INFERNUL.

Neptun, zeul Mării, rugat de frumoasa Venus, ieşi el însuşi din valuri pe carul tras de telegari cu hamuri de aur şi deschise drum corăbiilor troiene, însoţit de zeii împărăţiei apelor, de balene, de tritoni şi delfini. Corăbiile înaintau cu vălurile umflate de vânt, iar cârmaciul Palinurus, pe corabia lui Enea, în fruntea tuturor, călăuzea convoiul. Corăbierii dormeau cu lopeţile alături, căci vântul le ţinea locul. Dar din bolta semănată cu stele, zeul Somn coborî la pupa corăbiei în chipul unui marinar şi încercă să viclenească pe cârmaciul Palinurus:

— Iată, vălurile ne duc ele singure corăbiile! Odihneşte-te şi tu o clipă! Nu vezi cum dorm ceilalţi? Lasă-mă pe mine în locul tău şi fii fără grijă! Odihneşte-te, Palinurus!

Dar iscusitul cârmaci nu se înduplecă:

— Nu mă încred eu în vraja valurilor şi nici în marea lină. Să las pe Enea şi pe ai mei în prada închipuirilor?

Atunci Somnul îl mângâie pe frunte cu o floare muiată în râul Lete, apa uitării, iar Palinurus adormi ca trăsnit, cu mâna încremenită pe cârmă. Cum îl văzu adormit, zeul Somn îi dădu brânci cu atâta putere, că bietul Palinurus se prăbuşi în valuri, târând după el cârma încleştată în mâini. Zeul Somn se înălţă în văzduh. Corăbiile, călăuzite de Neptun, mergeau la ţinta lor şi se apropiară de insula sirenelor. Aici vântul aţipi în zbor şi era gata să-i lase pe troieni în prada înşelătoarelor zeiţe. Enea simţi şovăiala cârmei şi alergă la pupă. El se aşeză în locul lui Palinurus şi cârmui mai departe corăbiile pe undele liniştite. Îndurerat de moartea bunului cârmaci, Enea rosti plângând:

— Vai Palinurus, de ce te-ai încrezut în liniştea cerului şi a mării viclene? Acum oceanul te-a înghiţit şi trupul tău nu va mai fi îngropat în pământul patriei.

Corăbiile ajunseră cu văluri umflate pe ţărmul Italic, în portul Cume. Tineretul coborî nerăbdător pe ţărm. Câţiva porniră să găsească fiarele în vizuini; unii căutau izvoare cu apă dulce şi rece; alţii izbeau cu fierul în cremene, să aprindă focul. Cel dintâi gând al lui Enea fu să meargă cu câţiva oşteni în întâmpinarea Sibilei, care ghicea viitorul.

— Preoteasă a lui Apolon, îi vorbi Enea, tu, care eşti păzitoarea gurilor infernului, ajută-mi a coborî în negrul lăcaş la tatăl meu Anchise ca să aflu din gura lui viitorul meu şi al urmaşilor mei.

Sibila de la Cume răspunse:

— Nu-i greu a pătrunde în infern, dar dacă intri, e aproape cu neputinţă să te mai întorci la lumină. Poarta infernului stă veşnic căscată, dar trebuie să afli mai întâi dacă Jupiter îţi îngăduie să ieşi. În pădurea din faţă creşte un copac pe care se află o crenguţă de aur. Dacă vei găsi crenguţa şi vei putea-o rupe de pe tulpină, e semn că ţi-e îngăduită ieşirea din infern. Tu vei duce frumoasei Proserpina-Persefona, împărăteasa infernului, crenguţa de aur care-i este plăcută, şi ea îţi va îngădui să te întorci în lume. Dacă însă, cu toată străduinţa ta, crenguţa nu se va desprinde din pom, nu intra în infern, căci acolo vei rămâne.

