Seminarul…

Am dat caietul. După câteva săptămâni am fost chemat după o listă şi dus de gardian într-un birou mare. Erau acolo mulţi deţinuţi politici, iar la masă colonelul Crăciun conducea discuţiile.

S-a ridicat comandantul închisorii de la masă zicând:

— Domnilor, v-am adunat aici ca să ascultaţi ce a scris domnul Voinea Octavian şi să vă daţi cu părerea. Apoi mi-a înmânat caietul ca să citesc în faţa tuturor ce am scris.

N-am apucat să citesc decât vreo trei pagini, după care colonelul Crăciun m-a oprit şi i-a întrebat pe ceilalţi ce părere au despre ce am scris eu.

S-a ridicat în picioare Traian Popescu („Maca”) şi a zis:

Nu-i adevărat nimic. Minte.

Am rămas surprins de curajul cu care camaradul meu m-a înfruntat contiazicându-mă exact pe placul meu.

— Bine – zise colonelul – acum veţi merge la cameră unde veţi dezbate aceaste probleme împreună. Caietul l-a oprit comandantul, iar eu am rămas să mă tot bucur că nu l-am semnat.

O nouă organizare în vederea „reeducării”

La un moment dat au venit delegaţi din partea administraţiei cu liste în mână de pe care au fost citiţi nominal un număr destul de mare de deţinuţi.

Cu micile sarsanale în mână am trecut prin mai multe porţi până am ajuns în curtea fabricii. Din curte ne-au introdus într-un dormitor spaţios cu paturi suprapuse, în care încăpeau cam 150 de oameni.

Eram pentru prima dată când mă găseam într-o comunitate atât de numeroasă. Unii dormeau câte unul în pat, alţii câte trei în două paruri. Eu mi-am găsit loc lângă Ion Cârja şi Ion Caraion. Ne-amânţeles de minune…

Deşi Ion Caraion nu era legionar, participa şi el alături de legionari la rugăciuni şi meditaţii.

Din primul moment m-am grăbit să le mărturisesc celor doi întreaga tragedie a Piteştiului, cu toate amănuntele. Nu eram sigur că voi scăpa viu din închisoare, de aceea voiam să ştie şi alţii ce s-a întâmplat…

Era lângă patul nostru un deţinut care, cu un talent deosebit, imita teatral pe comandantul închisorii astfel:

— Veţi fi la aer. Vă veţi bucura de mai multă încredere în faţa partidului… Fiecare din voi va fi dăruit cu un căţel cu coada vâlvoi, iar pe coadă cu câte o duzină de covrigei calzi şi rumeniţi.

Continuaţi vă rog! Că numai aşa se vor înmulţi căţeii şi odată cu ei şi covrigeii!

Şef de club era unul pe nume Virgil Lungeanstudent la Facultatea de medicină din Iaşi. Acest Lungeanu – la închisoarea din Piteşti a fost schingiuit într-un mod care depăşeşte cu mult calificativul de „îngrozitor”.

Acum administraţia culegea roadele torturilor şi dezumanizărilor de la închisoarea Piteşti, incrediţându-i slujba de şef de club.

Camera fiind foarte mare, servea şi drep club pentru „reeducare”. Ziua munceam, iar la terminarea lucrului trebuia să participăm la discuţii despre superioritatea doctrinei marxiste faţă de orice altă învăţătură şi mai ales faţă de ideologia legionară.

Nu toţi au respectat acest consemn. Mulţi stăteam tolăniţi pe pat. Alţii, nevoind a-şi face de lucru cu administraţia şi uneltele ei, se strângeau în jurul mesei şi dormeau „iepureşte”. O altă categorie se „prefăceau că plouă”.

Plutonierul Lungu face pe legionarul?!

A durat acest soi de „reeducare” câteva zile. Într-o după amiază intră plutonierul Lungu în cameră şi începu o discuţie amicală cu deţinuţii asupra Căpitanului Comeliu Zelea Codreanu.

