LA CARTAGINA.

Pe când troienii aşteptau neliniştiţi, frumoasa Venus întâmpină pe tatăl ei ceresc. Marele Jupiter, rotindu-şi privirile asupra cerului şi pământului, gândea şi el la soarta oştirilor troiene, urmărite fără zăbavă de ura Junonei. Venus-Afrodita îi vorbi astfel:

— Puternicul meu tată, căruia Universul i se supune, cu ce te-a supărat fiul meu Enea? După atâtea suferinţi, tu încă zăvoreşti calea lui spre Italia. Nu ne-ai făgăduit chiar tu că din sângele troienilor va naşte puterea romană? Numai cu nădejdea aceasta mă mângâiam după sfărâmarea Troiei. De ce ne laşi pe noi, copiii tăi, pradă urii unei zeiţe neînduplecate? Aceasta e făgăduinţa ta?

— Nu-ţi pierde cumpătul, copila mea! zise Jupiter. Soarta troienilor nu se va schimba din voinţa vreunui zeu duşmănos. Vei ajunge curând să vezi înălţându-se zidurile făgăduite. Chiar Junona cea mânioasă se va îndupleca într-o zi, va ierta pe troieni şi va ajuta în tot chipul stăpânirea romană, fiind adorată de numeroasele noroade ale marelui imperiu.

Jupiter trimise apoi la Cartagina pe crainicul Mercur, ducând poruncă reginei Didona să dea ospeţie troienilor când se vor abate prin regatul ei. Se temea Jupiter ca nu cumva fenicienii, vicleni din fire, să le întindă capcane primejdioase.

În vremea aceasta, Enea nu-şi mai afla pace. În zori, luă pe credinciosul Ahate şi cutreieră ţinutul necunoscut, după ce-şi puse corăbiile la adăpost. În inima unei păduri ei întâlniră pe zeiţa Venus, prefăcută la chip asemenea unei tinere şi frumoase femei, înveşmântată în straie de vânătoare, ca fetele spartane ori ca amazoanele iubitoare de război. Părul ei flutura în bătaia vântului; pe umăr purta un arc şi tolba de săgeţi; rochia îi era răsfrântă până la genunchi. Ea întrebă pe Enea şi pe Ahate:

— Tinerilor, nu cumva aţi zărit pe aici pe sora mea, înarmată ca şi mine, urmărind un mistreţ?

— Nu am văzut pe nimeni, fecioară, prinţesă ori zeiţă, că nu ştiu cine eşti după chip şi după vorbă, răspunse Enea. Fără îndoială, eşti din neamul zeilor; dar te rog, zeiţă, spune-ne şi nouă ce ţară este aceasta în care ne-au aruncat vânturile duşmănoase? Suntem într-un ţinut sălbatic, ori într-o ţară locuită de oameni blânzi şi ospitalieri?

— Nu sunt zeiţă, răspunse Afrodita, dar aşa e portul fetelor de la noi. Eşti într-o ţară locuită de fenicieni, fugiţi din cetatea Tirului sub cârmuirea prinţesei Didona-Elisabeta. Fratele ei Pigmalion i-a ucis soţul, pe bunul Sicheu. Ea nu ştia cine-i ucigaşul, dar într-o noapte umbra lui Sicheu i s-a arătat aievea, scăldată în sânge, cu pieptul străpuns de pumnal, şi-i destăinui că fratele ei Pigmalion l-a ucis pentru a-i lua averea. Sicheu o sfătui să fugă cât mai curând din cetate, arătând şi locul unde Pigmalion i-a ascuns comorile răpite. Didona plecă împreună cu mii de tirieni dornici să scape de nelegiuirile lui Pigmalion şi luă cu sine comorile lui Sicheu. Ea ajunse cu multe corăbii pe aceste meleaguri sălbatice şi cumpără de la regele maur, Iarbas, pământul pe care-şi înalţă acum cetatea. Pentru aurul primit de la ea, regele Iarbas s-a prins să-i dea o fâşie de pământ cât poate acoperi cu o piele de bou. Dar regina şireată a tăiat pielea în fâşii atât de subţiri, încât a acoperit un loc pe care a încăput o mare cetate. Eu v-am spus destul. Dar voi cine sunteţi? Ce necazuri vă aduc în Africa?

— Eu sunt Enea şi-mi duc în Italia penaţii mântuiţi din flăcările Troiei. Sunt fiul zeiţei Venus, care m-a ajutat să plec de acasă cu douăzeci de corăbii; însă marea mi-a înghiţit până acum treisprezece, cu marinari cu tot. Ce să-ţi mai spun, zeiţă? Necazurile mele nu se pot povesti într-o singură zi. Dar mai bine învaţă-ne ce să facem pe tărâmul pe care ne-au adus valurile!

— Cu toate necazurile tale, zise ea, se pare că zeii au avut o nedezminţită grijă de tine şi de ai tăi. Nu-ţi pierde curajul, ei nu te vor părăsi nici de acum înainte. Corăbiile pe care le socoteşti pierdute se află în portul Cartaginei, douăsprezece la număr, mântuite de Neptun. Una a alunecat în fundul apei. Iată acum ce ai de făcut! Du-te la regina Didona, pe care o vei găsi înconjurată de meşterii care înalţă cetatea. Ia-o pe acest drum şi mergi până la capăt. Ce se va mai întâmpla va fi cu voia zeilor.