Enea se afundă în pădure şi aleargă, cercetător, pe drumuri neumblate. Doi porumbei, păsările Venerei, îi ies în cale, sărind din cracă în cracă până la copacul cu creanga de aur. În dreptul lacului Avern, la gura infernului, înăbuşiţi de fumul şi de duhoarea nesuferită, ei ocolesc din drum. Iată-i, se opresc acum într-un pom stufos, pe vârful căruia sclipea în soare o crenguţă cu totul şi cu totul de aur. Enea se urcă până în vârful copacului, rupe crenguţa de aur şi se întoarce la ai săi. Sibila porneşte atunci cu el dimpreună către lacul Avernului. Enea umblă îmbrăcat în armele lui scânteietoare. Ei intră în câmpia largă a morţii, prin ţinuturi deşerte şi întunecoase, locuite de umbrele sarbede. Luna acoperită de nouri răspândeşte o lumină firavă şi înşelătoare; cerul e tot umbrit şi toate culorile pier. Lângă intrare se tolănesc mâhnirea şi răzbunătoarele mustrări de cuget. Acolo sălăşluiesc bolile cu chip străveziu, bătrâneţea cea tristă, teama, foamea dătătoare de rele îndemnuri, sărăcia ruşinată, robia, moartea, Somnul – fratele morţii – şi plăcerile cu jalnice urmări. La poarta groaznicului lăcaş se vede războiul ucigător, ale cărui plete împletite cu năpârci sunt prinse cu panglici mânjite de sânge. În mijloc se înalţă un ulm încărcat de frunziş nepătruns, loc de odihnă al visurilor zadarnice. Tot acolo sălăşluiesc jivinele infernului: centaurii cu chip de om şi trup de cal, balaurii cu multe capete şi cu limbi ascuţite care şuieră înspăimântător. Enea, îngrozit, întinde către ele ascuţişul sabiei, neştiutor că are în faţă doar nişte umbre fără de trup. Drumul ce străbate mijlocul infernului e tăiat de un râu cu unde leneşe, pline de nămol cleios, de-a curmezişul căruia pluteşte ziua întreagă barca lui Caron, luntraşul sufletelor. Barcagiul pletos, mânjit de nămol din cap până în picioare, se uită chiorâş la muritorii ce coboară de vii în neagra împărăţie. Însă ramura de aur, nepreţuitul dar pe care Enea îl aduce Proserpinei, înmoaie cerbicia luntraşului. El alungă stolul de umbre de pe băncile luntrei sale şubrede şi urcă pe eroul troian însoţit de Sibila. Barca trosneşte sub povara trupurilor grele şi apa ţâşneşte în pântecele ei prin încheieturi. Anevoie ajung pe malul din faţă şi calcă pe un pământ mlăştinos, acoperit de trestii. Acolo se află groaznicul Cerber, păzitorul infernului, culcat în peştera sa. El cutremură şi înfioră împărăţia largă a infernului cu lătratul celor trei boturi ale sale. Pe creştet, un şarpe care-i ţine loc de păr se ridică şi începe a şuiera pătrunzător. Sibila aruncă turte aducătoare de somn, gătite anume. Cerberul deschide boturile lacome, prinde turtele şi le înghite. Îndată el se întinde în gura peşterii pe care o umple cu trupu-i uriaş, apoi adoarme greu. Enea şi Sibila înaintează şi păşesc pe ţărmul râului care e cu neputinţă de trecut înapoi. Ei aud glasurile tânguitoare ale copiilor care au fost smulşi de la sânul mamelor; aproape de ei sunt victimele jalnice ale judecăţilor strâmbe care i-au osândit la moarte pe nedrept. Minos, judecătorul sufletelor, cu o cumpănă în mâini, le judecă din nou şi le cântăreşte faptele bune sau rele. Tot acolo erau acei care din nerăbdare şi-au pus singuri capăt vieţii. Vai, cât ar mai dori acum să ia de la început viaţa cu toate nemulţumirile ei! Dar Stix-ul cel mohorât, care se încolăceşte de nouă ori în jurul infernului, nu-i mai lasă să se întoarcă în lumea pe care au urât-o înainte de-a o cunoaşte! În mijlocul îndrăgostiţilor care şi-au luat viaţa, Enea văzu pe regina Didona, cu rana adâncă în piept, aşa cum a fost la Cartagina când s-a urcat pe rug. Chipul ei era gălbejiu ca luna în primul pătrar când se pierde printre nouri. Pe bunul Enea îl năpădiră lacrimile şi el îi întinse mâinile cu dragoste, chemând-o:

— Sărmană femeie, bănuiam eu, când am văzut foc în palatul tău, că ai îndurat o mare năpastă, dar nu credeam că-ţi vei lua viaţa din pricina mea. Îţi jur că am plecat silit şi îndurerat din Cartagina. Vezi bine acum şi tu ce crunt destin mă urmăreşte, căci nu-ţi vei închipui că am venit de voie între morţi! Vai, chiar atât de mult te-a îndurerat plecarea mea? Atât de mult m-ai iubit? Rogu-te, nu fugi! Nu te feri de privirile mele! E cea din urmă dată când îţi mai pot vorbi. Plângând, Enea voi s-o înduplece, dar ochii ei rămâneau plecaţi în pământ. Ca o statuie de piatră stătea Didona în faţa lui, de parcă nu i-ar fi auzit glasul şi gemetele. Apoi, fără să-şi ridice privirile, se întoarse şi pieri din ochii lui. În pădurea umbroasă, ea fugi la Sicheu, primul ei soţ, care o primi cu dragoste, căutând să înlăture din sufletu-i marea durere. Înduioşat, Enea rămase multă vreme cu ochii în lacrimi, până-i aduse aminte Sibila să meargă mai departe.

Ei intrară pe un tărâm unde se desfătau viteji care şi-au dat viaţa pentru patrie. Îl întâmpinară cu multă bucurie soţii săi de arme şi de suferinţi de la Troia, şi toţi voiau să-l vadă, să-i vorbească. Dar când umbrele aheilor, cu Agamemnon în frunte, îl zăriră pe eroul troian cu armele sale strălucitoare, se năpustiră unele peste altele, fugind din faţa lui, de parcă s-ar fi aflat la Troia, ca odinioară.

