Se seamănă confuzie pe căi oculte.

Administraţia, prin gardieni şi prin informatori, a popularizat minciuna că Ţurcanu şi cei mai feroce călăi vor fi eliberaţi de Ministerul de Interne pentru a fi împopoţonaţi cu grade superioare de ofiţeri de securitate, plus alte recompense deosebite…

Numai că „gogoriţa” răsplatei nu se potrivea cu lucrurile constatate de deţinuţi. Ţurcanu a fost pus în lanţuri şi transportat înspre o destinaţie necunoscută. Nu la mult timp au fost puşi în lanţuri şi ajutoarele sale şi transportate tot înspre necunoscut.

S-au mai interceptat nişte veşti de la noii veniţi în închisoarea Gherla că alţi deţinuţi, tot din banda lui Ţurcanu, au fost condamnaţi pentru schingiuirile efectuate împotriva deţinuţilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Se întrebau deţinuţii, plini de mirare, cum este posibil ca pentru aceleaşi fapte unii să fie condamnaţi iar alţii să fie recompensaţi, mai ales că toţi făceau parte din aceeaşi clică.

Legarea în lanţuri a lui Ţurcanu nu prea se potriveşte cu apropierea împărăţiei Domnului pentru acesta. Semăna mai mult a tragere de ciuf pentru cele ce le-au făcut. Dar toţi deţinuţii dădeau şi următorul răspuns: Poate aşa e piesa…

Morţii din închisoarea Gherla.

Urmare a muncii istovitoare şi a regimului de înfometare sistematică, deţinuţii mureau pe capete.

Ba o bătrâneţe timpurie, ba o boală ce rodea la capătul de fir al vieţii… Zilnic dintr-o celulă sau din alta se tot scotea câte un cadavru care lua calea spre cimitirul fără cruci şi fără semne.

Morţii se îngropau pe malul Someşului. De la etaj, prin crăpăturile jaluzelelor vedeam cum deţinuţii de drept comun săpau groapa. Morţii aruncaţi în pielea goală în această groapă de pe o targa. Când cadavrele cădeau în groapa plină cu apă din infiltraţii, cioclii săreau în lături ca să nu-i stropească. Apoi aruncau pământ sau balast sub greutatea căruia trupurile erau ţintuite pe veci în acel loc.

Torturile din închisoarea Gherla sistându-se, s-a redus simţitor şi posibilitatea de umilire a deţinuţilor.

Cei ce trebuiau să fie neapărat umiliţi erau elementele în care deţinuţii aveau încredere. Dintre aceştia făcea parte şi doctoral Mărculescu. Alături de el, administraţia m-a considerat şi pe mine ca element în care deţinuţii au încredere.

Aşa s-a pus problema umilirii noastre în faţa masei de deţinuţi. Deci, schirubându-şi tactica, ne-au găsit tocmai pe noi să facem oficiul de ciocli.

De acum eu şi cu doctorul Mărculescu eram plimbaţi prin camere sub supravegherea gardianului ca să culegem morţii.

Mortul era pus pe o targa şi transportat într-o cameră de la parterul zărcii. Acolo îl dezbrăcăm în pielea goală şi îl întindeam pe cimentul gol tot sub supravegherea atentă a gardianului (ca nu cumva să transmitem vreun mesaj celor din lumea cealaltă).

Efectul acestei umilinţe a fost exact invers decât cel scontat de administraţie. Umblând după morţi, duceam informaţiile dintr-o cameră în alta, câştigând mult prestigiu şi încredere din partea deţinuţilor.

N-am ocupat prea mult această funcţie căci deschizându-se atelierul de sortat nasturi, ne-au repartizat pe amândoi la acest atelier.