Vorbind, zeiţa pieri din ochii lor, răspândind în urma ei mireasmă de ambrozie. Mersu-i săltat ca zborul de pasăre, asemenea mersului zeilor, arătă lui Enea că a vorbit cu mama sa. El o chemă zadarnic să vină în braţele sale. Plecând, zeiţa îi învălui într-o ceaţă deasă, astfel încât troienii, înaintând, să vadă totul fără să fie văzuţi. Ei se minunară de hărnicia poporului care ridica noul oraş şi se rugau de zei să le îngăduie şi lor a ridica cetatea de pe malul Tibrului. Unii lucrau în port, alţii ridicau temple sau teatre, plăcute oamenilor şi zeilor.

Trecând pe lângă mulţimea de muncitori harnici, Enea rosti:

— Ce fericiţi sunteţi că vă ridicaţi ziduri noi! Eu le-am pierdut şi pe ale strămoşilor.

Dar nimeni nu-i răspundea, căci nimeni nu vedea cine le vorbeşte.

În mijlocul oraşului, într-o dumbravă, cartaginezii, săpând pământul, au găsit un cap de cal, prevestitor de războaie crunte. Aici se ridica acum un templu de aramă închinat de regină zeiţei Junona, ocrotitoarea cetăţii. Chipurile pe care le văzu Enea zugrăvite pe pereţii templului îi alungară teama. Pretutindeni numai icoane din războiul troian şi luptători din amândouă taberele! Priam şi Hector, Enea şi Achile, Memnon, prietenul troienilor, şi mulţi ca ei umpleau pereţii.

Pe când Enea cu ochii umezi de durere îşi amintea de Troia, Didona, frumoasa regină, apăru în drum spre templu, urmată de un convoi de fete şi băieţi, plini de veselie. Semăna cu Artemis-Diana, zeiţa vânătorii, însoţită de nimfele izvoarelor, cu tolba de săgeţi pe umăr. Aşezată pe tron în uşa templului, ea judeca pe supuşii săi şi le dădea poveţe, împărţind fiecăruia munca de îndeplinit. Enea zări cu mare uimire în uşa templului pe Anteu, pe Sergeste, pe Cloantus şi pe ceilalţi căpitani ai corăbiilor sale pierdute în furtună. Înconjurat de ceaţa Venerei, el aştepta nevăzut. Ilioneu, cel mai bătrân dintre căpitani, deschise cuvântul:

— Regină mărită, căreia zeii ţi-au îngăduit să ridici o nouă şi puternică cetate, fie-ţi milă de troienii care au scăpat cu viaţă din măcelul Troiei! Nu am venit după jafuri, nici cu război, ci ne rugăm să ne îngădui a face un scurt popas. Oamenii tăi nu ne lasă a coborî din corăbii şi ne întâmpină cu arme duşmănoase. Noi călătoream spre Italia sub cârmuirea lui Enea, eroul cel mai drept şi mai curajos, dar o groaznică furtună ne-a despărţit de el. Te rugăm doar să ne îngădui a trage corăbiile pe mal! După ce le vom înfunda spărturile, vom pleca, păstrându-ţi o amintire eternă.

— Troieni, fiţi bineveniţi în mijlocul nostru şi îndepărtaţi din suflete orice teamă! răspunse Didona. Dar în acest ţinut sălbatic, noi ne temem de duşmani neaşteptaţi şi de aceea v-au oprit oştenii mei să coborâţi din corăbii. Pentru că ştim acum cine sunteţi, ne bucurăm de oaspeţii pe care zeii ni i-au trimis. Cine nu a auzit de faima lui Enea şi de voi, troieni? Vă vom da tot ce vă trebuie, iar dacă vi-e voia, rămâneţi ca cetăţeni ai Cartaginei! Vom fi bucuroşi de nişte viteji ca voi.

Chiar în clipa aceea, norul ce acoperea pe Enea pieri din juru-i şi regina uimită îl văzu în toată strălucirea pe fiul Venerei. Zeiţa îi poleise chipul cu atâta farmec, de părea mai curând un zeu decât un muritor.

— Regină, începu el, în faţa voastră se află Enea, pe care glasul tău l-a pomenit. Să-ţi dăruiască zeii fericire veşnică, răsplătindu-te pentru bunătatea ta! Laudele noastre te vor preamări, oriunde ne vom afla. Sfârşindu-şi cuvântul, Enea îmbrăţişă pe căpitanii săi.

— Vai, spuse regina înduioşată, cât seamănă suferinţele voastre cu cele pe care noi le-am încercat! Fiu al zeiţei Venus, vei găsi în ţara noastră cea mai duioasă ospeţie.

Didona arătă oaspeţilor palatele ei şi zidirile Cartaginei. Ea trimise o sută de porci şi douăzeci de tauri la corăbiile troienilor, ca să ridice jertfe şi să ospăteze. Regina îl purtă pe Enea pretutindeni, arătându-i comorile punilor, strămoşii ei. Ea îl duse să vadă covoarele de purpură feniciene, tacâmurile de argint şi vasele de aur sculptate, care povesteau isprăvile strălucite ale strămoşilor. Enea trimise pe Ahate la corabie să-l aducă la palat pe Julus-Ascaniu, împreună cu daruri de preţ pentru regină, din comorile scăpate de la Troia.

