Întâlnirea cu fostul general Dulgheru (Dulberger)

Cam după patru-cinci luni de la punerea în libertate m-am refăcut fizic. Am primit o repartiţie la ICAB (întreprinderea de Canal şi Apă Bucureşti). Cum toate actele justificative mi-au fost pierdute, n-am putut să ocup decât un post de desenator tehnic. Bun a fost şi acesta!

Simţeam cum sunt supravegheat şi ţinut din scurt de Securitate. Cu toate acestea am găsit şi oameni binevoitori care simţeau ca mine.

La un moment dat am aflat că fostul general Dulgheru a fost eliberat din închisoare şi este director la o secţie a întreprinderii la care lucram eu. La secţia canal, supranumită în derâdere secţia „Căcănarilor”.

Am aflat şi amănunte:

— Că ar fi fost condamnat la vreo 20 de ani închisoare pentru crimele săvârşite sub protecţia sa la Piteşti şi Gherla.

— Că a fost graţiat după vreo patru-cinci ani.

— Că la punerea în libertate ar fi primit un costum de haine nou şi cinci mii lei bani de buzunar. Cinci mii lei era o leafa bunicică pe patru luni…

Voiam să ştiu dacă vestea este doar un zvon sau este adevărată. Astfel, într-o zi am mers direct la secţia unde acesta era director. Sunt anunţat de secretară şi primit imediat. Am intrat cu inima strânsă, căci stătea camuflat. I-am zis:

— Mă numesc Octavian Voinea. Probabil că numele acesta vă spune ceva.

M-a privit cântărindu-mă şi măsurându-mă, ba chiar disecându-mă din ochi. Am sesizat că m-a recunoscut:

— Nu te cunosc.

— Chiar nu vă spune nimic numele meu?

-Nu.

Am renunţat la întrebări şi am intrat direct în subiect, care nu era decât un alibi pentru această vizită.

— Sunt desenator tehnic şi caut un post mai bun la dumneavoastră…

La un moment dat am observat că nu-l interesează cererea mea şi că gându-i zboară în altă parte.

Mai stărui puţin şi apoi se smulse din indiferenţa discuţiei şi-mi pune o întrebare.

- Ce mai ştii despre Petraşcu?

- Nu mai ştiu nimic. Am răspuns eu sub inspiraţia momentului.

- Ce ştii despre Valeriu Negulescu?

- A murit de multă vreme la Jilava.

A spune despre cineva că nu mai există nu constituie niciodată un pericol. Pe aceştia numai cei vii îi sperie. În cazul Mişcării Legionare nici cei morţi nu-s de neglijat.

— Am auzit că şi dumneavoastră aţi fost condamnat în seria acestor procese.

- Da, este adevărat.

După acest răspuns a schimbat subiectul trecând la problemele solicitărilor mele. N-avea posturi… Nici nu-mi trebuia!

Aceasta a fost prima şi ultima vizită făcută acestei fiare cu colţii rupţi…