Strategia Ocultei privind distrugerea deţinuţilor în închisoarea Aiud

Securitatea şi Partidul Comunist au folosit pentru închisoarea Aiud o serie de tactici într-un secret tot atât de desăvârşit ca şi la Piteşti.

În prima etapă s-a aplicat teroarea progresivă ce aparent nu avea nici o motivaţie. Părea o plăcere de fiară, un fel de sadism. Ea a durat între anii 1948 şi aproximativ 1952, când s-a instituit o teroare cruntă, patronată de comandantul Coller (de origine evreu), Prin anul 1955 s-a produs o mică destindere… Apoi brusc-după revoluţia din Ungaria – regimul de închisoare s-a înăsprit până prin 1964. Teroarea la care au fost supuşi deţinuţii în perioada 1961 -1964 (până la Decretul de graţiere), a avut ca motiv refuzul deţinuţilor intransigenţi de a se „reeduca”.

După ce experienţa dezumanizării din închisoarea Piteşti a dat rezultate excelente din punctul de vedere al Ocultei, terenul era pregătit în vederea unui asalt general. Sâmburele fierbinte al Mişcării Legionare se afla concentrat în mâinile lor, în închisoarea Aiud.

Cu toată experienţa acumulată, n-au trecut la asaltul general ci au considerat că-i mult mai util un asediu de lungă durată. Timp în care forţele să fie măcinate şi distruse fără ca cineva să-i poată acuza de violenţă excesivă împotriva deţinuţilor.

Oculta ştia prea bine că instinctul de conservare – în mod surprinzător-este mult mai puternic la bătrâni decât la cei tineri. „Laşitatea” este direct proporţională cu vârsta. Existau şi excepţii…

Oculta comunistă de acum „culegea roadele” Piteştiului, Gherlei, Canalului. Exploata cu dibăcie efectul psihologic produs asupra deţinuţilor din Aiud de masacrele de la Piteşti, Gherla, Brigăzile 13-14 Canal, Ocnele Mari, Tg. Ocna.

Serviciile secrete erau direct interesate ca printr-o totală discreţie, să fie cât mai mult răspândită vestea acelor grozăvii. Era o metodă conspirativă de implementare a terorii în sufletele deţinuţilor. În ascuns încurajau răspândirea acestor veşti stranii, pe faţa însă se prefăceau a le combate.

Serviciile secrete ale regimului comunist, prin politruci, prin informatori şi gardieni vehiculau ideea că toate relele şi toate necazurile se datorează dârzeniei conducătorilor Mişcării Legionare, care nu vor să cedeze.

Dacă n-ar fi ei – comandanţii legionari, poeţii, filosofii şi alţi teoreticieni, cu siguranţă că „umanitarul” regim comunist ar da o amnistie generală, terminând astfel cu problema deţinuţilor politici.

Regimul terorii nu era uniform pe toată închisoarea. În unele camere sau secţii regimul era de exterminare. În altele era mai uşor şi fără şocuri. Cel ce n-a suferit supliciul n-avea de unde să ştie că altul a fost supus la torturi extraordinare.

Majoritatea studenţilor trecuţi prin „râşniţa” Piteştului, în contact cu deţinuţii din Aiud, şi-au revenit. Dar a existat şi o altă parte (mică numeric) care a rămas pe mai departe în marea mişelie care le-a fost impusă ca urmare a spălării creierului. Pe aceştia din urmă administraţia i-a folosit ca informatori, diversionişti şi în ultima perioadă ca şefi de club, spre a conduce operaţiunea „reeducării” din Aiud.

Doisprezece ani de înfometare, de zdrobire prin torturi, izolări, regim de Zarcă etc… I-a trebuit regimului până ce acest beton armat a început să se camelionizeze şi să cedeze.