În acest timp Afrodita-Venus, temându-se de necredinţa punilor şi de uneltirile Junonei, chemă la sine pe copilaşul ei, pe Cupidon-Amor, zeul cu aripioare albe, şi-i vorbi:

— Fiule, tu care subjugi inimile tuturora şi nu te temi de trăsnetele lui Jupiter, ba îl săgetezi fără teamă chiar pe dânsul, alungă din inima mea o mare grijă! Fratele tău Enea e găzduit acum regeşte la palatul tirienei, dar mă îndoiesc cumplit de viclenia cartaginezilor. Ia deci chipul lui Julus şi mergi în locul lui la palatul Didonei cu Ahate, care se îndreaptă acum spre corabie! Pe Julus îl voi duce eu în Creta, pe muntele Ida, adormit, şi nu se va trezi până la întoarcerea ta. Când regina te va îmbrăţişa, strecoară-i în sân săgeata otrăvitoare a iubirii! Astfel nici o uneltire a Junonei nu va mai avea puterea asupra reginei, îndrăgostită de fratele tău.

Cupidon luă pe dată chipul lui Julus, îşi scoase aripioarele şi merse la palat cu oamenii lui Enea. Strălucirea chipului său şi ochii vii de zeu încântară pe regină şi curtea ei întreagă. Didona nu se mai sătura privindu-l şi strângându-l în braţe, sărmana, nu ştia că se joacă cu cel mai temut dintre zei şi nu-şi dădea seama că el îi strecoară în inimă veninul iubirii. Zeul-Amor, îndemnat de mama sa, ştergea încet din inima reginei aducerea-aminte a lui Sicheu, soţul pierdut, şi sădea în locul ei o nouă iubire. Regina luă în mână o cupă de aur, o ridică şi cuvântă astfel:

— Stăpân al zeilor, sorteşte-ne tu ca ziua aceasta să fie începutul prieteniei dintre popoarele noastre, alungate de mari restrişte din patriile lor! Vino şi tu, Bacus-Dionisos, cu licoarea vrăjită a vinului tău, să ne luminezi! Şi tu, Junona, a cărei putere se întinde asupra stelelor, sfinţeşte ceasul acesta!

Sorbiră toţi din cupele lor, iar un cântăreţ din liră cântă luna şi soarele, naşterea oamenilor şi a făpturilor fără cuvânt, trăsnetul, fulgerele şi ploaia roditoare. Didona se îmbăta din plin de farmecul dragostei. Ea tot întreba pe frumosul oaspe de Priam, de Hector, de Achile, de Memnon, fiul Aurorei, apoi îl rugă:

— N-ar fi mai bine, iubite oaspe, să ne înşiri întâmplările din războiul troian de la început până în ziua nenorocoasă când Ulise v-a înfrânt prin viclenie?

Enea primi bucuros, doar şi pe dânsul îl scrijelase micul Amor cu săgeata pe care o tot învârtea în mână! Îi era şi lui drag să stea la poveşti cu regina.

— Ca să fiu pe placul gazdelor mele, vorbi el, voi împrospăta durerile mele povestind, cu toate că stelele au început a păli de apropierea Aurorei.

Şi Enea povesti cum a început războiul şi cum a pierit Troia, apoi pomeni de rătăcirile sale pe mare, de harpii, de ciclopi, de furtunile stârnite de Junona, până la sosirea în pragul Cartaginei; când îşi termină povestea, ochii tuturor erau umezi de lacrimi, iar soarele călătorea sus pe căile cerului.

Regina, rănită de săgeata iubirii, se mistuia neîncetat de o flacără tainică şi pretutindeni i se părea că o urmăreşte chipul lui Enea, adânc săpat în inima ei.

A doua zi, tulburată, Didona vorbi surorii sale, singura fiinţă căreia i se putea destăinui:

— Ano, ştii tu ce gânduri îmi tulbură somnul şi-mi înspăimântă sufletul? Cine e străinul sosit de curând între noi? Fără îndoială că este din neamul zeilor. Ai auzit ce isprăvi minunate povesteşte? Ce soartă nemiloasă l-a purtat din urmă? Ano, dacă nu aş fi jurat credinţă cenuşii soţului meu, numai cu un om ca acesta aş dori să caut liniştea unui nou cămin. Dar, ce spun eu? Mai curând aş dori să mor, decât să-mi calc jurământul.

Vorbind, îşi umezea pieptul cu lacrimi. Ana îi răspunse, căutând parcă să dea aripi unei porniri care şi altminteri era greu de stăpânit:

— Soră iubită, până când te vei împotrivi iubirii şi te vei teme de răzbunarea unui pumn de cenuşă nesimţitoare? Crezi tu că umbrelor le mai pasă de credinţa şi necredinţa noastră? Nu vrei să cunoşti bucuria dragostei şi fericirea de a fi mamă? Te-am înţeles când nu ai primit mâna prinţilor din aceste ţări sălbatice, dar ce mai poţi spune de un om atât de deosebit? Mai bine uită-te în jurul Cartaginei şi vezi câte neamuri duşmane ne ameninţă! Aştepţi poate ca Iarbas, vecinul de la care ai căpătat pământul, să vină într-o zi să ne sugrume, mâniat că l-ai dispreţuit? Aştepţi poate să vină fratele nostru Pigmalion cu sute de corăbii? Ce noroc pentru noi sosirea acestui erou, a cărui mână puternică va apăra Cartagina! Zeii ni l-au trimis, nu te îndoi! Opreşte-l aici şi încredinţează-i mâna ta şi apărarea Cartaginei!

