O carte poştală.

La vreo două zile după enigmatica inspecţie a celor trei colonei, gardianul ne aduse în celulă unelte de scris şi câte o carte poştală de fiecare. Părea o mare realizare. Aveam voie să scriem câteva rânduri prin care ceream familiei noastre îmbrăcăminte.

După zece zile Gafencu a fost singurul chemat la administraţie şi a primit pachetul cu îmbrăcăminte de acasă. Ceilalţi trei am tot aşteptat şi mai aşteptăm şi astăzi…

Sărmanului Gafencu i-au dat din acel pachet două perechi de indispensabili, două cămăşi şi încă ceva, printre care şi un prosop pe care mama lui a brodat cu aţă colorată mesajul cel mai sfânt ce-l poate trimite un părinte fiului iubit „TE PUPĂ MAMA. VALI”

Când Gafencu a dat cu ochii de mesaj, a strâns prosopul ghem, l-a sărutat îmbrăţişându-l la pieptul său uscat de suferinţe şi a izbucnit în plâns. Şi noi cei trei am plâns cu lacrimi fierbinţi, căci ne-am adus aminte de iubirea cea dintâi a mamei noastre.

Unde-i ceasul banditule, să-l scoţi imediat?!

Într-o după-amiază, când nesuferita foame ne îmboldea să ştim cât e ceasul şi cât mai este până ce vom primi poşirca ce purta numele de cină, unul se urcă pe calorifer să vadă cam cum stăm cu umbra, să stabilească ora după soare.

Ca o făcută, tocmai atunci îl aduse dracul pe gardianul Georgescu în vizetă. A deschis imediat uşa şi l-a întrebat ce caută la geam.

— Am vrut să văd cât e ceasul, domnule gardian.

— Scoate ceasul imediat şi dă-l încoace!

— Păi să vedeţi domnule gardian…

— Nimic, să dai ceasul imediat. Afară cu tine!

Bietul student – ştiind ce-l aşteaptă – încerca disperat să-i explice tontului că-i vorba de soare şi de umbră, dar netotul neînţelegând nimic îl soma pentru ultima oară:

— Scoate ceasul banditu-le!

Îl trânti cu faţa în jos pe coridor şi cu parul cu care se cărau hârdaiele începu să-i miluiască peste spate, peste dos şi pe unde se nimerea, cerându-i la fiecare lovitură să scoată ceasul.

La strigătele de durere şi disperare ale studentului veni şi comisarul de la etajul II precum şi directorul care se găsea pe undeva prin preajmă, ca să afle ce anume „grozăvii” a putut face „banditul”.

Cei doi s-au dumirit curând de prostia gardianului şi astfel studentul a scăpat cu cât a încasat.

Foamea poate fi minţită, dar nu înşelată.

Foamea în închisoarea Piteşti a fost atât de crâncenă încât mulţi încercau tot felul de subterfugii numai ca s-o înşele.

Feliuţa de pâine, ca frunza de groasă, varia între 50 şi 200 de grame. N-a ajurrs niciodată să aibă 250 de grame -cât era raţia unui deţinut.

Dimineaţa se primea doar o ceaşcă de surogat de cafea, un fel de zeamă neagră fără zahăr, sau tot atâta terci. Deţinuţii prefereau terciul care era mai consistent.

La amiază se primea pâinea şi o zeamă de arpacaş sau fasole fără boabe. Uneori mai primeam zeamă de varză sau zeamă de cartofi. Seara se primea aceeaşi zeamă lipsită de consistenţă, dar fără pâine.

Iată cum încercam să minţim foamea crezând că amânşelat-o: Se grupau câte cinci până la zece inşi care dădeau terciul unuia singur să-l mănânce ca să se sature măcar o dată. Astfel unul câte unul era odată la cinci-zece zile sătul.

Un alt sistem era strecurarea printr-o cârpă a ceaiului de arpacaş sau fasole iar produsul mai vârtos era amestecat cu fărâmituri din coaja de pâine pe care o primeam. Din acest aluat se făceau chifteluţe mici de mărimea unei monede. Acestea se uscau şi înainte de a se mucegai se luau pe faţa limbii, aşa cum se ia cuminecătura la romano-catolici. Aceşti bănişori din aluat erau plimbaţi cu limba printre toate măselele ca fiecare din ele să aibă parte de acea bucurie. Făcând haz de necaz, studenţii au botezat aceşti bănuţi din aluat „pârjoale moldoveneşti”.

Alţii strângeau fărâmituri de pâine într-un ciorap pe care îl agăţau la capătul patului pentru „Vremuri grele”. Inventivitatea culinară atingea culmi nebănuite.

Pentru operativitatea servirii terciului dimineaţa, gardianul vâra hârdăul în ultima celulă ca să-l împărţim noi.

După împărţirea echitabilă într-o anumită ordine a terciului, mai rămânea pe doage şi pe fundul hârdăului ceva, puţin, dar care, pentru un înfometat conta mult. De aceea s-a instituit o ordine ca să-i vină fiecăruia rândul la curăţat hârdăul.

De multe ori, gardianul, ca să se distreze de nenorocirea în care eram, ne vâra câte un hârdău din care se golise terciul dar care fusese deja curăţat. Apoi el privea prin vizetă şi se amuza de necazul nostru.

În una din aceste ocazii, de pe priciul de sus, unul răzbit de foame, pierzându-şi controlul şi bunul simţ, a sărit de sus cu capul în jos drept în hârdău, fără să-i pese că-şi rupe gâtul sau să aibă ruşine că e altul la rând. Situaţia pentru noi ceilalţi a devenit penibilă, pentru că pierdeam respectul pe care gardianul trebuia să ni-l poarte în intimitatea sa. Atunci, în sinea mea cea simplă şi neexperimentată, mi-am zis că trebuie să-i dau acestuia o lecţie de bun simţ.

A doua zi dimineaţa, luându-l la rost pentru atitudinea nedemnă din ziua precedentă, i-am oferit terciul meu (ca să-l ruşinez în faţa celorlalţi)… Dar omul a primit frumos terciul, l-a sorbit cât ai zice „peşte” şi apoi mi-a restituit gamela goală şi linsă, fără să-mi zică măcar un cât de mic „merci”…

Astfel, în loc să-l învăţ eu minte pe el, m-a învăţat el minte pe mine în văzul tuturor.