Directorul închisorii Gherla, Goiciu.

Într-una dinzilele anului 1952 eram în curtea închisorii. Goiciu, directorul închisorii, era şi el în curte. Cum am auzit multe despre ferocitatea acestui canibal, priveam cu atenţie la el şi îl studiam.

Părea o fantomă. Era un fel de Scaraoţchi – diavol în carne şi oase. Uriaş de statură, având o burtă fenomenală pe care o legăna în mers în dreapta şi în stânga. Avea braţe lungi de gorilă şi părea că adulmecă mereu câte ceva ca să sfâşie. Era nemulţumit că nu i se iveşte prilejul. Se vedea cum îl caută…

Această fiară pedepsea cu o plăcere nemaipomenită pe deţinuţi pentru motive inventate de el. Avea plăcerea să pedepsească cât mai mulţi oameni.

După planul său neomenesc s-au construit la Gherla carcere mai mici decât mărimea unui coşciug. Cel vârât într-o asemenea carceră nu încăpea decât dacă gardienii se propteau bine când închideau uşa.

L-am văzut pe unul, pe nume Marcel Popa care, după ce a stat câteva zile la o asemenea carceră fără mâncare şi fără apă, când i-au deschis uşa să iasă s-a prăvălit ca un sac. Avea picioarele umflate cât corpul peste piept. Pe unii i-au scos morţi sau au murit după aceea din cauza acestor pedepse.

Era de o bestialitate nemaipomenită.

Năpasta a făcut să fiu observat de dânsul cum î1 studiam şi să se îndrepte spre mine. M-a chemat la el. N-a pus mâna pe mine, dar a început să clănţăne din dinţi aşa cum fac berzele când vin în cuib la pui:

— Ai nnroc… Că te-aş distruge, banditule!

Deţinuţii care priveau scena s-au speriat. Mă credeau pierdut. Privindu-mă cu ochi de fiară îmi zise:

— Piei din faţa mea că îmi pierd orice control!

Spre surprinderea mea şi a celor care priveau la scena aceasta, am scăpat fără să pună laba pe mine.

Gestul lui Goiciu l-am interpretat ca pe un ordin ce-1 aveau, pentru moment, să nu lovească.

Aceştia erau cu adevărat fiare, tot de fiare selecţionate. La ei, îndemnul spre lovire şi batjocorire exista în fire, fără nici o îmboldire din afară. Faptul că a evitat să mă lovească era dovada disciplinei mişeleşti pe care o respecta. Nu se dezlănţuie decât dirijat prin ordine de la superiori.

Intrigă diavolească.

Alături de comandantul închisorii, Goiciu, se mai afla încă o bestie, călăul care-şi făcuse ucenicia la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Era locotenentul Mihalcea.

Era şeful biroului tehnic. Asta doar de formă. În realitate nu avea cunoştinţe tehnice sau capacitatea de a conduce un birou tehnic. Aşa ca peste tot în ţară, el era dublat de tehnicieni deţinuţi, oameni capabili şi de meserie.

Menirea acestui ticălos era de a tortura deţinuţii cu mâna lui, a-i introduce în carceră pe cei care nu-şi făceau norma, nedându-le raţia de mâncare drept sancţiune.

Adevăratul conducător al biroului tehnic era Octavian Tomuţă, student în ultimul an la Politehnica din Bucureşti.

Tomuţă împreună cu alţi studenţi, toţi trecuţi prin murdăria Piteştiului, formau biroul tehnic al fabricii din închisoare.

Tomuţă era obligat să dea lista cu cei care nu şi-au făcut norma. În baza acestor liste, oamenilor li se tăia raţia de mâncare sau erau torturaţi şi vârâţi la carceră.

Studenţii de la biroul tehnic au fost atât de profund dezumanizaţi Încât la ei nu se observa nici măcar un dram de tărie.

Erau uimitori de docili şi răspundeau cu promptitudine cererilor administraţiei. Acestor „reeducaţi”administraţia le-a asigurat un regim alimentar mai bun, camere separate şi lenjerie curată.

Prin aceste mijloace conducătorilor comunişti le-a fost uşor să ţese intriga – atât de mult jinduită – între roboţii formaţi în închisoarea Piteşti şi masa de deţinuţi (ţărani şi muncitori) din închisoarea Gherla.