Reginei cu sufletul şovăielnic nu-i trebui un îndemn mai puternic să îngenuncheze înaintea patimii. Surorile intrară în templu şi ridicară jertfe zeilor, ca să oprească pe troieni la Cartagina. Ele citeau viitorul în măruntaiele animalelor jertfite. Dar cât de neştiutori rămân cei care citesc viitorul! Ce folosesc jurămintele şi templele, când inima rănită nu ascultă decât de iubire? O flacără dulce o mistuia pe regină. Ea rătăcea ieşită din minţi prin mijlocul cetăţii, arătând lui Enea bogăţiile Tirului şi, uitând ce face, îl ducea de mai multe ori în acelaşi loc; apoi începea să-i spună ceva, dar uita ce a voit să spună. Ea îl ruga mereu să-i povestească şi-l asculta sorbindu-i cuvintele. Singură se otrăvea cu venin şi căuta durerea. Serile, la despărţire, se frământa prin clădirea pustie ori se culca pe patul unde a stat Enea. În întuneric îşi închipuia că-l vede şi-l aude, sau vorbea cu el în vis. Ţinea în braţe acum pe adevăratul Julus, încântată de asemănarea cu tatăl lui. Era ca o căprioară străpunsă de săgeata unui vânător nedestoinic. Biata făptură, rănită dar nu ucisă, aleargă cu săgeata în piept, căutând locul unde să moară liniştită. Zidurile Cartaginei rămâneau neisprăvite, lucrul încetase şi uneltele dormeau pe drumuri.

Din culmea cerului albastru, Junona privea zâmbind pe regină, iar în minte îi încolţi o şiretenie cu care credea că va putea îndepărta pe nesuferitul Enea de la tronul Italiei. Ea ţinu calea Venerei şi-i grăi cu dulceaţă prefăcută:

— Nu pot tăgădui izbânda ta şi a fiului tău asupra Didonei. Dar hai să ducem tustrei la bun sfârşit ceea ce voi amândoi aţi început! Să facem astfel încât să nu mai fie nici o deosebire între cartaginezi şi troieni! Să unim pe Enea cu Didona prin lanţurile căsniciei, căci dragostea e trecătoare. Ca stăpână a nunţii şi a căsniciei, îi pot uni pe veci. Vom scuti pe Enea de rătăciri şi vom închega din neamurile cartaginez şi troian o nouă seminţie care să fie stăpâna lumii. Vom sfârşi astfel şi vechea noastră gâlceavă! Vom primi împreună jertfe de la amândouă popoarele.

Venus-Afrodita pricepu lesne că Junona vrea să îndepărteze gloria italică a lui Enea. Dar aceasta e treaba lui Jupiter! Astăzi, Enea trebuie ferit de primejdii!

— Numai un nebun s-ar încumeta să lupte cu tine, spuse Venus. Mă tem însă că nu vom putea întoarce poruncile lui Jupiter.

— Mă prind că Jupiter va fi de data aceasta de partea mea, strigă veselă Junona. Am şi pus la cale totul. Mâine, regina va merge la vânătoare cu dregătorii cartaginezi, cu Enea şi căpeteniile troiene. Eu voi stârni o furtună cumplită şi, pe întuneric, voi face ca Enea şi Didona să nimerească singuri în aceeaşi peşteră. Îi voi cununa chiar acolo.

Venus primi tocmeala. În zorii dimineţii, tinerimea ieşi din cetate, iar vânătorii duceau plase cu ochiuri pentru vânatul mare. Unii purtau pânze şi pari cu vârf ascuţit de fier, alţii erau însoţiţi de câini cu mirosul ager. Fruntaşii cartaginezi aşteptau de mult în pragul palatului pe regină, care nu-şi mai isprăvea gătelile. Telegarul reginei, înşeuat în aur şi purpură, muşca nerăbdător zăbala plină de spume. Târziu se ivi şi Didona, urmată de alai, înveşmântată într-o mantie de purpură, cu o tolbă de aur pe umăr, cu pletele legate într-o bentiţă de aur. După ea veneau troienii fruntaşi, micul Julus, iar alături de ea se afla Enea, asemănător lui Apolon în frumuseţe.

Iată-i pe munţii înalţi, în păduri umbroase, răscolind vânatul numeros, când deodată cerul începu a bubui şi o ploaie amestecată cu grindină cât nuca se rostogoli din nouri. Fiecare alerga acum să-şi caute adăpost, pe când puhoaie coborau în goană de pe munţi. Naşa Junona dădu semnalul, iar Pământul naş îi întoarse ecoul. Martori la nuntă erau fulgerele scânteietoare şi nimfele izvoarelor care urlau rostogolindu-se de pe crestele munţilor înalţi. Didona ajunse în aceeaşi peşteră cu Enea. Întâlnirea lor sub cerul întunecat ei o numiră nuntă. Ziua aceasta a fost cea dintâi din şiragul nenorocirilor. Zvonul şi începu să cutreiere satele şi oraşele, răspândind vestea cea nouă. Zvonul este cel mai grăbit dintre toate relele pământului. Trăieşte din iuţeală, iar pasul îi sporeşte vigoarea. Mai întâi mărunt şi sfios, el dobândeşte curând o făptură uriaşă. Picioarele lui ating pământul, iar capul îi pluteşte prin nouri. El este un gigant căruia i-a dat naştere Pământul mâniat împotriva zeilor. Piciorul acestei păsări stranii e tot atât de vioi pe cât îi este de repede zborul. Sub fiecare din penele sale se află ochi, urechi şi limbi care nu tac niciodată. Ziua, stă de veghe pe acoperişurile caselor înalte sau pe turnurile ce străpung cerul. De acolo împrăştie spaima asupra oraşelor mari şi seamănă bârfeala cu aceeaşi hotărâre cu care vesteşte adevărul. Noaptea pluteşte între cer şi pământ, văzând în întuneric ca şi pe lumina zilei. El porni şi de data aceasta să colinde toate colţurile lumii şi răspândi veştile adevărate, adăugând de la sine tot ce-i părea că sperie mai mult pe muritori. Spunea că a sosit din Troia un erou cu care Didona nu se sfia să se însoţească şi să petreacă în desfătări, din toamnă până-n primăvară. Că ei amândoi, cuprinşi de patimă neruşinată, au uitat că zeii le-au dat popoarele pe mâini ca să le călăuzească.

