Baia de la Piteşti.

Rufele murdare le spălam noi. Primeam fiecare câte o frunză de săpun, le muiam cu puţină apă, le săpuneam şi le lăsam aşa în gamela în care mâneam. Ajunşi la baie, le aruncam într-un jgheab în care se găsea apă şi până ce noi făceam duşul acestea se rauiau, iar când ieşeam de la duş le limpezeam.

Toate aceste operaţiuni durau atât de puţin încât dacă ne-ar fi privit un străin necunoscător cu siguranţă ar fi zis că am dat în mintea copiilor şi ne jucăm de-a baia şi spălatul rufelor.

Într-una din acele zile de la sfârşitul anului 1949, în timp ce o serie de studenţi coborau de la etajul II în fugă spre baie, la un moment dat auzim un ţipăt, apoi toată acea ceată de oameni, în acelaşi galop, s-a întors înapoi. Baia pentru deţinuţi s-a întrerupt. Nu s-au mai auzit tropote de deţinuţi fugăriţi, nici de la etaj spre baie nici dinspre baie spre etaj. A început -în schimb – o serie de ciocănituri pe casa scării din capătul T-ului. Aceste ciocănituri au durat până spre seară, când baia pentru deţinuţi a fost reluată.

Când a venit rândul celulei noastre să meargă la baie, am constatat că golul ce exista pe casa scărilor de sus şi până la parter a fost îngrădit cu o plasă de sârmă. Ne-am dat seama că cineva s-a sinucis, aruncându-se cu capul în jos prin acest spaţiu destul de strâmt, dar prin care încăpea, totuşi, un om.

Târziu de tot, după ce toate s-au terminat, am aflat că victima acestui act de sinucidere a fost ŞERBAN GHEORGHIU, student la medicină veterinară. Noi, camarazii lui, îi ziceam „Sergentul”.