Ajutorul social şi legătura cu lumea.

Inginerul Ţurţoi şi soţia sa se dovedeau oameni cu o ţinută moral-creştină deosebită.

Pe lângă faptul că m-au primit în gazdă fără ca măcar soţia lui să fi auzit de numele meu până atunci, mi-au oferit şi mâncare, ba şi îmbrăcăminte. Mi-a mai dat Fănică Ţurţoi o curea cu cataramă lucioasă de care m-am bucurat ca un copil. Aveam grijă să o aranjez în aşa fel încât să se vadă şi să mă fudulesc cu ea. Parcă instinctele copilăriei răzbăteu prin negura vremurilor aducând cu ele o rază din acele bucurii de neuitat ce numai copilăria le încearcă.

Nu era zi lăsată de Dumnezeu ca să nu găsesc prin buzunare bani mărunţi de cheltuială. Dacă mi-ar fi oferit direct, aş fi refuzat – din respect şi omenie.

Gazdele mele au intuit situaţia oferindu-mi, pe această cale mai silenţioasă şi mai sigură, bani de buzunar. În timpul zilei luam toate chioşcurile de răcoritoare la rând gustând din toate sucurile ce se vindeau prin Bucureşti şi tot îmi mai rămâneau bani şi pentru ziua următoare.

Nu mi-am permis să stau prea mult în situaţia aceasta ci m-am hotărât să pun în aplicare vechile planuri care mi le-am făcut la ieşirea din închisoare.

Am mers direct la Ministerul Prevederilor Sociale.

Primul obstacol a fost portarul pe lângă care am trecut grăbit, zicându-i dm mers că sunt chemat. Celelalte obstacole au fost pe la secretare. Nu m-am lăsat şi, insistând cu voce autoritară, până la urmă am fost introdus în cabinetul ministrului adjunct.

— Domnule ministru, sunt proaspăt ieşit din închisoare, după 1 7 ani de detenţie. N-am casă, n-am masă, n-am îmbrăcăminte, nici mâncare. În plus, sunt atât de slăbit fizic încât nici nu pot să mă apuc de vreo muncă, indiferent care ar fi ea. Solicit de la instituţia dumneavoastră un ajutor social pe timp limitat, până intru în normal.

Ministru a rămas înmărmurit de solicitarea mea. Se vedea că nu era obişnuit să audă asemenea lucruri. Eu socoteam că le auzea pentru prima oară. Ministrul mi-a zis:

— Vă rog să aşteptaţi puţin în biroul secretarei şi am să vă dau răspunsul.

Cam peste vreo 40 de minute a deschis uşa şi m-a invitat într-un alt birou.

— Tovarăşe Voinea, aveţi 600 de lei pe lună ajutor social. Masa o veţi servi la cantina sectorului 6, care este cea mai bună cantină din tot oraşul. În ce priveşte locuinţa şi îmbrăcămintea, vă interesaţi dumneavoastră. Noi atât vă putem oferi.

Ministrul a avut dreptate. Cantina sectorului 6 era cea mai bună cantină din Capitală.

Organizatorii, din comoditate sau, poate, la cererea abonaţilor, dădeau masa de prânz cât şi cea de seară, o singură dată. Trei feluri de mâncare la prânz şi două seara.

Prea puţini erau aceia care serveau masa la cantină. Majoritatea veneau cu sufertaşele, cărându-şi mâncarea la domiciliu. Eu, cu psihoza foamei în celulele trupului, mă aşterneam pe mâncate.

Mai întâi cele trei feluri de mâncare de la prânz, apoi cele două cuvenite pentru seara. Bucătăresele, de fiecare dată, îmi dădeau câte un supliment ca să fiu mulţumit.

Când plecam din cantină eram ca un gânsac îndopat. Călcam rar, legănându-mi burta când pe un picior când pe celălalt, „uşurel-u surel ca să nu mă vărs”…

Seara, când ajungeam acasă, familia Ţurţoi mă invita şi ea la masă. N-am refuzat niciodată. După trei-patru ore de legănături pe trotuarele Bueureştiului mă mai desumflam, făcând loc în stomac pentru încă o porţie de mâncare.

Am observat că, oricât de plin eram la burtă, dacă dădeam cu ochii de mâncare îmi venea să mănânc. Era o foame psihică. Fiziologic eram sătul, dar psihic eram flămând.

Starea aceasta a durat vreo cinci ani de zile, până când încet-încet am scăpat de psihoza foamei.

Am luat într-o zi cartea de telefoane şi am început să caut adresele a zeci şi sute de cunoştinţe pe care le aveam în Capitală.

Mulţi din cei cunoscuţi m-au invitat pe la ei primindu-mă bine şi cu generozitate. Alţii manifestau prudenţă. Mulţi au rămas surptinşi de apariţia mea, căci mă credeau mort. O mare parte din cunoştinţe se vedea că sunt tracasate şi hăituite de potera regimului.

Printre cei mai generoşi oameni a fost un fost camarad de arme şi fost frate de cruce care a scăpat cruntei prigoane, pe nume Dumitru Săndulescu.

A ajuns decan al Facultăţii de chimie şi apoi rector al Institutului de petrol şi gaze. Era convins că regimul comunist va dura vreme mai lungă. De aceea era prudent şi sceptic.

Dumnezeu să-l binecuvânteze pe acest camarad de arme şi de Legiune, că mare a fost ajutorul pe care l-am primit de la dânsul!