Din loc în loc alergând, zvonul ajunse şi la principele Iarbas, care-i dăduse Didonei pământul. Iarbas era fiul lui Jupiter, căruia-i înălţase o sută de altare, unde ardea focul cel veşnic. Când auzi Iarbas din zvon câte se spun despre Didona şi Enea, se mânie cumplit şi se închină în genunchi stăpânului zeiesc:

— Tată al meu, tu nu mai vezi ce se întâmplă pe negrul pământ? Oare zadarnic îţi mai ridică altarul poporul maur, în fruntea căruia m-ai pus? Oare numai din slăbiciunea lor se tem muritorii şi zeii de trăsnetele tale? Ştii tu că femeia pribeagă căreia i-am dăruit pământ în hotarele noastre – căci aşa a fost voia ta – a respins mâna mea, dispreţuind un vlăstar zeiesc? Această femeie a oploşit un fugar pe ogoarele mele şi a împărţit Africa cu el. Acum el se plimbă prin Cartagina cu tineri uşuratici, de teapa lui Paris care a răpit pe Elena. Legat sub bărbie cu o cuşmă frigiană, cu părul uns cu uleiuri înmiresmate, târăşte cu sine prada pe care nu se mai teme că va pierde-o. În aceeaşi vreme, în cele o sută de temple pe care ţi le-am înălţat, eu îţi aduc necontenit jertfe, cărora nu vrei să le guşti parfumul.

Puternicul zeu îl auzi şi chemă la sine pe Mercur-Hermes, crainicul său cel harnic, zicându-i:

— Aleargă, fiul meu, spre Cartagina, la Enea, care s-a apucat să dureze oraşe punilor! El a uitat că destinul l-a trimis în Italia să întemeieze Roma. Mama lui, frumoasa Afrodita, ni s-a tot lăudat cu el, dar nu ne-a spus că e nevrednic de un viitor aşa de strălucit. Cu oameni pătimaşi nu vom vedea niciodată Roma în fruntea popoarelor. Puterea Romei va sta în tăria fiilor ei. Spune-i, Mercur, lui Enea, că dacă nu se simte în stare a duce la bun sfârşit făgăduielile, să lase fiului său Julus-Ascaniu grija de a pune temeliile Romei! Porunca mea este să plece în clipa aceasta din Cartagina.

Mercur porni în zbor pe aripile-i de aur, trecu pe deasupra muntelui Atlas, peste ţara numizilor cu cai şi călăreţi neîntrecuţi şi ajunse la Cartagina. El văzu pe Enea cum ostenea, înălţând temeliile Cartaginei. La brâu ţinea o sabie încrustată cu stele şi pietre scumpe şi pe umeri purta o mantie de purpură, dăruită de regină. Hermes-Mercur îi vorbi, îndată ce se opri din zbor:

— Enea, ai ajuns să pui temelii oraşelor străine, de dragul unei femei? Dacă nu te simţi în stare să mergi mai departe, lasă fiului tău coroana care i se cuvine!

Mercur plecă în zbor, în vreme ce Enea, îndrăgostit de regină, îngheţă de groază, neştiind ce hotărâre să ia, nici ce să spună Didonei. În sfârşit, el chemă pe Mnesteu, pe Sergeste şi pe Serestus, le porunci să pregătească în taină corăbiile, să le încarce cu arme şi să adune pe troieni la ţărm. Dar zvonul cel crud ajunse la urechile reginei. Mişcarea din port, graba soldaţilor o neliniştiră, apoi curând groaza o luă în stăpânire. Ea cutreieră oraşul ca o torţă aprinsă şi găsi pe Enea lângă corăbii, pregătindu-se în grabă de plecare. Orbită de durere şi de dragoste, îi strigă:

— Credeai, trădătorule, că vei fugi de mine pe nesimţite? Nici jurămintele ce mi-ai făcut, nici dragostea pe care spuneai că mi-o porţi nu te-au oprit? Nici moartea mea, care va urma faptelor tale, nu ţi-a mişcat sufletul de gheaţă? Atât de puţin mă iubeşti, că vrei să fugi pe o mare răvăşită de furtuni? Nu te temi măcar de viaţa fiului tău pe care o pui în primejdie? Înţeleg, tu fugi de mine. Dacă în ochii tăi am avut totuşi vreodată un cât de mic preţ, îndură-te de soarta care mă aşteaptă! Neamurile Africii mă urăsc, tirenienii mă ameninţă, numele meu e pătat, începând din ziua în care tu ai păşit pe ţărmul Cartaginei. Vai, oaspete, căci nu-mi mai eşti soţ, respectă măcar legile ospeţiei, căci te-am primit ca pe cel mai de preţ dintre oaspeţi! Nu mă părăsi înainte de a sosi fratele meu să-mi dărâme zidurile sau maurul Iarbas să mă ducă în robie! O, dacă cel puţin mi-ai fi lăsat în casă o dulce amintire, un copilaş pe care l-aş fi văzut acum jucându-se lângă mine!

