Era semn că a ajuns, în sfârşit, în ţara sa. După două zile de plutire, Enea intră în regatul regelui Evandru. O casă scundă şi fără nici un fel de podoabe era palatul acelui rege, căci însăşi ţara arcadienilor, mereu jefuită de rutuli, nu se putuse înjgheba niciodată. Enea, ajungând în faţa regelui, îi vorbi:

— Am venit la tine, cel mai drept şi mai blând dintre grecii care până de curând au fost duşmanii mei, să-ţi cer ajutorul împotriva regelui Latinus şi a rutulilor care te nedreptăţesc. Voi aduce să lupte pentru tine oameni curajoşi şi încercaţi în multe războaie.

Regele îl îmbrăţişă, zicându-i:

— Sunt bucuros, Enea, că ai venit. Te voi ajuta, cu toate că mă înrudesc cu Agamemnon şi cu Menelaos. Tot atât de aproape sunt însă şi de tine, căci am cunoscut pe vremuri pe tatăl tău Anchise, cu care am legat o strânsă prietenie. Ziua de azi, dragi oaspeţi, nu este pentru noi o sărbătoare de rând, ci una închinată lui Hercule, care ne-a scăpat de o cruntă nenorocire. Colo sus, pe muntele ce-l vedeţi, locuia o fiară nemaivăzută, uriaşul Cachus, pe jumătate om. La intrarea peşterii sale negre se vedeau necontenit urme de sânge proaspăt de om şi capete atârnate. Hercule l-a ucis chiar în această zi, şi de atunci trăim fără groază în suflete.

Apoi regele Evandru luă de mână pe Enea şi-l plimbă prin oraşul şi capitala sa săracă, unde pe vremuri au trăit neamul de oameni băştinaşi, născuţi din trunchiuri de copaci. Aceştia nu munceau pământul şi nu aveau averi, dar erau fericiţi pentru că toţi erau egali şi nu se luptau pentru bogăţii. Evandru arătă cu mâna nişte dealuri despre care mama sa, Carmencita, vestită prevestitoare, i-a spus că se vor numi colinele Romei. Între ele va fi şi forul roman, unde se va aduna poporul la sfaturi.

În Olimp, zeiţa Venus era îngrijorată de ameninţările latinilor, de frământările Italiei şi de uneltirile lui Turnus. Ea întâlni pe Efestos-Vulcan, soţul ei slăvit, zeul focului şi al meşteşugurilor, şi-l ispiti cu aceste vorbe:

— Când ai făurit arme lui Achile ca să nimicească pe ocrotiţii mei, nu m-am împotrivit. Dar astăzi, când Enea al meu se află în mare primejdie, te rog să te înduri şi să-l ajuţi cu priceperea ta să câştige războiul.

Cum zeul stătea la îndoială, zeiţa vicleană îi înlănţui sufletul cu vrăjile iubirii. Îndrăgostit de ea, soţul Vulcan îi răspunse, mângâind pletele-i bălaie:

— De ce nu mi-ai cerut până acum să ajut pe troieni? Vrei să făuresc arme pentru Enea? Iată, îi voi face. Voi înroşi în foc oţelul, voi topi argintul cu aurul şi voi scoate arme cum nu s-au mai aflat în mâinile vreunui luptător.

Astfel vorbind, zeul adormi fericit în braţele frumoasei soţii, iar dimineaţa plecă la atelierele sale din peştera muntelui Etna, tocmai la ora când muncitoarea harnică, ce-şi ţine viaţa ei şi a copiilor din fus, la torsul lânii, plătită cu nimica toată, aţâţă focul din cenuşa vetrei şi lucrează împreună cu roabele la flacăra torţei.

