Familia Fănică şi Ligia Ţurţoi.

Revigorat şi vitaminizat de salata pe care o mâncasem, am pomit-o cu Marcel Petrişor prin oraş ca să căutăm vechile cunoştinţe. Nu le-am găsit pe acasă, căci era duminică şi lumea se distra. Ne-am trezit aproape seara că n-am rezolvat nimic.

Atunci am recurs la numărul de telefon al inginerului Ţurţoi. Pe acesta îl cunoşteam încă din copilărie.

Fratele meu fiind pus în libertate cu vreo trei zile înaintea mea a trecut pe la familia Ţurţoi, rugându-i să mă ajute pentru început până îmi voi găsi un rost în Capitală.

La celălalt capăt al firului mi-a răspuns inginerul Ţurţoi care, cu toată bunăvoinţa, m-a invitat la el acasă.

Altă lume, altă viaţă!

Dumnezeu să binecuvânteze această familie. M-a aşteptat cu cada din baie plină de apă caldă.

După îmbăiere, cu trupul curat şi mirosind a proaspăt, m-au invitat să mă dezbrac de jegurile cu care am venit din puşcărie. Mi-a dat un costum de haine de al său, aproape nou.

Nu prea mă prindeau bine hainele inginerului, deoarece el era mult mai scund decât mine. Cu toate acestea mi s-au părut chiar prea bune.

M-am bucurat de acest cadou mai mult decât se bucură copii când primesc în dar de ziua lor cine ştie ce jucărie de la părinţi sau bunici.

Mi-a dat şi o pereche de pantofi negri pe care îi dădeam cu cremă de trei ori pe zi şi îi lustruiam din oră în oră. Îmi luam „pârleala” după atâta amar de vreme cât am fost înveşmântat în zdrenţe de puşcărie.

Pantofii fiind de mult neîncălţaţi aveau un fel de „scârţ”, ce îmi dădea prestanţă când călcam apăsat pe asfaltul încins de căldura verii.

Mă opream în faţa fiecărei vitrine şi mă admiram cât de „grozav” mai pot să arăt. Mă podideau lacrimile de atâta plăcere. Mă cuprindea un fel de respect nelămurit de propria-mi persoană… Parcă creşteam în faţa mea însumi cu flecare „scârţ” al pantofului şi cu fiecare oglindire prin vitrinele oraşului.

Eram convins că vitrinele oraşului sunt aranjate una lângă alta ca eu să mă admir în ele.

Prin concepţia şi educaţia creştină pe care o aveam, ştiam că trebuie să ajuţi pe cel căzut în nevoie. De data aceasta eu mă găseam în postura celui nenorocit şi aşteptam milă şi ajutor.

Abia acum se desăvârşea în sufletul meu măreţia învăţăturii lui Hristos: „. Căci am fost flămând şi mi-aţi dat de mâncat; mi-a fost sete şi mi-aţi dat de băut; am fost străin şi m-a ti primit; am fost gol şi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi a (i venit la mine…” (Matei, cap.25, ver.35-40)

Simţeamân mine cum este posibil ca o neînsemnată faptă materială să se spiritualizeze întru atât încât să devină o furtună dumnezeiască.