Îndurerat, Enea căuta să mângâie femeia pe care o iubea. Dar abia putu îngăima câteva vorbe:

— Nu pot spune, regină, că nu m-ai primit regeşte. Îţi sunt recunoscător şi-mi voi aminti întotdeauna cu cea mai mare dragoste de tine. Te iubesc cum n-am iubit pe nimeni şi n-am încercat să fug înainte de a-ţi vorbi. De căsătorie însă nu ţi-am vorbit vreodată. Dacă mi-aş fi dorit o viaţă liniştită, aş fi rămas la Troia să îngrijesc de rămăşiţele ei. Aş fi refăcut din ruine curtea lui Priam. Dar iată, oracolele lui Apolon şi crainicul lui Jupiter, Mercur, îmi poruncesc să înfrunt primejdiile mării şi să plec în Italia, oricât mă doare să te părăsesc, zeiţă, pe tine de care mă leagă inima mea. În fiecare noapte zeii patriei mele mi se arată în vis şi mă roagă plângând să-i duc acolo unde i-a hărăzit destinul. Aşa cum iubeşti tu cetatea încredinţată ţie de zei, sunt şi eu chinuit de dorul patriei mele din Italia. Până şi umbra tatălui meu mă trezeşte din somn şi mă mustră. Nici fiului meu nu trebuie să-i ştirbesc gloria! Am văzut cu ochii mei îngroziţi pe crainicul zeilor, trimis de Jupiter; mă jur pe capul meu şi pe al fiului meu că mi-a poruncit să plec neîntârziat în Italia. Încetează, rogu-te, de a mă îndurera cu lacrimile tale, căci şi altminteri sunt destul de nefericit pierzându-te. Nu plec de voia mea.

Didona îl privea cu mânie şi-i răstălmăcea cuvintele. Apoi îi răspunse, măsurându-l cu ochii:

— Om viclean, maica ta nu este o zeiţă cum te lauzi, şi nici nu te tragi din neamul celor descinşi la Troia. Tu te-ai născut în munte prăpăstios şi o tigroaică te-a alăptat! Nu vreau să mai sper într-o împăcare cu tine şi nici să mă înşel a doua oară. Aşa răspunzi tu rugăminţilor mele, când ştii că nu voi mai trăi nici o clipă după plecarea ta? Tăgăduieşti că ai fost unit cu mine prin cununie? Iei zeii martori ai minciunilor tale? Te juri pe capul copilului tău, atrăgând asupra lui pedeapsa zeilor? Nici măcar nu vrei să mă priveşti şi stai cu ochii în pământ? Nici o lacrimă nu curge din ochii tăi când mărturiseşti atâta durere pentru mine, care te-am iubit mai mult decât pe mine însămi? Nu mai este credinţă pe lume! Nici Junona cea neîndurată nu m-ar privi cu ochi atât de reci. Te-am strâns de pe drumuri, rugător şi jalnic; ţi-am făcut loc în casă şi în inima mea, am împărţit cu tine grijile şi bucuriile; te-am luat tovarăş la domnie, pentru ca acum să spui că nu ai fost căsătorit cu mine şi că nu-mi datorezi nimic? Când te aud vorbind, furiile înlănţuie sufletul meu. Ce pedeapsă ţi se cuvine? Să dau poruncă soldaţilor mei să te ucidă? Nu, nu voi încerca nimic. Te-am iubit prea mult şi, ca să-ţi arăt că te-am iubit, nu te voi opri să pleci acolo unde zici că te cheamă inima ta. Du-te în Italia! Pe mine mă vor răzbuna zeii, nu mă îndoiesc, pentru că pe acest pământ nu mai am pe nimeni care să mă răzbune. Când voi muri, doar umbra mea te va urmări şi te va face să te cutremuri de groază.

Enea voia să-i răspundă, dar ea căzu leşinată şi sclavele o duseră pe braţe în palat. El se întoarse la ai săi care erau gata de drum.

Didona, văzând cum clocotea ţărmul de larmă, începu iarăşi cu lacrimile şi rugăminţile, dar nu izbândi nimic. Apoi, umilindu-se, trimise pe sora ei la ţărm, poate va dobândi Ana ceea ce singură nu putea smulge de la Enea:

— Vezi, sora mea, ce forfotă e pe ţărm! Ei sunt gata de plecare, iar eu nu am avut măcar timpul să mă învăţ cu gândul că am fost părăsită. Du-te tu, care de multe ori ai fost pentru el ca o soră căreia-ţi încredinţa tainele, du-te şi roagă-l pentru mine! Spune-i că-l rog să nu plece până voi izbuti să mă învăţ cu gândul despărţirii! Spune-i că nu eu am surpat temeliile Troiei! Nu-i mai cer decât să aştepte o vreme mai bună pentru călătoria pe mare. Nu-i voi mai aminti de căsătoria noastră pe care a uitat-o. E cea din urmă rugăminte pe care i-o fac.

Ana se ducea şi venea mereu de la ţărm, dar nici ea nu putea smulge vreo făgăduinţă lui Enea. Zdruncinat el însuşi de marea durere, rămânea neclintit în faţa rugăminţilor. Iar Didona, văzând că nu i-a mai rămas decât moartea, cutremurată de spaimă, îşi pregătea altarele pentru jertfă. Apa sfântă se înnegri, iar vinul se prefăcu în sânge. Ea nu spuse Anei, dar alte semne veniră s-o înspăimânte. Din templul închinat primului soţ, auzi în miezul nopţii glasul lui Sicheu care o chema; o cucuvaie cânta neîntrerupt pe acoperiş; Didona visa mereu pe Enea care o părăsea pe drumuri depărtate, lăsând-o să rătăcească în neştire prin păduri pline de fiare. Nemaiavând nimic de aşteptat, ea se hotărî să moară. Anei îi vorbi astfel:

— Bucură-te şi tu cu mine, surioară, că am descoperit vraja cu care-l voi aduce înapoi pe fugar, ori voi isprăvi cu dânsul pe veci. Am dobândit un leac de la capătul oceanului, cu care pot chema noaptea umbrele din infern. Ca să folosim bine leacul vrăjit, rogu-te, ridică în fundul curţii un rug mare, aşază acolo armele lui Enea şi toate amintirile rămase de la el! Aşa a spus preoteasa care mi-a adus leacul: să ard toate lucrurile care-mi pot aminti de el.