Lângă Sicilia, în insula Lipari, se zăreşte din depărtare o trâmbă de fum ieşind dintr-o peşteră adâncă. Aici ard bubuind veşnicele focuri ale ciclopilor, calfele lui Vulcan. Se aud din depărtare ţipetele nicovalelor izbite de ciocane. Scânteile scapără şi flacăra umple cuptoarele de lumină. Ciclopii lucrează despuiaţi de veştminte, făurind fulgerele lui Jupiter, care stăpânea în ceruri cu puterea lor. Mai întâi ei împleteau trei suliţe de raze, trei de grindină, trei de ploaie, trei de flacără şi trei de aprigă furtună. În fulgere amestecau teama şi mânia cumplită ce urmăresc adesea pe muritori. Ciclopii munceau şi la un car pentru zeul Marte, un scut pentru Minerva – când zeul focului intră grăbit în atelier şi le strigă:

— Lăsaţi totul! Avem de făurit arme pentru un mare viteaz.

El împărţi munca ciclopilor şi toţi se aşezară vajnici pe lucru.

Arama, argintul şi aurul începură a curge valuri, oţelul fierbea într-un cuptor uriaş. Mai întâi, ciclopii întocmiră un ţeapăn scut pe care nu-l puteau înfrunta sute de duşmani. Scutul era făcut din şapte foi lipite una de alta. Câţiva ciclopi suflau aurul din foale uriaşe, întărind focul. Alţii căleau arama care sfârâia în apă. Peştera clocotea de ţipătul nicovalelor. Ciclopii ridicau braţele vânjoase dintr-o dată, toţi ca unul, sau îndoiau cu cleştele oţelul muiat în foc.

Pe când Vulcan ostenea cu armele sale, Enea, trezit din somn în zorii zilei, se întâlni cu regele Evandru. Pe bătrân îl însoţea fiul său Palas, iar pe Enea credinciosul Ahate. Evandru începu:

— Strălucit prinţ al troienilor, ajutorul pe care ţi-l pot da eu cu oastea mea e prea mic şi neînsemnat, dar alături de noi se află Etruria, ţară bogată şi întinsă, cu un popor numeros şi viteaz. Ani îndelungaţi a îndurat Etruria jugul unui rege crud şi trufaş, Mezenţiu, care nu s-a dat înapoi de la nici o nelegiuire. Nici o minte omenească n-ar putea născoci chinuri mai îngrozitoare decât acelea cu care el îşi pedepseşte supuşii. De curând însă etruscii s-au răsculat şi erau gata să pună mâna pe dânsul. Mezenţiu a scăpat cu fuga şi a intrat în slujba lui Turnus. Etruscii au grămădit armate puternice, sub oblăduirea lui Tarhon, la graniţa rutulilor, ca să-l prindă pe Mezenţiu. Dar un prooroc bătrân i-a vestit că nu vor izbândi decât dacă un prinţ străin va lupta în fruntea lor împotriva lui Mezenţiu şi lui Turnus. Ei sunt acum în căutarea acelui prinţ. Nu ai altceva mai bun de făcut decât să te duci la etrusci şi să le spui cine eşti. Te vor primi cu bucurie. Îţi voi da şi eu patru sute de călăreţi şi pe fiul meu Palas ca să înveţe de la tine meseria războiului.

Atunci, din tărie izbucni un fulger, pământul se cutremură şi din nouri se auzi mugind o trompetă etruscă. Toţi ochii se îndreptară către un petic de cer albastru, unde se văzură strălucind nişte podoabe muiate în aur. Oamenii se înspăimântară, dar Enea îi linişti cu aceste cuvinte:

— Semn bun pentru noi toţi! Mama mea, zeiţa Venus, îmi aduce arme făurite de divinul ei soţ, zeul-făurar Vulcan. Nu vă mai temeţi de Turnus, nici de Mezenţiu!

Enea cu oamenii săi plecară la etrusci, pe caii daţi de rege. Pe marinari îi trimise pe fluviu înapoi la tabăra troienilor.

Enea mergea înainte, când deodată, pe vârful unor dealuri, văzu toată oastea etruscă a lui Tarhon, orânduită în tabere, ca şi cum ar aştepta ordinul de plecare. Enea se îndreptă spre ei şi etruscii îl primiră cu ropote de aplauze, punându-se sub cârmuirea lui.

Pe deal, Enea găsi şi armele trimise de frumoasa Venus şi se tot întreba ce-or fi însemnând icoanele câte le vedea pe scut? El nu ştia că zeul Vulcan, ştiutor al viitorului, îi zugrăvise istoria strălucită a Romei.