Primul „ospăţ”

Gazda săracă a lui Marcel Petrişor ne-a pregătit o salată cu roşii, ardei, ceapă şi a dres-o cu untdelemn şi puţin oţet, ca să fie mai gustoasă.

Ştiam că roşiile nu au parfum. Pentru mine, însă, aveau. Le simţeam nu numai cu mirosul, dar şi cu toate celulele trupului meu. Chiar şi cu părul de pe trup, chiar şi cu unghiile de la mâini şi de la picioare. Parfumul ardeiului m-a izbit răscolindu-mi toate simţurile. Ceapa m-a făcut să lăcrimez. Nu pot să-mi dau seama dacă am lăcrimat din cauza cepei sau din cauza emoţiei…

Şi am mâncat savurând fiecare felie în parte. Dacă ar fi să povestesc cuiva despre acest prim ospăţ, aş putea să zic doar atât: Am mâncat, am mâncat, şi iarăşi am mâncat.

Gândeam în sinea mea cea înfometată: Doamne, ce baie ar fi să faci o minune. Strachina cu salată să nu aibă fund. Să tot mănânc până la capătul zilelor mele… După moarte să-mi fie pusă în mormânt şi să mănânc încă vreo doi ani şi după moarte, şi numai apoi să mă odihnesc şi mi sătul ca lumea.

Ruga nu mi-a fost ascultată de Dumnezeu şi spre disperarea mea salata s-a terminat. Deşi burta îmi era plină până la refuz, foamea continua să persiste.

Cu miez de pâine am şters până la lustru fundul castronului. Norocul gazdelor a fost cu pâinea proaspătă. Dacă ar fi fost mai veche şi mai aspră, aş fi mâncat şi smalţul de pe fundul vasului.