Era noapte, când toate vieţuitoarele dorm. Didona, lângă rug, se pregătea de moarte şi răscolea în minte cele din urmă gânduri. Lipsită de orice speranţă, ea îşi vorbea în sine: „Ce voi face? Voi îndura batjocura peţitorilor mei? Mă voi duce plecată înaintea acestor principi rătăcitori ai pustiului, să le întind mâna? Mă voi urca în corăbiile troienilor ca să devin sclava lor? Mai bine să mor! Vai, draga mea soră m-a împins cu sfaturile ei la moarte. Nu era de o mie de ori mai bine să nu fi călcat credinţa jurată lui Sicheu? Iată pedeapsa pentru greşeala mea!”

În port, Enea, hotărât să plece, dormea pe corabie. Dar atunci din senin coborî crainicul Mercur, care-i vorbi:

— Fiu al Venerei, ce socoteli îţi mai faci de stai nemişcat în port, când duşmanii te înconjoară de pretutindeni? Crezi că feniciana nu-şi va aduce aminte până la urmă de sângele ei şi nu se va răzbuna cumplit? În zori, vei vedea ţărmul plin de corăbii şi de armate. Priveşte, marea e liniştită, numai bună de plecare! Ce mai aştepţi?

Enea, speriat de vedenie, se sculă şi dădu plecarea în fugă. Cu sabia ascuţită, el tăie odgoanele corăbiei sale, apoi corăbiile toate, una după alta, se desprinseră şi porniră împinse de vânt.

Regina le priveşte cum lasă ţărmul şi se depărtează cu pânzele umflate. Ar vrea să-şi cheme oştenii cu torţe, să pună pe valuri corăbii după fugari, însă îşi dă seama că e singură şi nimeni nu o ascultă. Plângând, îşi căinează jalnica soartă:

— Biată Didona, vei primi pedeapsa nelegiuirii tale. Ţi-ai călcat jurămintele! Nu era mai bine să-l sfâşii în mâini pe nelegiuit şi să-i arunci trupul în mare? Furii răzbunătoare, ascultaţi-mi glasul! Chiar dacă trădătorul va pune piciorul în noua sa patrie, să fie primit cu războaie crâncene şi să fie nevoit a cere sprijin de la străini! Să nu se bucure mulţi ani după împăcarea cu popoarele Italiei, iar trupul să-i rămână neîngropat în mocirle! Ura tirienilor să urmărească pe troieni necontenit şi nici o pace să nu se încheie între cele două popoare! Să se ridice din sângele meu un om, un viteaz nemaivăzut! Hanibal să se numească şi să fie cruntul răzbunător al suferinţelor mele! Chiar numai rostirea numelui său să îngrozească poporul născut din Enea!

Cu obrajii tremurând, galbenă ca moartea pe care o aştepta, regina se aruncă pe treptele rugului, trase din teacă sabia lui Enea, privi lung toate rămăşiţele troiene care aveau să se mistuie în flăcări dimpreună cu ea, apoi vorbi:

— Scumpe amintiri, amintiri scumpe atâta vreme cât cerul v-a îngăduit, primiţi sufletul meu şi dezlănţuiţi-mă din chinuri! Am ridicat un oraş măreţ, am răzbunat moartea soţului meu şi am pedepsit un ucigaş. Eram astfel fericită, vai, şi aş fi rămas fericită, dacă la ţărmul nostru n-ar fi sosit niciodată corăbiile troiene. Mor nerăzbunată, dar să mor odată!

Rostind aceste cuvinte, Didona priveşte spre mare şi vede corăbiile lui Enea în depărtări. Ea îşi înfige în piept sabia cu vârful ascuţit şi se rostogoleşte cu un ţipăt de deznădejde pe rug.

Ce jale izbucni în palat! Femeile năvăliră în jurul ei, iar Ana, sora care o îndemnase să-şi calce jurământul, o luă în braţe şi o sărută plângând:

— Pentru aceasta m-ai pus tu să-ţi pregătesc rugul, iubita mea surioară? De ce nu ai vrut să murim odată amândouă? Tu ne-ai pierdut acum pe toţi. Cine va mai ridica cetatea Cartaginei?

Ana ceru apă şi spălă rana adâncă apoi strânse în braţe pe surioara care trăgea să moară. Didona cercă să se ridice, dar în piept rana deschisă şuiera şi durerea cruntă o azvârli din nou pe rug. Şi cum nu murea de moarte firească, sufletu-i nu se putea desface din cătuşele trupeşti. Văzând-o Junona cum se chinuieşte din pricina ei, trimise pe zeiţa curcubeului să-i smulgă din creştet o şuviţă de păr bălai pe care stăpâna infernului nu voia să i-o taie. Zeiţa Iris, purtând roua în pletele cu mii de culori, se opri deasupra muritoarei, îi rupse cu dreapta câteva fire de păr şi i le închină zeiţei infernului. Astfel sufletul reginei se desprinse de trup, căldura i se risipi în aer şi sufletu-i zbură în lumea umbrelor.

