La infirmeria închisorii Gherla.

În oraşul Gherla exista un abator sau o fabrică de mezeluri ale cărei produse, uneori, erau respinse de a fi consumate pe piaţă de populaţie. Aceste produse se aduceau la închisoare, unde se dădeau deţinuţilor ca mâncare îmbunătăţită celor care lucrau în fabrică.

Astfel, a fost adus un fel de cârnaţ umplut cu o pastă asemănătoare pateului de ficat, căruia îi ziceau „leberber”.

Consumând din acest aliment m-am îmbolnăvit de icter negru. Am fost internat la infirmeria închisorii, care era o cameră mare cât un hangar. Mai era o cameră mai mică, amenajată tot ca infirmerie. Acolo erau internaţi numai cei ce făceau „servicii” Securităţii: Reeducaţii şi cei de care Securitatea avea nevoie în vederea anchetelor. În acea cameră asistenţa medicală era mai substanţială.

Medic al închisorii era unul pe nume Viorel Bărbosu, ajutat de deţinuţi studenţi la medicină în ultimii ani de studii, cu toţii trecuţi prin„râşniţa reeducării” de la Piteşti.

Tot corpul, mai ales faţa, precum şi venele de sub limbă au devenit de o culoare galben-negru-verzuie. Arătam ca o vietate venită de pe altă planetă. Urina era de culoare neagră.

Am văzut oameni bolnavi şi vlăguiţi de foame şi de muncă care doar au gustat din regimul comun şi gata a fost cu ei. S-au umflat şi au murit.

Cum stăteam întins pe pat, trecând pe lângă mine doctorul Bărbosu, însoţit de asistenţii deţinuţi, la zise acestora:

— Lui Voinea nu mai avem ce să-i facem. E păcat să stricăm medicamentele pe el.

Cu mine era internat şi un student la medicină, care tocmai termina anul cinci de studii la data arestării. Numele lui era Vasile Mărculescu. După ce a trecut vizita medicală, acesta a venit la mine şi mi-a zis:

— Singura ta salvare este să consumi cât mai multe lichide în stare caldă. Să vedem cum am putea face acest lucru…

În toată această sală mare era o singură sobiţă de tablă, un fel de godin mic pe a cărui plită încăpeau înghesuite şase gamele cu apă. Noroc că era iarnă şi primeam o porţie infimă de lemne care nu reuşeau să ridice temperatura din interiorul camerei nici măcar cu un grad. Totuşi era ceva, mai mult decât nimic.

Apa se încălzea la temperatura de cel mult 60-70 de grade. Dimineaţa, terciul îl schimbam pe cafea neagră făcută din orz prăjit. Din lăturile ce le primeam drept mâncare lipsea sarea. Lipsa sării din mâncare era un simbol de medicamentaţie.

După şase săptămâni cu câte şase gamele de apă caldă pe zi boala a stagnat. Pe urmă a început să dea înapoi. Urina începea să se limpezească, iar pigmentaţia pielii revenea cu greu la normal.

Şase luni au trebuit să treacă până m-am simţit oarecum restabilit cu sănătatea şi am mulţumit lui Dumnezeu că mi-a ţinut viaţa.