Setea.

În una din zile s-au auzit hârdaiele hârşâind într-un mod deosebit din care rezulta că mâncarea trebuia să fie mai consistentă, nu apă chioară.

— E ceva gros, am concluzionat bucuroşi toţi patru deodată. Da, aşa a fost. Doar că a fost varză, nu arpacaş aşa cum am sperat noi.

De data aceea ne-a servit gardianul cu un polonic supraplin de varză, iar apoi ne-a zis: Dacă mai vreţi, vă mai dau. Am mâncat în grabă întreg conţinutul gamelei şi ne-am dat seama că varza era sărată peste măsură, era adevărată ocnă de sare. Cu toate acestea am luat şi un supliment. De acum eram satisfăcuţi că ne-am văzut măcar o dată cu burţile pline, Programul era ca imediat după masă să mergem la toaletă de unde se lua şi apă. Aşteptam să vină gardianul pentru a ne scoate la WC, dar de data asta nimic. Caraliul chiar plecase de pe secţie.

O sete cumplită a pus stăpânire pe noi după atâta saramură. Simţeam că ardem. Era o senzaţie insuportabilă. Am început să batem în uşă. Mai băteau şi la alte uşi. Într-un târziu veni şi gardianul.

— Domnule gardian, daţi-ne drumul să luăm apă.

— Nu curge apa.

— Am mâncat saramura aceea şi ne arde setea mai rău decât focul.

— Cine v-a pus s-o mâncaţi? Apoi ne trânti uşa în nas, Ne-am dat seama că acţiunea de însetare deţinuţilor era dirijată. Ne-am tăvălit pe jos de sete, dar în zadar. Abia târziu de tot, spre seară, chipurile, a venit apa şi am fost scoşi la program.

Tot în noaptea aceea ne-am trezit în nişte strigăte stranii. Cineva chiuia şi striga cât îl ţinea gura: Caii mei, caii mei!… M-a cuprins un tremur de spaimă. Mi s-a oprit respiraţia. Am recunoscut vocea. Era vocea comandantului meu Nicolae Nedelcu, din Craiova. Târziu de tot am aflat că bietul Nedelcu şi-a pierdut minţile în timpul torturilor la care a fost supus de către Ţurcanu şi banda lui.