Înaintea lui Enea se opri Deifob, fiul lui Priam, atât de frumos odinioară. Acum el era groaznic ciopârţit de răni. Cutremurat, Enea îl întrebă cum a ajuns în această jalnică stare? îi răspunse Deifob:

— Ştii cine m-a batjocorit? Nelegiuita spartană, Elena, soţia mea, care m-a dat în mâna grecilor. Când calul de lemn a intrat în Troia plin de ostaşi, ea s-a prefăcut că serbează cu troiencele pe Bacus, pe zeul vinului şi al desfrâului, dansând şi chiuind sălbatic pe străzile Troiei în miezul nopţii. În mâna ei ţinea o torţă aprinsă, ca bacantele. Dar torţa ei avea atunci alt rost: să vestească pe greci că uşile Troiei s-au deschis şi că-i aşteaptă prada. Ostenit, în noaptea aceea m-am dat somnului fără griji, dar ticăloasa mea soţie îmi ascunse armele, apoi chemă pe Menelaos în camera în care dormeam. El m-a ciuntit cum l-a călăuzit ura, apoi m-a ucis.

Enea zăreşte apoi o închisoare largă, întărită cu trei cercuri de zid şi înconjurată de un râu năprasnic, Fleghetonul, ale cărui unde înflăcărate târăsc cu mare vuiet sfărâmăturile stâncilor. Un turn înalt apără închisoarea grozavă, ale cărei porţi se reazemă pe doi stâlpi de nestemate. Înveşmântată într-o rochie mânjită de sânge, o zeiţă-furie veghează ziua şi noaptea la poarta închisorii care răsună de gemete, de lovituri sălbatice de bici şi de zornet înfiorător de lanţuri. În clipa aceea porţile închisorii se izbiră ca un trăsnet şi se dădură în lături, scoţând la iveală o temniţă înflăcărată.

— Iată, grăi Sibila, lăcaşul celor mai mari pedepse! Aici se chinuiesc zgârciţii, înşelătorii de prieteni, ucigaşii de fraţi şi îndeosebi vânzătorii de patrie, pe care-i arde necontenit focul cel veşnic. Enea şi Sibila ajung apoi la poarta împărătesei infernului, unde el atârnă crenguţa de aur, darul către Proseipina.

Deodată, ei se pomeniră în ţinutul însorit al sufletelor fericite. Acolo ardea un alt soare decât pe pământ şi alte stele sclipeau pe bolta cerului. O lumină dulce dădea viaţă veşnică frunzişului verde. Sufletele petreceau în cântece şi jocuri. Aici se aflau eroii, poeţii şi cântăreţii care au născocit iubirea de frumos. Aici se aflau cântăreţul Orfeu şi prietenul său Museus, pe care-l întrebară de Anchise. Museus le răspunse:

— Noi nu avem un loc anume unde locuim şi nici nu avem ceva al nostru sau al altuia, ci toţi ne bucurăm de toate, de aceea trăim în pace eternă şi mulţumire. Locuim în umbra dumbrăvilor, pe malul râurilor, pe plaiuri de flori, pretutindeni unde ne place.

Ei înaintară împreună şi-l găsiră pe tatăl Anchise.

— Tată, rosti Enea, de când te doresc! El voi să-l îmbrăţişeze, dar nu putu, fiindcă Anchise era o umbră fără trup. Îl întrebă apoi ce ştie de ursita troienilor, şi Anchise începu a vorbi:

— După ce din neamul lui Julus se va naşte Romulus, cel dintâi rege al Romei, un şir nesfârşit de eroi vor străluci în istoria lumii până la Cezar şi la fiul său, August Octavian. Destinul a dat Romei la început un şir de războaie, dar după ce Octavian va lua pe umerii săi grijile Romei, o pace fără de sfârşit, pacea romană, se va aşeza în lumea întreagă stăpânită de Roma. Acesta e viitorul pentru care zeii te-au scos din minele arzânde ale Troiei. Vezi tu sufletele acelora care se scaldă în râu? Vezi făpturile lor tăiate ca din stâncă şi chipurile lor de eroi? Aceştia sunt urmaşii împărăţiei tale din Italia. Sunt sufletele care se scaldă în apele uitării, spre a se curăţi de amintirile vieţii dintâi, şi care până într-o mie de ani se vor întrupa în eroii al căror chip îl poartă umbrele lor acum. Iată pe Caton, pe Cezar, pe Octavian, iată pe strănepoţii tăi!

Tot vorbind, ei ajung la cele două porţi ale Câmpiilor Elizee, numite porţile Somnului. Una e de corn, alta e de fildeş. Prin cea de corn trec umbrele adevărate, care ies din infern şi reînviază pe pământ. Prin cea de fildeş ies amăgirile deşarte şi visurile înşelătoare. Anchise duce pe fiul său şi pe Sibila la poarta de fildeş, prin care-i scoate la lumina soarelui. Enea se întoarce la corăbiile sale, unde soţii săi îl aşteptau înfriguraţi.