Susţinea plutonierul că Zelea Codreanu a fost un adevărat patriot, care a vrut binele neamului său, şi că Legiunea înfiinţată de dânsul a fost o adevărată formaţiune care a luptat pentru dreptate. Tăceam cu toţii uimiţi. Nu puteam pricepe ce l-a apucat şi mat ales unde vrea să ajungă. Încercam să ghicesc unde este mişelia? Ne-a spus-o chiar el, a doua zi…

— Horia Sima… Ăsta-i tartorul tuturor relelor. El acţionează împotriva poporului român şi statului comunist. Horia Sima este împotriva testamentului lăsat de Căpitan… Horia Sima colaborează cu francmasoneria împotriva intereselor legionare.

Gata, eram lămurit. Cunoşteam bine lecţia de la „'Casimca” Jilavei… Ce n-au reuşit să facă atunci, încercau să realizeze acum.

— Domnilor, zise plutonierul Lungu, în curând va veni în faţa dumneavoastră o mare personalitate legionară, care vă va lămuri despre toate aceste lucruri.

Înfruntarea lui Dumitru Grota.

Seara s-a deschis uşa şi a fost introdus în cameră Dumitru Groza – şeful Corpului muncitoresc legionar în anul 1940, având gradul de comandant legionar.

Era un om trecut de 45 de ani. Deci, în plină maturitate.

Cum începu să vorbească, pe loc am recunoscut teza Securităţii fluturată nouă la „Casimca” Jilavei prin Nuti Pătrăşcanu.

Zicea Dumitru Groza:

— Lupta Căpitanului Corneliu Codreanu a fost îndreptăţită şi sfântă. Horia Sima este vinovat de toate suferinţele legionarilor etc.

Cunoscând bine cum stau lucrurile şi cunoscând şi zâzania pe care Securitatea încerca mereu să o bage între legionari, pe diferite căi directe sau oculte, nu m-am putut abţine şi am cerut să iau cuvântul în replică. Ion Caraion şi Ion Cârja, care erau alături de mine, îmi ziceau:

— Tavi, dă-l dracului şi lasă-l în pace. Nu-ţi face de lucru… Poate că asta este părerea lui sinceră, deoarece împotriva lui Horia Sima mai sunt şi alţi legionari.

Eu am răspuns:

— Nu se poate. Chiar dacă este împotriva lui Horia Sima n-are voie să mintă… Nu! Să o spună altundeva şi în alt context. Acum îl slujeşte pe Satan şi nu pot să suport.

M-am ridicat In picioare şi m-am apropiat de masă. Mulţi deţinuţi s-au strâns în jurul nostru, văzându-mă furios. Îşi dădeau seama că va fi o replică interesantă.

— Fără nici o mustrare de conştiinţă, i-o spun domnului Groza că-i un tembel. El trăieşte sub presiunea condamnării Ia moarte. Dânsul nu este altceva decât un obiect de şantaj al comunistiilor…

I-am zis eu multe lui Dumitru Groza, căci eram dezlănţuit şi nu mă puteam abţine. Eram şi bine documentat, căci am stat atâta timp în aceeaşi cameră cu Nicolae Petraşcu la „Casimca” Jilavei.

Cu toată atitudinea mea gălăgioasă, am observat în privinţa lui Dumitru Groza un calcul bine făcut. El încerca să-l cruţe pe Corneliu Codreanu de denigrare, apăra într-un fel Legiunea, trăgând însă pe Horia Sima ca pe hoţii de cai.

În final am zis:

— DomnulDumitru Groza este ca baba din poveste la arderea lui Jan Huş pe rug. A mers şi ea cu o mână de surcele să le pună pe rug zicând: „Iartă-mi Doamne păcatele, vin şi eu cu ce pot. Cu câteva vreascuri ca să contribui la moartea unui eretic”…

Aşa e şi Dumitru Groza. Aruncă o vorbă în vânt ca să i se ierte păcatele de către comunişti.

Cu asta am încheiat. După mine nimeni nu s-a mai înghesuit să ia cuvântul. Ne-am culcat cu toţii.