Enea, de pe mare, văzu flăcările rugului pe care ardea trupul Didonei şi nu se dumirea ce înseamnă. Dar cântărind firea reginei şi gândindu-se la durerea în care a lăsat-o, bănui că ea şi-a pus capăt vieţii. O mare jale cuprinse sufletul eroului, dar el nu mai putea schimba nimic. Vântul puternic ţinea corabia în loc şi atunci Palinurus, iscusitul cârmaci, ridică pânzele ca să plutească în voia vântului. Zeii îi duseră înapoi la Drepana, în Sicilia, la troianul Aceste. Enea hotărî să ţină serbări pentru sufletul lui Anchise, de la moartea căruia se împlinea acum un an. În timp ce femeile jeleau împrejurul corăbiilor, tineretul troian împreună cu sicilienii se întrecură în jocuri de lupte. La întrecerea între corăbii luară parte numai troienii, căci regele Aceste nu avea nici un fel de flotă. El era un rege sărac. Căpitanii cei mai de frunte ai troienilor cârmuiau corăbiile lor. Cloantus, pe „Scila” cea verzuie fu câştigătorul, dar Enea împărţi daruri de mângâiere şi celorlalţi. Trecură la jocuri de fugă. Aici frumosul Eurial fu cel dintâi, cu ajutorul lui Nisus. Acesta căzând, puse piedică şi sicilianului care se afla înaintea lui Eurial. Urmă „cestul”, cel mai primejdios dintre jocurile vechi. Era o mănuşă mare ce îmbrăca mâna până la cot şi era făcută din şuviţe de piele groasă, îngreuiată cu plumb şi cuie de fier. Cu cestul nu lupta orice voinic. Abia se găsi unul din tabăra lui Enea, uriaşul Dares. Dintre sicilieni se ridică uriaşul Entelus, care aduse în arenă nişte cesturi greoaie. Enea le ridică de jos, le cântări în mâini, apoi spuse lui Dares:

— Nu încerca, Dares, să lupţi cu ele, căci nu sunt pe măsura ta!

Enea aduse alte patru cesturi, egale între ele, şi lupta începu. Luptând, Dares fu la un pas de moarte şi l-ar fi ucis uriaşul Entelus, dacă Enea nu se aşeza între ei, despărţindu-i. Atunci bătrânul Entelus, ca să-şi arate puterea, luă de coarne taurul dobândit ca răsplată şi-l izbi aşa de tare cu pumnul, de-i crăpă capul dintr-o dată. Apoi duse la altare taurul ucis şi-l jertfi zeilor.

Urmă tragerea cu arcul la ţintă. Enea legă o porumbiţă de un catarg, pe care îl ridică singur cu mâna puternică. Săgeata unui arcaş nimeri în catarg, a altuia în sfoară, şi porumbiţa zbură. Cel din urmă săgetă pasărea din zbor. Regele Aceste, nemaiavând nici o ţintă, aruncă o săgeată în vânt şi săgeata zburând luă foc. Aceste fu învingătorul. Începură jocurile de cai. Tinerimea troiană, în care micul Julus strălucea ca un astru, îşi încura caii în felurite chipuri, în fugă sau în rotire. Jocurile de cai troiene au fost apoi împrospătate în Alba-Longa de către Julus-Ascaniu şi au ajuns mai târziu cele mai frumoase jocuri eroice ale tinerimii romane.

Junona, întotdeauna mânioasă pe troieni, îi zări de departe pe câmp la călărie. Ea trimise îndată în mijlocul femeilor care plângeau lângă mormântul lui Anchise pe zeiţa curcubeului, pe Iris, cu chipul unei troiene bătrâne. Iris vorbi astfel troiencelor care plângeau:

— Sunt şapte ani de la pieirea Troiei, şi noi tot nu mai avem parte de liniştea unei cetăţi cu nume troian. Aici la Drepana suntem între ai noştri. Unde vom mai pleca? Ce mai doreşte Enea? Cât o să ne mai poarte pe drumuri? Astă-noapte mi s-a arătat în vis o zeiţă care mi-a poruncit să iau în mână o făclie şi să stăvilesc goana smintită a lui Enea. În faţa troiencelor uimite, zeiţa Iris aruncă o făclie aprinsă pe o corabie, apoi zbură în slăvi, îmbrobodită într-un nour de aur. Femeile înnebunite de Junona se repeziră furioase la corăbii şi împănară câteva din ele cu făclii aprinse.

Bărbaţii de pe câmp zăresc la vreme prăpădul şi se grăbesc să stingă flăcările. Dar Junona hrănea focul cu suflarea unui vânt puternic şi-l întindea din loc în loc, tot mai viu şi nimicitor, cu toată apa turnată peste corăbii. Enea închină lui Jupiter o rugă sfâşietoare, iar stăpânul cerului se îndură de el, trimiţându-i un nour încărcat de ploaie. Focul se stinse, dar patru corăbii alunecaseră în valuri. Rămâneau deci mulţime de oameni fără loc în corăbii şi Enea nu mai ştia ce să facă cu ei. Sfatul căpeteniilor hotărî să lase în Sicilia, la troianul Aceste, pe femei, pe bătrâni şi pe toţi care nu vor să meargă mai departe. Toţi se apucară de lucru şi clădiră în ţara lui Aceste o nouă cetate troiană, cu numele lui. Când oraşul fu gata, troienii urcară în corăbii şi plecară, urmăriţi de lacrimile celor rămaşi la Drepana şi pe care nu aveau să-i mai vadă niciodată.