În jurul acestor roboţi s-a creat o atmosferă de ură din partea celorlalţi deţinuţi. La închisoarea Gherla, la un moment dat, muncitorii şi ţăranii au ajuns să confunde noţiunea de student cu cea de trădător. Ecuaţia diavolească cu atâtea necunoscute fusese rezolvată!

Un al doilea sistem de intrigă era şantajul exercitat de ofiţerii politici asupra bolnavilor. Aceştia le ziceau direct şi fără mască bolnavilor:

— Vrei asistenţă medicală? O primeşti. Dai mai întâi o declaraţie de tot ce n-ai declarat la Securitate împotriva duşmanilor poporului nearestaţi şi ne mai dai informaţii asupra celorlalţi deţinuţi, ce fac, ce vorbesc, ce gânduri au?

Mulţi ţărani şi muncitori şi-au pierdut viaţa refuzând aceste mişelii, dar au fost şi din aceia care au căzut.

Începutul sfârşitului „reeducării” din Gherla.

Într-o zi, în timp ce plini de spaimă îl aşteptam pe Ţurcanu să apară din minut în minut în cameră, ne pomenim cu frizerul să ne ferchezuiască. După plecarea frizerului, veni un altul cu o pompă ca să ne prăfuiască şi să ne facă dezinsecţia. N-a terminat bine de prăfuit că auzim un mare zumzet de lume care se adună în curte. Supravegherea a scăzut brusc în intensitate.

De sus, printre gratii, urmăream această desfăşurare deosebit de interesantă şi nemaipomenită în închisoarea Gherla. Eram numai ochi şi urechi.

După ce deţinuţii s-au aranjat cu toţii grămadă într-un loc, apăru directorul Goiciu. Au urmat alţi ofiţeri şi gardieni, iar la urmă de tot Ţurcanu şi câţiva „toreadori” executanţi ai atrocităţilor din închisoare. S-a făcut o linişte de mormânt…

Primul a luat cuvântul directorul Goiciu.

Ne aşteptam să tune şi fulgere. Să latre ca o căţea când are puii mici, să urle ca o fiară flămândă. Nimic din toate acestea. Din contră, a luat cuvântul liniştit, parcă ar fi fost altul în pielea lui de drac, nu el însuşi.

Mai întâi a făcut o analiză a muncii din fabrică, pretinzând deţinuţilor să muncească cu mai mult randament, că li se vor îmbunătăţi condiţiile de viaţă…

A fost scurt şi concis.

Ne miram că până acum n-a spus nimic deosebit care să merite o analiză mai profundă şi o interpretare. A luat cuvântul şi Ţurcanu care s-a referit la reeducare şi a scos în evidenţă că legionarii sunt puturoşi şi sabotează producţia.

Nici acesta n-a vorbit mult.

Dar iată că din nou a luat cuvântul directorul Goiciu, zicând:

— Unii dintre voi au căzut victime şi au fost torturaţi. Să ştiţi că acest lucru se datorează „domnişorilor” voştri care ne-au dus în eroare. Măsurile luate împotriva voastră se datorează minciunilor scornite de dânşii… Prin „'domnişori” directorul înţelegea pe studenţii dezumanizaţi, aduşi din închisoarea Piteşti.

Deci, asta era noutatea!

În discursul său plin de cinism a aruncat ideea că este interzis a se mai acţiona cu torturi împotriva deţinuţilor. Că administraţia n-a făcut nici un fel de asuprire… Dacă, totuşi, s-a făcut vreo „greşeală” se datorează erorii în care au fost duşi de către „domnişori”.

Am rămas stupefiat la auzul acestor vorbe. Să-i iasă din gura acestui călău un asemenea „porumbel”, nu era deloc un lucru întâmplător. Acesta era un lucru dirijat de sus, tocmai de cei care au pus la cale această crimă fără precedent. Se vedea cum lucrurile iau o întorsătură cu 180 de grade.

Pentru mine se contura clar o nouă ticăloşie a Securităţii şi Partidului Comunist de a arunca toate ororile săvârşite de dânşii în spatele victimelor.